Unitatea III: Tipologia formelor de comunicare

Obiective: prezentarea diverselor tipuri de comunicare, clasificate în funcție de criterii precise; precizarea specificului fiecărui tip de comunicare.

Concepte-cheie: comunicare directă și mediată, comunicare interpersonală, comunicare organizațională și comunicare de masă, comunicare publică, comunicare politică și comunicare publicitară.

Clasificarea formelor de comunicare variază în funcție de autor. De exemplu, Vasile Tran și Irina Stănciugelu disting, în volumul lor, șapte mari tipuri de comunicare: verbală, nonverbală, de masă, publică, politică, publicitară și organizațională. Flaviu Călin Rus enumeră șaisprezece forme de comunicare: verbală și nonverbală, interpersonală, intrapersonală, de grup, mediatică, de masă, politică și electorală, esopică, de întreprindere, publică, publicitară, educativă, organizațională, a societății civile, paradoxală și internațională.

Cea mai apropiată de intențiile noastre ne apare clasificarea operată de Ion Haines: în funcție de canalul de transmitere vom avea comunicare directă și indirectă. În funcție de numărul participanților la procesul comunicării, distingem comunicarea multiplă și comunicarea colectivă.

În ceea ce ne privește, considerăm că o tipologie posibilă a formelor de comunicare este următoarea:

1. În funcție de canalul de transmisie: comunicare directă și comunicare mediată;

2. În funcție de participanții implicați în procesul comunicării și de relația existentă între aceștia: comunicare interpersonală, comunicare organizațională și comunicare de masă;

3. În funcție de vehiculul semnificației: comunicare verbală și nonverbală.

3.1. Comunicarea directă și comunicarea mediată

Înțelegem prin comunicare directă situația în care există contact vizual și acustic (eventual și tactil) direct între interlocutori, iar prin comunicare mediată situația în care între aceștia se interpune un mijloc tehnic oarecare (telefon, televizor etc.) de transmitere a mesajului.

Această distincție este justificată de afirmația, de-acum celebră, a lui Marshall McLuhan, potrivit căreia „mijlocul este mesajul” („the medium is the message”). Această afirmație atrage atenția asupra faptului că intervenția unui mijloc de comunicare artificial afectează drastic mesajul.

Putem lua în considerare, bunăoară, modul în care se modifică atitudinea emițătorului în cazul unei texte destinate tiparului sau unei transmisii televizate. Este vorba de o anumită tendință spre impersonalizare, de o procesare specifică pentru formularea mesajului, de o tendință de rafinare, dar și, pe de altă parte, de reducerea forței de impact. Și în privința receptorului unui mesaj venit pe asemenea canale se poate constata o modificare a atitudinii în raport cu situația unor mesaje directe. Este vorba de tendința de a acorda o mai mare credibilitate mesajelor mediate (tipărite sau televizate), fapt speculat intens de actorii angajați în comunicarea politică, de exemplu.

Relevant este de asemenea și exemplul comunicării prin telefon sau prin Internet, unde, eliberat de presiunea contactului direct, emițătorul tinde să își modifice atitudinea, uneori (mai ales în cazul Internetului) până la adoptarea unei alte identități.

3.2. Comunicarea interpersonală, comunicarea organizațională și comunicarea de masă

3.2.1. Comunicarea interpersonală

Implică un număr mic de participanți între care există un contact direct sau mediat. Are, în general, un caracter informal, fiind notată de convenții sociale, tradiții și de regulile uzuale de politețe.

3.2.2. Comunicarea organizațională

Se referă atât la comunicarea în interiorul unei organizații (intraorganizațională), cât și la comunicarea cu alte instituții (interorganizațională). Cu această discuție intrăm de fapt în domeniul relațiilor publice, deoarece obiectivul central al acestei forme de comunicare este acela de a institui și de a menține o imagine optimă a instituției atât în interiorul acesteia, în rândul angajaților, cât și în exteriorul ei, în rândul clienților și al partenerilor.

3.2.3. Comunicarea de masă

În etapa actuală, comunicarea de masă și comunicarea mediatizată pot fi considerate sinonime, dat fiind faptul că majoritatea covârșitoare a mesajelor destinate maselor largi sunt transmise prin mass-media.

În cadrul acestei forme de comunicare putem distinge două situații:

A. Instituțiile mass-media sunt inițiatoarele ale comunicării;
B. Mass-media sunt, așa cum le spune numele, mijloace prin care diverse instanțe transmit mesaje.

3.2.3.1. Prima situație

Se referă la rolul primordial al presei, acela de a furniza informații. Pe lângă această funcție, se mai pot aminti:

funcția de interpretare;

funcția critică (controlul activității instituțiilor statului și sancționarea tuturor defecțiunilor, voluntare sau involuntare, apărute în această activitate);

funcția instructivă (contribuie la lărgirea orizontului cultural al cetățenilor, atât prin pagini sau reviste specializate, cât și prin furnizarea de informații din lumea științei și a culturii);

funcția de liant social (cultivă conștiința civică și sentimentul solidarității sociale);

funcția de divertisment.

3.2.3.2. A doua situație

Mass-media sunt utilizate intens de către instituțiile publice, oamenii politici sau instituțiile economice pentru a vehicula mesaje către populație. În acest caz, distingem trei tipuri de comunicare: comunicare publică, comunicare politică și comunicare publicitară.

a. Comunicarea publică cuprinde, generic vorbind, mesajele pe care instituțiile publice le transmit cetățenilor. Ea reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară și mai organizată la mijloacele publicitare și la mijloacele de relații publice. Spre deosebire de publicitate, comunicarea publică nu urmărește profitul economic, ci solidarizarea cetățenilor în jurul unor obiective de interes comun.

b. Comunicarea politică este inițiată de actorii politici (persoane sau partide) cu scopul de a informa cetățenii asupra programelor politice și, în același timp, de a obține adeziunea acestora exprimată prin vot. Comunicarea politică a devenit o disciplină de sine stătătoare, care urmărește construirea și menținerea unei imagini optime a actorilor politici. Se disting trei tipuri de strategii:

strategii de proiectare (elaborarea unui diagnostic inițial și proiectarea campaniei de comunicare);

strategii de mediatizare (promovarea imaginii actorului politic);

strategii discursive (modele de comunicare verbală și nonverbală menite să obțină adeziunea publicului).

c. Comunicarea publicitară este fenomenul prin care produsele și serviciile sunt promovate pentru a asigura succesul economic al întreprinderilor. Publicitatea îndeplinește mai multe funcții:

funcția de comunicare (informează asupra produselor apărute și a calității lor);

funcția economică (stimulează competiția și creează locuri de muncă);

funcția socială (promovează inovațiile tehnice și ridică standardul de viață);

funcția estetică (spoturile publicitare capătă forme artistice, asociind produsul cu emoția estetică).