Casa Corpului Didactic, de la Haret la … Asimov

Astăzi am avut plăcerea, după foarte mulți ani, să trec pragul Casei Corpului Didactic din Buzău. Motivul a fost un proiect care mi-a plăcut – un proiect al Inspectoratului Școlar Buzău, în cadrul căruia directorii de școli trebuie să facă un schimb de experiență inedit.

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu incomod, nici măcar atunci când eram inspector și – ca să dau din casă, fiindcă timpul a trecut – redactam procesul-verbal de inspecție și îl trimiteam cu tot cu notă înainte de inspecția la clasă. Efectul era foarte bun: profesorul știa nota, preda relaxat și căuta să oficieze în fața clasei astfel încât să nu știrbească cu nimic valoarea prenotării. Bine sau rău, așa am înțeles eu că trebuie să fiu în relațiile cu colegii și, din câte îmi amintesc, treburile au mers bine.

Probabil, dacă aș fi fost repartizat la o altă unitate, cu care aveam prea puține în comun, aș fi cerut un text pe care să-l prezint oficial și atât.

Am mers la Casa Corpului Didactic motivat de invitația insistentă a directorului Ștefan Torcărcărescu, care a debutat în domeniu ca profesor de religie, dar și de propriile amintiri și imagini despre viitorul instituției.

Trebuie să vă spun că, la un moment dat, am fost și eu în postura de a fi director al acestei instituții, pe vremea când inspector general era George Balica. Se schimba echipa de conducere de la Inspectoratul Școlar și eu eram vizat de acea schimbare, deloc motivată. Din acest motiv, doctorul Vasile, care se ocupa de proces și care, deși îmi cunoștea opiniile politice divergente, m-a sunat și mi-a spus că ar vrea să merg acolo, deoarece poziția pe care o ocupam la Inspectoratul Școlar Buzău fusese alocată colegilor de coaliție…

Un joc politic, așa cum știți că sunt de foarte multe ori numirile în posturi…

Am stat, m-am gândit și mi-am amintit un banc din vremea lui Ceaușescu, în care un coleg de-al tovarășului îi cerea să-l facă „mare”. I-a promis Ceaușescu funcții înalte, de la ministru la director al Uzinelor 23 August. Omul a refuzat tot ce i s-a propus. Întrebat, totuși, ce își dorește, a răspuns că s-ar vedea profesor la o școală. Atunci, colegul cel mare i-a spus: „Asta nu pot face, pentru asta trebuie să știi carte.” Cam așa am răspuns și eu: îmi place ideea, îmi place și instituția, pentru că mereu mi-a plăcut să mă dedic formării adulților, însă cred că la Casa Corpului Didactic trebuie să fie un pedagog cu experiență, iar eu nu mă simțeam potrivit. Deși, repet, tare mult îmi plăcea ideea relaționării cu profesorii, universitățile și proiectele de mobilitate.

Pe masa domnului director, pe lângă teancuri de proiecte, era și o carte a unuia dintre foștii directori, Relu Stoica, profesorul meu de istorie din Seminarul Teologic și omul care m-a atras în câteva proiecte de cercetare istorică. Întâlnirea din biroul directorului, la care a participat și conducătorul Asociației Pro Democrația, Horațiu Anghelescu, s-a desfășurat sub semnul jovialității. Asta m-a dus cu gândul la umorul profesorului Stoica, care, aflat la Ministerul Educației în fața comisiei de examinare pentru postul de director al CCD, a fost întrebat ce va face prima și prima dată când va ajunge la Buzău în calitate de director. A răspuns: „Prima și prima dată… beau o țuică.”

Așa am fost și eu: mi-am tot amintit întâmplări din acel loc, iar pe unele le-am și povestit. Pe la 2008-2009, am fost președintele comisiei de concurs pentru posturile de director de școală. Când am ajuns în curtea instituției, candidații erau deja acolo, iar printre ei se afla și profesorul Bucur, director în funcție și candidat pentru un nou mandat la Palatul Copiilor. Profesor de istorie la bază, la Palat avea un cerc unde se exersa… vânătoarea de vulpi electronice. Nu am înțeles niciodată specificul acelei activități, dar știu că, atunci când eram în clasa a V-a, la Școala nr. 1 din Buzău, a înlocuit temporar profesorul meu de istorie, aflat în concediu medical. L-a înlocuit atât de bine încât mi-a trântit un 1 pentru că am șoptit, iar profesorul meu a trebuit să mai adauge un 0 ca să nu-mi strice media. Media nu mi-a fost distrusă, dar momentul nu l-am uitat, așa că i-am spus domnului Bucur: „Dumneavoastră ați venit degeaba, nu treceți, pentru că mi-ați pus 1 în școală.” Schimbat la față, fără să-mi intuiască umorul, mi-a răspuns: „Păi… nu știam că o să ajungi inspector.”

Deci, cam așa a fost vizita la Casa Corpului Didactic. Și mă tot gândeam ce va fi cu această instituție în viitor, având în vedere evoluția inteligenței artificiale. Îmi imaginam că, într-o proză a lui Asimov, ar putea arăta ca un atelier de depanat roboți. Se vorbește despre înlocuirea profesorilor cu roboți, ceea ce, în imaginație, ar putea transforma această instituție, dintr-un mediu al formării continue, într-un loc unde directorii vor aduce roboții de la clase la depanat, sau roboții-profesori se vor aduce unii pe alții pentru reglaje mecanice și de software.

Nu, nu va fi așa. Roboții nu vor înlocui profesorii. Am citit studii care au cercetat problema. Grupe de copii au fost expuse educației clasice, cu profesor, și celei bazate pe inteligență artificială. Tot educația realizată de profesor a fost mai eficientă. Interacțiunea umană este vitală, mai ales în actul de învățare. Cel puțin așa arată studiile actuale, realizate pe tipologiile umane contemporane.

Dar, cu siguranță, inteligența artificială va fi acel „laborant” care va elibera profesorul de sarcini repetitive, permițându-i să se concentreze mai mult pe interacțiunea cu elevii și pe dezvoltarea competențelor acestora.

În fine, în ciuda evoluției rapide a tehnologiei, simt că noi, profesorii, nu-l vom uita pe Haret, indiferent de previziunile lui Asimov.

Nu știu dacă, conform obiectivului proiectului ISJ, trebuia să trag o altă concluzie după vizita la Casa Corpului Didactic din Buzău. Dar dacă trebuie, voi ruga AI-ul să îmi genereze mai multe date pentru a le prezenta oficial. Eu, însă, v-am spus exact ce am făcut acolo, iar dacă nu a fost bine… nu promit că nu voi mai face și a doua oară la fel.

Sale!