Sunt un cititor avid. Orele 3,4,5 ale nopților aparțin acestei pasiuni. Citesc mult și din domenii foarte diferite. Teologie, drept, economie, istorie, educație, medicină, filozofie și, bineînțeles, literatură. Nu cred că aceste lecturi se exclud. Dimpotrivă, fiecare deschide o altă fereastră către înțelegerea omului și a lumii în care trăim.
Dintre autorii contemporani, Eric-Emmanuel Schmitt ocupă un loc aparte în preferințele mele. Îmi place felul în care scrie. Are o fluență extraordinară, o naturalețe a povestirii care te face să înaintezi aproape fără să simți trecerea paginilor. Dar ceea ce apreciez mai ales este sensibilitatea cu care se apropie de marile întrebări ale existenței.
L-am descoperit și l-am citit cu plăcere în mai multe dintre cărțile sale. Oscar și Tanti Roz mi-a rămas în suflet prin delicatețea cu care vorbește despre suferință, moarte, Dumnezeu și extraordinara capacitate a unui copil de a înțelege ceea ce adulții evită să privească în față.
Mi-a plăcut Domnul Ibrahim și florile din Coran, o poveste despre prietenie, înțelepciune și întâlnirea dintre lumi religioase diferite. Mi-a plăcut și Provocarea Ierusalimului, tocmai pentru că am regăsit acolo neliniștea spirituală a omului care caută, întreabă și încearcă să înțeleagă.
Iar Jurnalul unei iubiri pierdute, cartea în care autorul își evocă mama și durerea dispariției ei, mi-a confirmat încă o dată că Schmitt știe să scrie despre sentimente profunde fără să le transforme într-un spectacol sentimental.
Am terminat acum După Dumnezeu, vine tata, apărută la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareș.
Cartea urmărește relația dintre Wolfgang Amadeus Mozart și tatăl său, Leopold Mozart. Este povestea unui talent extraordinar, dar și a unui tată care descoperă, cultivă, protejează și, în cele din urmă, trebuie să accepte că geniul propriului copil nu îi aparține.
Subiectul este fascinant.
Unde se termină grija părintească și unde începe dorința de a controla? Cât îi datorează un copil tatălui care l-a format? Și cât de greu îi este unui părinte să accepte că fiul său poate deveni mult mai mare decât el?
Sunt întrebări care depășesc biografia lui Mozart și privesc aproape orice familie.
Trebuie să recunosc însă că, dintre cărțile lui Schmitt pe care le-am citit, aceasta mi se pare oarecum diluată. Subiectul ar fi permis, cred, o tensiune psihologică mai puternică, o pătrundere mai adâncă în drama celor două personalități. Există sensibilitate, există frumusețe a frazei, există acea fluiditate care mă face să-l citesc cu plăcere, dar am avut impresia că unele posibilități ale subiectului rămân insuficient exploatate.
Și totuși, cartea merită citită.
Interesant este că, aproape inevitabil, lectura m-a dus cu gândul la filmul Cravata galbenă, dedicat marelui dirijor român Sergiu Celibidache.
Dacă nu l-ați văzut, vă îndemn să-l vedeți.
Deși vorbim despre două destine diferite, există o întâlnire între cele două povești: relația dificilă dintre tată și fiul înzestrat cu o vocație excepțională, nevoia de independență, conflictul dintre autoritatea părintească și libertatea celui care își caută propriul drum.
Filmul are, desigur, o forță de sugestie cinematografică pe care volumul lui Schmitt nu o atinge. Imaginea, muzica și interpretarea actorilor dau conflictului o intensitate aparte. Cartea transmite altfel, prin cuvânt, prin reflecție și prin subtilitatea unor situații.
Mă gândesc că, dincolo de genialitatea lui Mozart sau de personalitatea lui Celibidache, există aici o problemă profund omenească: uneori, pentru a deveni tu însuți, trebuie să ai curajul să te desprinzi chiar de omul căruia îi datorezi cel mai mult.
De aceea mi-a plăcut titlul: După Dumnezeu, vine tata. El spune enorm despre felul în care un copil își percepe părintele și despre cât de dificilă poate fi, mai târziu, coborârea acestei autorități aproape absolute la dimensiunile unui om, cu iubirile, slăbiciunile, ambițiile și limitele sale.
Schmitt rămâne pentru mine un autor pe care îl citesc cu plăcere. Nu toate cărțile sale au aceeași profunzime și nu toate mă impresionează în egală măsură. Dar are ceva ce prețuiesc foarte mult la un scriitor: capacitatea de a vorbi limpede despre lucruri complicate, fără să piardă sensibilitatea și fără să-și obosească cititorul.
Aceasta este una dintre marile calități ale literaturii sale: te face să citești cu ușurință, dar nu te lasă întotdeauna să treci la fel de ușor peste întrebările pe care ți le-a pus.
Iulius-Paul Negoiță
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Recuperări istorice
