Despre plecare, formare și timpul care face un medic

Aș fi subiectiv să vorbesc despre propunerea ca medicii care termină la stat și urmează rezidențiatul ar trebui să lucreze obligatoriu în țară după terminararea studiilor, cel puțin pentru o perioadă. Însă vă povestesc o experiență trăită cu mulți ani în urmă, în Irlanda, unde am ajuns în cadrul unui program de studii. Este o experiență care revine în minte ori de câte ori, la nivel guvernamental, apare ideea că medicii ar trebui „obligați” să lucreze într-o anumită țară.
În Irlanda, în ceea ce privește medicina, m-am întâlnit cu două realități diferite, ambele relevante în acest context.
Prima realitate: teoria fără practică.
La un moment dat, un ziar irlandez cunoscut publica un articol despre un medic român, descris drept foarte bun la nivel teoretic, dar care nu ar fi știut să măsoare corect tensiunea arterială. Articolul era, probabil, ușor exagerat – presa are acest obicei –, însă mesajul de fond nu poate fi negat de aproape niciun absolvent de medicină: lipsa reală de practică în perioada de formare universitară.
Nu e o acuzație, ci o constatare. Mulți medici ies din facultate cu o bază teoretică solidă, dar cu o experiență practică fragmentară, adesea dependentă de noroc, de profesor, de secție sau de context. Iar sistemele vestice taxează imediat acest decalaj, pentru că acolo accentul cade pe competență practică, nu doar pe cunoștințe.
A doua realitate: modelul indian
În Irlanda lucrau foarte mulți medici indieni. Unii dintre ei aveau doctorate obținute în Germania, alții formări solide în alte țări europene. India are, fără îndoială, un avantaj major: limba engleză. Cu zeci de limbi locale – cam 35 -, engleza a devenit limba comună a educației, iar acest lucru le oferă medicilor indieni o mobilitate profesională enormă.
Am fost curios și am întrebat cum funcționează sistemul lor. Răspunsul a fost simplu și, în același timp, foarte clar: după terminarea facultății, medicii sunt obligați să lucreze cinci ani în sistemul de stat. Abia după această perioadă pot pleca oriunde în lume.
Dar aici este nuanța esențială: fără acești cinci ani, oricum nu te angajează nimeni. Nu pentru că există o interdicție formală, ci pentru că nu ai experiență. Practic, statul te plătește o dată să te formezi și apoi te mai plătește încă cinci ani ca să devii medic cu adevărat. După aceea, poți pleca oriunde, cu competență, cu siguranță profesională și cu o carte de muncă solidă.
Diferența care contează
Diferența dintre cele două abordări nu este cuvântul „obligație”, ci ce faci în perioada respectivă.
Un sistem în care ești „obligat” să rămâi, dar:
nu ai posturi,
nu ai infrastructură,
nu ai mentorat,
nu capeți experiență reală,
nu creează medici buni, ci frustrări și plecări amânate.
Un sistem în care rămâi pentru că:
ai acces real la practică,
ești integrat într-un circuit clinic funcțional,
dobândești experiență recunoscută internațional,
nu te ține captiv, ci te formează.
Așadar, discuția despre obligația medicilor nu ar trebui să înceapă cu „unde trebuie să lucreze”, ci cu cum sunt formați. Experiența mea din Irlanda mi-a arătat că nu mobilitatea este problema, ci lipsa unui parcurs coerent între facultate și profesie.

Sale!