O replică de deal dată operei câmpenești a lui Preda – Mărturie despre scrisul domnului profesor Titi Damian

Ah, ce om, ce valoare, câtă autenticitate, ce cultură literară,  ce artă a scrisului!

Recunosc, sunt mare iubitor de memorialistică, iar dacă aceasta se afundă în vremuri rurale, o iubesc, de-a dreptul.

Poate par desuet, dar asta sunt. Sunt crescut la țară. Simt în mine pulsațiile vieții rurale. După Agârbiceanu, Preda mi-a fost îndestulător pentru căutările vieții mele legate de fibra unei genealogii care vine, cel puțin parțial, dintre țărani.

Păream un tânăr bătrân atunci când iubeam realități ce dispăreau zi cu zi. Eram contemporan mai mult cu oameni care au fost, care se mai străduiau să fie, decât cu cei de vârsta mea. Nu știu ce m-a legat atât de mult de lumea rurală. Poate poveștile bunicului meu Tudor, poveștile spuse de Tataie, povești care mă fascinau, mă afundau într-o lume ancestrală, o lume anistorică, care, deși se stingea pe dinafară, se aprindea înlăuntrul meu.

În această stare l-am întâlnit pe domnul profesor Titi Damian. Cu mai multă sau mai puțină pricepere, i-am tipărit și editat primul volum din trilogia Muscelenii. Eu, un mic antreprenor în zona editorială și tipografică – când am citit cartea, am încremenit. Era ceea ce căutam. Realizam că Editura Omega e mare că are o asemenea carte în palmares. Și așa este. O are. Scrie undeva că această operă apare la editura pe care o iubesc, așa cum fiecare dintre noi ne iubim copiii.

Trilogia „Muscelenii”, deși poate părea că se referă la zona Câmpulung–Muscel, este o cronică a lumii buzoiene. Muscelenii sunt un neam de oameni așezați, țărani de deal, nu de câmpie. Atmosfera cărții e a Buzăului profund – cu oameni ai pământului, ai rânduielii, ai memoriei lungi.

Și Marin Preda, după cum arată o cercetare semnată de Dumitru Ion Dincă și publicată la Editura Omega, s-ar fi inspirat tot dintr-un sat buzoian când a scris Moromeții. Dar între Preda și Damian există o diferență esențială: Preda e un scriitor de câmpie, Damian e un scriitor de deal. Preda scrie din vremuri răscolite de politici brutale, cum a fost colectivizarea. E ca un jurnalist care prinde în instantaneu o lume care se frânge între două epoci – ca un covor pe bătător, care, deși e dintr-o singură bucată, se răsfrânge în două puncte cardinale diferite. Damian, în schimb, scrie dintr-o memorie așezată. El își amintește. Nu răscolește. El reface conturul unei lumi care a fost, o aduce înapoi cu liniște și profunzime. Nu rupe, ci leagă.

Dincolo de orgoliul acesta, a fost cartea pe care am recitit-o. În general, citesc ceea ce editez. O fac din atenție pentru mesaj, imagine și misiunea editurii. Cartea domnului Titi Damian am citit-o din dragoste pentru ceea ce scrie. Mi-am retrăit conținutul meu emoțional în sufletul acestei cărți. Este o carte cu suflet. E o carte cu memorie. E o carte a unor vremuri irepetabile, din păcate. Este un roman și o romanță a vieții rurale, de care, așa cum spuneam, sunt legat.

Cartea îl face pe domnul Damian al doilea Preda. Știu că a fost premiată trilogia și aștept, cândva, ca literatura aceasta din viața noastră anterioară să fie indispensabilă prezentului.

Apoi, după acest moment, l-am întâlnit pe minunatul profesor, în răstimpuri. Fie la evenimente literare, fie la aniversări, fie încercând să promoveze tinere talente.

Îi port un respect aparte și m-am plecat mereu în fața dânsului.

Titi Damian, născut în 1951 în județul Buzău, este poet, eseist, prozator și profesor de limba română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, coordonator de cenacluri și mentor al multor elevi talentați, a devenit o voce distinctă în literatura contemporană, prin puterea evocării și eleganța frazei.

Ultima întâlnire și strângere de inimă a venit cu mare surpriză. Domnul profesor Titi Damian a scris o biografie a lui Damian Stănoiu.

Cine e Damian Stănoiu? Un fost călugăr care ne-a ironizat cu haz și temei pe noi preoții. Da, am râs copios când l-am citit. Ba, mai mult decât l-am citit, l-am dat și celor din jur să o facă. Așa se face că, în drum spre America, soția mea citea una din cărțile lui și se amuza copios, de aveam impresia că turbulențele peste Pacific de aici vin. Poate nu erau de la râs, ci de la oarece forme care unora par infame. Cu toate acestea, mie mi-a plăcut, m-am simțit atins, chiar mușcat uneori, dar l-am recunoscut ca autentic, ca real, mult mai real decât a scris Arghezi, spre exemplu, și el trecut prin monahism.

Ei bine, domnul profesor Damian a scris monografia altui Damian – Damian Stănoiu.

Mi-a dăruit cartea cu generozitate și am citit-o cu plăcere. Cu coperți galben-maronii, părea că seamănă a Pidalion. De unde?! Literatura lui nu pare să aibă nimic sfânt în ea. Și totuși mi-a plăcut a doua oară. Mi-a plăcut mult!

Am intenționat să-i fac o recenzie, dar am tot amânat. Nu din neglijență, ci robit de timp și de prea multele sarcini pe care mi le-am asumat.

De aceea, când am primit invitație să scriu aceste rânduri, m-am bucurat. Am găsit în sfârșit prilejul să scriu despre un om pe care îl admir și respect enorm. Întotdeauna am avut timiditate în fața profesorilor, însă domnul Titi Damian, când îmi spunea „părinte”, mă făcea să mă simt mai mic decât sunt. Dânsul – literat, profesor, scriitor care parcă a sorbit și din sufletul meu când a scris – îmi spune mie „părinte”.

Eu ce să fac acum, dincolo de rânduri? Ca un părinte, îl rog pe Domnul să-l țină tare, să mai scrie. O poate face încă mult și bine!

Sale!