Drama Bălășoilor

Blăjani este un sat care acum se află la 25 de kilometri de Buzău. Acum 70 de ani era doar la vreo 10. Pe atunci drumul curgea pe lângă Blăjanca în jos și pe el au circulat turme și caravane timp de secole. Timpul nu este exagerat pentru că satul Blăjani apare în documente la 1571. Realizați că așezarea este mult mai veche, iar pe aici veneau călători de peste munți, din Transilvania, și treceau spre Brăila cea cu climă blândă.

Mica depresiune unde este așezat astăzi satul a atras pentru că oricine își dorea ierni pașnice. În județul Buzău mai este și Băjani, dar aici bat mereu vânturile. La Blăjani, jos în sat, rar șuieră năprasnic vântul.

Odată așezați oamenii s-au desprins greu de loc. Au rămas aici, iar unii au reușit să strângă ceva mai mult decât alții. Așa e soarta unora, iar la Blăjani viața nu a fost altfel.

Printre cei care au avut mai mult au fost și Bălășoii. Mai înstăriți decât ceilalți și-au făcut casă frumoasă, chiar în mijlocul satului. De zeci de ani mă tot uit la casa aceea cum pică mereu câte ceva de pe ea. Anii nu a i-au venit de hac prea ușor. Și astăzi există casa. Nu a fost frumoasă precum casa Milescu din față, dar a fost o casă mai răsărită. Astăzi Dumnezeu i-a pus vegetație în față să nu-i mai poți vedea goliciunea. Încă nu a căzut, rezistă eroic, dar nu se știe pentru câtă vreme.

Că pe vremea comuniștilor nimeni nu a băgat-o prea tare în seamă, e de la sine înțeles. I-au luat doar o parte din teren și au făcut brutărie, aproape perete în perete cu casa Bălășoilor. Astăzi, pâinea vine de afară, așa că brutăria a lăsat loc … circului. Nu, nu este chiar circ, e cămin cultural. Grătare sfârâie încinse după meciuri, iar locul e vestiar pentru echipe. În fine, nu e rău. E întreținută clădirea, contrastând și mai mult cu casa Bălășoilor.

Casa asta singură s-a despărțit abrupt de stăpâni. A trăit o dramă care s-a repetat în sat. Se povestește că, undeva, după primul război mondial, un copil din sat a fost dus la Seminar să se facă preot. Era o tradiție a satului. Mulți preoți au plecat de la Blăjani. Și copilul acesta era dus de părinți la școala de pe lângă Episcopie să devină preot. L-au lăsat părinții acolo, dar ca orice copil rupt de fărâma lui de libertate și luat de la fusta mamei i-a fost dor de casă. Era primul an și s-a rugat mult de părintele spiritual, stăpânul învoirilor, să-i dea drumul să-și vadă măcar două zile casa părintească. S-a îndurat spiritualul, a primit bilet de voie și a plecat în toiul nopții pentru că erau  10 și nu 25 câți sunt astăzi, pe la Poșta Câlnău.

Iarna nu părea să muște, deși era noiembrie. Încă frunzele se mai țineau și mai fremătau pe poale. Le-a auzit și el și nu păreau prea agitate când a ieșit pe la Obor din curtea Seminarului făcut de Chesarie Episcopul. A luat-o la pas dus de lumina lumii și nu se temea de vântul rece al nopții, care-l strângea de obrajii fragezi. A trecut Buzăul, a luat-o în stânga spre Căpățânești și, undeva, unde astăzi scrie Drumul Blăjanilor, a luat dealul pieptiș și a pornit sprinten spre casă. Un vânt puternic s-a stârnit mult înainte să ajungă în palma satului lui. Un potop a venit peste și el și, încet încet chipul mamei a devenit difuz, tot mai difuz. Și-a mai văzut și un frate răpit de căldura unei febre și asta a fost tot. Neaua i-a făcut sălaș și l-a ținut acolo, ca pe un mire, dar el nu mai știe.

Nimeni nu a aflat de pățania lui. Părinții l-au lăsat la școală, văzând că iarna s-a așezat grea. Spiritualul a regretat că l-a lăsat să plece. Era convins acum că lacrimile de dor erau un pretext pentru fuga de carte, ceea ce-l cam ne lămurea, fiindcă era era vorba de un elev conștiincios și foarte cuviincios.

