Unitatea V: Comunicarea verbală. Limbajul

Obiective

Familiarizarea cu unele concepte fundamentale din teoria limbajului;

Prezentarea unor perspective diferite asupra naturii și originii limbajului;

Delimitarea condițiilor ce fac posibilă comunicarea autentică;

Precizarea naturii dialogice a limbajului și a consecințelor ce decurg de aici.

Concepte-cheie: semn, obiect, interpretant, semnificare, interpretare, principiu al cooperării, stil, coeziune textuală.

5.1. Definiția și originea limbajului

Este dificil de formulat o definiție unică și definitivă a limbajului, dat fiind caracterul său complex, ce reunește dimensiuni psihice, filosofice și sociale.

Ferdinand de Saussure a introdus o distincție fundamentală:

limbă – sistem abstract alcătuit din semne și reguli de utilizare,

vorbire – act individual de întrebuințare a limbii, concretizat în selecții și combinații de semne.

Limbajul poate fi definit și din perspectivă psihologică: el face parte dintr-o clasă mai vastă de conduite simbolice (gesturi, arte figurative, ritualuri etc.), la baza cărora se află funcția semiotică. Aceasta desemnează capacitatea omului de a utiliza semne, de a înlocui obiectele prin reprezentări și de a opera mental cu simboluri.

Teorii despre originea limbajului

1. Teoria onomatopeică – limbajul ar fi apărut prin imitarea sunetelor din natură.

2. Teoria interjecțională – limbajul ar fi derivat din strigăte, exclamații, interjecții.

3. Teoria inspirației divine – limbajul ar fi dar divin, inerent ființei umane, apărut împreună cu ea.

Deși primele două teorii au o bază intuitivă, ele sunt greu de verificat științific. Cea de-a treia, de natură metaforică, susține caracterul intrinsec al limbajului în esența umanului.

Ernst Cassirer vede omul ca animal symbolicum: ființă care trăiește într-un univers simbolic, construit prin limbaj, artă, mit, religie. Astfel, limbajul nu este doar o simplă colecție de cuvinte, ci o activitate productivă, un proces de abstractizare progresivă strâns legat de evoluția gândirii.

5.2. Limbajul în comunicarea interumană. Semnificare și interpretare

Wilhelm von Humboldt considera limbajul energeia – un proces dinamic de instituire a semnificațiilor. Cassirer completează această idee, subliniind caracterul simbolic al limbajului.

Charles S. Peirce a formulat definiția semnului ca relație triadică între:

semn (cuvântul propriu-zis),

obiect (realitatea desemnată),

interpretant (reprezentarea mentală a obiectului).

Astfel, limbajul nu denumește obiectele ca atare, ci reprezentări mentale asupra acestora, create individual. Comunicarea presupune deci creație de semnificații, nu doar vehicularea lor.

Idiom și interpretare subiectivă

Fiecare individ utilizează limbajul într-un mod propriu, reflectat prin idiolect – repertoriul personal de mijloace lingvistice și de sensuri atribuite. De aici rezultă nuanțele infinite ale cuvintelor.

Exemplu: sensul cuvântului dragoste diferă la 10, 20, 40 sau 60 de ani, în funcție de experiențele personale.

5.3. Natura dialogică a textului. Principiul cooperării

M. Bahtin subliniază natura dialogică a discursului: orice mesaj este orientat spre viitorul răspuns, provocând și anticipând replici. Receptorul devine parte constitutivă a textului, procesul fiind unul de determinare reciprocă între emițător și receptor.

Paul Grice formulează principiul cooperării și cele patru maxime:

1. Cantitate – oferă suficientă informație, dar nu în exces.

2. Calitate – oferă informații adevărate și relevante.

3. Relație – rămâi la subiect, evită divagațiile.

4. Modalitate – exprimă-te clar, fără ambiguități.

Alți autori (Van Eemeren, Grootendorst) au adăugat reguli retorice privind exprimarea, susținerea și retragerea punctelor de vedere, folosirea argumentelor valide, evitarea atacurilor personale etc.

—

5.4. Construcția textului. Coerență și coeziune textuală

Orice act de comunicare autentică se constituie într-un text. Textul nu depinde de lungime sau formă (poate fi un haiku sau o conferință), ci de existența sensului și a coeziunii.

Coeziunea textuală

Se realizează prin mijloace lingvistice explicite, precum:

conectori (conjuncții, adverbe, locuțiuni),

substituții (pronume, pro-forme),

recurență lexicală sau sinonimică.

Cerințele fundamentale pentru construirea oricărui text:

1. delimitarea clară a temei,

2. documentarea corectă,

3. proiectarea argumentelor,

4. exprimarea adecvată,

5. revizia.

5.4.3. Stilul. Figurile de stil din perspectivă pragmatică

Stilul reflectă expresia personalității vorbitorului, manifestată în limitele limbii.

Henri Wald: „Stilul nu constă în libertatea de a spune altfel, ci în libertatea de a spune altceva. Stilul se abate de la banal, nu de la gramatical.”

Roland Barthes distinge între:

denotație (sens literal, standardizat),

conotație (sens figurat, încărcat de mit, metaforă, expresivitate).

Stilul contribuie la construirea imaginii emițătorului, la crearea unei relații de încredere cu receptorul și la optimizarea comunicării.

Teme de evaluare

1. Găsiți cinci exemple de cuvinte cu conotații culturale, sociale sau individuale.

2. Justificați prin exemple influența contextului asupra enunțării.

3. Construiți exemple de încălcare a maximelor lui Paul Grice.

4. Dați exemple de expresii ironice, ambiguități sau eufemisme și explicați cum influențează relația cu receptorul.