Școala de altădată – cum s-a născut educația în satele Buzăului

Când vorbim astăzi despre școală, ne vin în minte manuale colorate, săli luminoase și tehnologie modernă. Dar în urmă cu un secol și mai bine, în satele Buzăului, școala era o încăpere modestă, cu bănci de lemn și o sobă în mijloc. Copiii scriau pe tăblițe de ardezie, cu cretă, și învățau să citească pe „abecedar” sau pe cărțile de rugăciune. Învățătorul și preotul erau reperele morale ale satului, iar respectul pentru aceștia era de neclintit.

Primele forme de învățătură – dascălul și psaltirea

Înainte de reglementările moderne, învățătura se făcea mai ales pe lângă biserici. Preotul sau cântărețul satului îi învăța pe copii să buchisească „psaltirea” ori „ceaslovul”. În Buzău, asemenea școli bisericești existau în târgurile mai mari încă din secolul al XVIII-lea. Documentele pomenesc școli pe lângă biserici din Pătârlagele, Berca și Bisoca, unde copiii învățau alfabetul chirilic și rugăciunile de bază.

Reforma lui Cuza și alfabetizarea obligatorie

Momentul de cotitură a venit în 1864, când Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea instrucțiunii publice. Aceasta prevedea că toți copiii între 8 și 12 ani aveau obligația de a urma patru clase primare, gratuit. În județul Buzău, punerea în aplicare a legii s-a lovit de mari lipsuri: puține sate aveau clădiri de școală, iar dascălii erau insuficienți. Cu toate acestea, în câteva decenii, au început să apară primele școli sătești cu clădiri dedicate, construite adesea prin contribuția comunității.

Spiru Haret și școala satului buzoian

Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX au fost dominate de reformele lui Spiru Haret, ministrul care a reorganizat radical învățământul rural. El a pus bazele „Caselor școalelor”, organisme care finanțau construcția de clădiri noi.

În Buzău, primele școli ridicate după planurile tipizate ale lui Haret apar în Pătârlagele, Nehoiu și Cislău. În multe cazuri, învățătorul locuia chiar în aceeași clădire cu școala, având o cameră modestă alăturată clasei. Raportările vremii arată că la 1905 județul Buzău avea peste 120 de școli rurale, deși nu toate funcționau regulat, din cauza lipsei de cadre.

O zi de școală în satele Buzăului

Elevii veneau adesea desculți, cu „traista de merinde” la umăr. Ziua începea cu rugăciunea și se continua cu exerciții de citire și scriere pe tăblițe. Aritmetica era elementară – adunări și scăderi –, dar suficientă pentru a-i pregăti pe viitorii gospodari.

Religia și istoria aveau un loc de cinste: copiii învățau din Biblie și aflau despre voievozii care apăraseră țara. Pentru fete erau ore de lucru manual, iar băieții erau deprinși cu meșteșuguri simple. În pauze, copiii se jucau afară, în curtea școlii, fără joacă sofisticată – o minge de cârpă sau un băț devenea suficient pentru veselie.

Învățătorul – „apostolul satului”

În satele Buzăului, învățătorul era văzut ca un om al cărții și al autorității. Nu era doar educator, ci și consilier pentru părinți, scriitor de jalbe, uneori chiar arbitru în conflictele sătești. Alături de preot, învățătorul era figura de referință a comunității.

Disciplina era strictă. Abaterile erau pedepsite, uneori chiar corporal, după regulile vremii. Respectul pentru dascăl se învăța încă din familie, iar școala completa această autoritate.

Moștenirea școlii de altădată

Deși grea și lipsită de resurse, școala de altădată din satele Buzăului a reușit să ridice comunități întregi. Ea a alfabetizat generații, a cultivat hărnicia și respectul, a sădit dragostea de neam. Din acele clase modeste au ieșit medici, preoți, avocați sau profesori care au dus mai departe spiritul modernizării.

Astăzi, când vedem clădirile vechilor școli rurale – unele încă funcționale, altele abandonate – ne amintim că acelea au fost adevăratele „temelii de cultură” ale Buzăului.