Au ars părinții de nerăbdare să-și vadă feciorul și erau încredințați că de Pași va cânta în strană, la Biserica Sfântul Nicolae din sat. Prin februarie, spre sfârșit, s-a mai înmuiat timpul și au hotărât să meargă să-l vadă și să mai lase la târg din vinul și țuica ținute peste iarnă. Și-au pus șubele, și-au luat merindele și au plecat spre Buzău. Erau hotărâți să doarmă peste noapte la o rudă și nu au plecat până ce nu s-a ridicat bine soarele, lucru rar pentru un cineva care mergea la oraș. Au urcat ușor dealul și au început să coboare voioși spre oraș. Se vedea de sus turnul Palatului. Călcau pe sloiuri care erau rupte pe dedesubt de firicele de apă care curgeau în vale, spre apele mari ale Buzăului.

Mama își vedea deja băiatul. Poate că mai slăbise și mai crescuse, dar sigur tor rumen în obraji era. Ea călca mai cu nădejde decât tatăl. E harnică, iar drumul acesta era nimic pe lângă truda zilnică, chiar dacă avea în spate ce păstrase din iarnă.

Ar fi inutil să vă spun ce a trăit când pe drum și-a găsit băiatul prins între bucățele de gheață, roase de firicele de apă.  Pâraiele luaseră conturul trupului doborât de vânt și acoperit de zăpadă. Se mai vedeau semnele unei lupte cu moartea. Părea că a avut curaj, dar că noianul fulgilor împinși nebunește de vânt i-a venit de hac. S-o fi rugat la sfârșit cu rugăciunile pe care le învățase de curând? Poate că da pentru că ochii îi avea larg deschiși spre cer, iar obrazul pe care i l-a sărutat mama cale de un ceas mai devreme decât trebuia, îi era tot rumen.

Copilul aceasta nu era al Bălășoilor  și nu are legătură cu casa din mijlocul satului, devenită astăzi  ruină. Aici totul a stat invers. Bălășeștii aveau și doi băieți. Nu mai știu dacă erau gemeni, dar amândoi erau la Seminarul Teologic. Nu erau părinții lor cei mai bisericoși, dar pentru că băieții au învățat carte, i-au dus la școală mai departe. Decizia de a merge la Seminar nu a fost una ușoară. Plecau mulți din sat, dar se vedeau orice altceva decât preoți. Stalin se făcuse preot? Nu, deși făcuse Seminarul! Tinerii puteau evita greșeala și aveau deja multe variante, toate mai puțin costisitoare decât școala de popi. Aici cine venea plătea. Bălășoii, așa nu prea bisericoși cum erau, s-au pus dea curmezișul vremurilor. Nu i-a dus nici la școala de maiștri, nici la alte școli. Le luaseră noul regim preocupat de comunizarea bunurilor cam tot ce aveau, iar forma lor de revoltă era să-și vadă copiii slujind lui Dumnezeu și nu regimului.

Ambii au reușit să treacă  cu bine examenul și s-au instalat în internatul Seminarului din Buzău. Părinții îi vizitau des și se bucurau să o facă, fiindcă încă aveau cu ce. Boii și căruța nu o predaseră la CAP și nici nu aveau de gând. Cel puțin o dată pe lună mergeau la Buzău, chiar dacă gerul uneori strângea. Au  fost și în decembrie. Și-au strâns băieții în brațe și au plecat spre casa lor din mijlocul satului. Doar că nu au mai ajuns niciodată. Și pe ei o furtună de zăpadă pornită din senin i-a îngropat de vii. Doar boii au scăpat ieșind din jug, ca printr-o minune. S-au dus direct acasă la căpiță și au tot stat acolo în frig să le vină stăpânii. Nu au mai venit niciodată, iar șefii de la CAP-lui i-au luat și cu prima ocazie i-au abatorizat, ca o răzbunare pentru stăpânii lor care niciodată nu au voit să se supună noii orânduiri. Cât despre Bălășoi … o fi fost omătul sau oamenii vinovați de moartea lor …. nimeni nu știe nici până astăzi. Pentru istoria locului rămâne ca adevărată vorba că stihiile naturii și nu cele ale istoriei le-au venit de hac.

Oricum, singurii care s-au mai întors vreodată la casa din Blăjani au fost boii. Fii au plecat din țară și duși au fost până astăzi, iar casa stă în paragină, în mijlocul satului și nimeni nu a revendicat-o, deși între timp colectiviștii au pierit.

Sale!