Irlanda, dar și Irlanda de Nord mi-a plăcut. Ambele au ceva fascinat. O frumusețe pe care e greu să ți-o explici, având în vedere clima. Poate verdele acela din care-ți vine efectiv să muști e totul.
Am avut experiențe diferite în țara lui Joyce. O experiență a fost încărcată de staticul formării intelectuale. Alta, sub forma unei vizite oficiale, a fost plină de umor și neprevăzut. Era tot de un Saint Patrick, zi de cinstirea a misteriosul evanghelizator al irlandezilor.
Am aterizat pe Geoerge Best, aeroport botezat cu numele celui mai bun fotbalist irlandez – fotbalist mort destul de devreme, din cauza gradelor din sticlele de Bushmills – și mi-am recuperat trolerul de pe bandă. M-am urcat rapid în mașina care mă aștepta și am plecat spre Dawn Patrik. Nimic suspect cu bagajul meu. Absolut nimic. Am ajuns la hotel. Am primit camera, însă, deși era târziu, am fost atras de muzica din bar. Whisky în the Jar, era pe piesa pe care am intrat și pe care irlandezii o cântau cu toții, de pe foile pe care le aveau printre pahare. Apoi … Red Rose Cafe, Ring of fire .. și tot așa! La Johnny Cash mi-am amintit că lăsasem portmoneul în cameră. Am plecat rapid și am revenit să plătesc.
Le cunoșteam spiritul irlandezilor și buna-dispoziție nocturnă. Oameni veseli într-o țară destul de udă și agitată de vânturi reci.
În fine, am plecat spre cameră deși nu eram prea încântat de decizia mea. Îmi schimbase starea de spirit după un drum destul de agitat, făcut și dintr-o noapte la Londra, unde, aproape de Hyde Park și Biserica Rusă, m-am cam chinuit o noapte într-o cameră de hotel cam strânsă.
Când plec, chiar și pentru o perioadă forte scurtă, îmi e dor de casă. Nici nu-mi scot hainele din geamantan. Îmi iau ce-mi trebuie și când îmi trebuie, deși Mirela îmi pune mereu, cu o minuțiozitate de ceasornicar, orice se gândește că mi-ar fi necesar, indiferent de climă și continent. Le așază atât de frumos că nici nu-mi vine să le desfac. Și dacă erau altfel puse … tot nu-mi prea vine să-mi pun prin dulapuri bagajele.
De data aceasta trebuia să fac o excepție. Aveam costumul deasupra și-mi trebuia la prima oră. Am deschis cu grijă geamantanul și emana un miros pe care-l cunoșteam de undeva, dar nu mi-am dat seama de unde poate veni. Am scos cu grijă sacoul. Mirosea bine. Venera un fel de boare care nu se așeza deloc în linie cu aroma pe care o gustasem la bar. Era alcool, dar era altceva. Cel mai probabil vin, vin roșu, așa cum am constatat când am extras și cămașa.
Am fugit disperat la Recepție să văd dacă au spălătoria deschisă. Cum-necum … mi-au dat de înțeles că se rezolvă problema, doar că a doua zi costumul meu tot indisponibil era.
Le-am cam ironizat poftele bahice ale irlandezilor și soarta s-a răzbunat. Am plecat a doua în tricou, iar când am ajuns în fața primarului m-am simțit precum Adam înaintea lui Dumnezeu, după ce mușcase din pomul cu pricina.
Nu mergea deloc colanul primarului cu tricoul meu, dar, după ceremoniile oficiale, rugăciunea către Sfântul Patrick și masă, la dansuri parcă nu mă mai simțeam atât de stingher.
Azi am căutat în bagaje. Am dat o fugă la București și am adus ceva bagaje. Nimic … irlandez. Și tare mi-ar fi plăcut! Am căutat ziarul cu poza momentului. Nu l-am găsit. Deci, azi, de Saint Patrick, viața a ieșit cu sec. Nici măcar mireasma unui vin bun nu am avut.
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
