Ninsoarea de la Ciolanu

Se spune că demult, pe vremea când codrii Buzăului erau mai întinși decât sunt astăzi, iar Mănăstirea Ciolanu stătea ascunsă între dealuri ca o cetate a rugăciunii, o ceată de tătari a coborât asupra locului cu gând de jaf și de pustiire.
Au înconjurat mănăstirea și au poruncit călugărilor să iasă afară. Le-au spus că vor da foc chiliilor, vor dărâma biserica și le vor tăia bărbile, aruncându-i în lume ca să nu mai slujească lui Dumnezeu.
Starețul, om bătrân și liniștit, a privit spre frații săi și apoi spre cei veniți cu armele. Nu s-a împotrivit și nu a cerut milă. Le-a spus doar atât:
— Noi slujim unui Dumnezeu viu. Dacă El voiește, ne va apăra. Dacă nu, vom primi ceea ce ne este rânduit.
Căpetenia tătarilor a râs.
— Unde este Dumnezeul vostru? Dacă există, să vă scape!
Atunci starețul a făcut o propunere neașteptată.
— Este luna iulie și pământul arde sub soare. Dați-ne vreme până mâine dimineață. Dacă Dumnezeu va asculta rugăciunea noastră și va ninge peste aceste dealuri, voi să lăsați armele și să rămâneți aici ca slujitori ai păcii. Dacă nu va ninge, ne vom tăia singuri bărbile și vom merge cu voi.
Tătarii au izbucnit în râs, socotind că au câștigat înainte de vreme. Au primit însă învoiala.
Toată noaptea, călugării au rămas în biserică. Au aprins lumânări, au cântat psalmi și au îngenuncheat înaintea icoanelor. Iar când zorii au început să lumineze crestele dealurilor, s-a petrecut ceva ce nimeni nu putea înțelege.
Din cer au început să cadă fulgi.
La început puțini, apoi tot mai mulți. În scurtă vreme, iarba, acoperișurile și pădurile din jurul mănăstirii s-au îmbrăcat într-o neașteptată haină albă.
Tătarii au rămas fără cuvinte. Cei mai bătrâni dintre ei și-au făcut, ca prin minune, semnul crucii și au privit în tăcere spre biserică.
Se spune că s-au călugărit la Ciolanu și că nu au mai părăsit niciodată mănăstirea.

A făcut încojurul lumii minunea. Bătrânii locului au povestit generațiilor următoare despre ninsoarea din mijlocul verii și despre puterea rugăciunii.
Așa am auzit și eu această istorioară de la tatăl meu. Nu știu dacă mi-a citit-o sau povestit-o. Am căutat cu disperare cartea prin podul casei lui. Nu am găsit-o, dar am repovestit-o din memoria copilului care iubea să a asculte istorii frumoase.