Unitatea IV: Comunicarea umană nonverbală

Obiective

Subliniera importanței comunicării nonverbale în relațiile interumane.

Cunoașterea tipologiei formelor de comunicare nonverbală.

Înțelegerea contribuției disciplinelor care studiază comunicarea nonverbală: proxemica și kinezia.

Concepte-cheie: proxemică, kinezie, embleme, ilustratori, mișcări afective, adaptori, gesturi de reglaj.

4.1. Tipologia formelor de comunicare nonverbală

Comunicarea nonverbală desemnează transmiterea mesajelor prin mijloace care nu folosesc limbajul verbal. Într-un act de comunicare, mesajele nonverbale reprezintă o proporție covârșitoare – unii autori afirmă că acestea pot ajunge la 65–93% din totalul mesajului transmis.

Această predominanță este explicată prin faptul că nivelul relației interumane se exprimă, în primul rând, prin mijloace nonverbale (comunicarea analogică). Astfel, gesturile, postura, expresiile faciale și contactul vizual transmit informații esențiale despre atitudinile și emoțiile interlocutorilor.

Cercetarea comunicării nonverbale a devenit, în ultimele decenii, un domeniu de interes major, chiar dacă sistematizarea ei rămâne dificilă. Dificultatea provine din vastitatea și complexitatea comportamentului uman, dar și din caracterul imprevizibil al multor manifestări.

Canalele de transmitere a comunicării nonverbale

Kunckzick și Zipfel disting formele de comunicare nonverbală în funcție de canalul prin care se transmit informațiile:

Canalul vizual: mimica, gestica, ținuta, vestimentația.

Canalul auditiv: comunicarea paraverbală (tonul, ritmul, intonația).

Canalul tactil: atingerile voluntare și involuntare.

Canalul olfactiv: mirosurile percepute de receptor.

Canalul termal: temperatura corporală, percepută prin atingere.

Canalul gustativ: mai puțin frecvent, implicat exclusiv în contexte intime (sărutul).

Clasificarea lui John Fiske

John Fiske propune o altă clasificare a mijloacelor de comunicare nonverbală, pe baza codurilor utilizate:

1. Contactul corporal – modul în care atingem persoanele din jur (strângerea mâinii, îmbrățișarea).

2. Proximitatea – distanța fizică dintre oameni în timpul interacțiunii.

3. Orientarea – modul de poziționare a interlocutorilor (față în față, lateral etc.).

4. Aspectul – vestimentația, accesoriile, dar și aspectele necontrolabile (înălțimea, greutatea).

5. Mișcările capului – exprimă acordul, dezacordul, indiferența.

6. Expresia facială – surprinde emoțiile și atitudinile.

7. Gesturile și kinezia – mișcările corpului, ale brațelor și picioarelor.

8. Poziția corpului – postura adoptată într-o interacțiune.

9. Mișcările ochilor și contactul vizual – intensitatea și frecvența privirii.

10. Aspectele nonverbale ale vorbirii – intonația, accentul, pauzele, tonul.

4.2. Kinezica

Întemeiată de Ray Birdwhistell, kinezia studiază mesajele transmise prin gesturi și mimică. Scopul ei este de a analiza limbajul gestual în unități constitutive, denumite kineme, la fel cum limbajul verbal este descompus în foneme.

Ulterior, Paul Ekman și Wallace Friesen au propus o clasificare a gesturilor, după criteriul funcției pe care o îndeplinesc:

1. Emblemele – gesturi care substituie convențional cuvintele (ex.: limbajul semnelor).

2. Ilustratorii – acompaniază limbajul verbal și îi subliniază sensul. Se împart în mai multe tipuri:

bastonaiele (mișcări verticale ale mâinii, care întăresc cuvintele),

pictografe (desene în aer),

kinetografe (imitația unei mișcări),

ideografe (reprezentarea ideilor),

mişcările deictice (indicarea unei persoane sau obiect),

mişcările spațiale (raporturi între obiecte și indivizi),

mişcările ritmice (subliniază ritmul vorbirii),

ilustratori emblematice (înlocuirea unor cuvinte).

3. Gesturile de reglaj – ghidează și întrețin comunicarea (înclinarea capului, privirea atentă).

4. Mișcările afective – exprimă emoțiile și atitudinile, adesea involuntar.

5. Adapții – gesturi legate de nevoi fiziologice sau emoționale, împărțiți în alteradapți (orientați spre ceilalți) și autoadapți (orientați spre propria persoană).

4.3. Proxemica

Disciplină inițiată de Edward T. Hall, proxemica studiază modul în care oamenii își organizează spațiul personal și felul în care distanța influențează comunicarea.

Hall distinge patru tipuri de distanță:

Zona intimă (0–45 cm) – rezervată persoanelor apropiate; aici predomină comunicarea tactilă și olfactivă.

Zona personală (45–125 cm) – se împarte în apropiată (45–75 cm) și îndepărtată (75–125 cm); este utilizată în conversațiile cu prieteni și cunoscuți.

Zona socială (1,25–3,60 m) – utilizată în relațiile formale, profesionale.

Zona publică (peste 3,70 m) – specifică adresărilor către grupuri mari (conferințe, cursuri).

Observații finale

Comunicarea nonverbală este dificil de clasificat, dar are o importanță majoră în relațiile sociale și profesionale.

Multe dintre gesturi par banale, dar transmit informații esențiale despre identitatea și intențiile noastre.

În lipsa controlului conștient, semnalele nonverbale pot trăda emoțiile reale, chiar și atunci când limbajul verbal transmite altceva.

Sale!