„Tu cu ce te dai?”

În viață, dorința de a ști mai mult te duce uneori în locuri unde nu te-ai fi dus nici împins de la spate. Sau, mai corect spus, te duce în situații în care nici nu știi dacă trebuie să râzi… sau să pleci.
Eram director la Palatul Copiilor și, cum lucrurile serioase nu vin niciodată singure, a apărut și ideea achiziției unor microbuze. Iar pentru microbuze – evident – trebuia o „persoană desemnată”. Nu orice persoană. O persoană responsabilă, instruită, certificată. Adică… eu, pentru că nimeni nu a dorit.
Cursurile se țineau undeva pe bulevardul Unirii. Sală plină ochi. Eu – în costum, cu cravată, respectând … solemnitatea momentului. Lângă mine – un domn în maiou, relaxat, ca la picnic.
Se uită la mine. Îl privesc. Tăcere.
Și, dintr-odată, vine întrebarea care mi-a zdruncinat toată pregătirea:
— Tu cu ce te dai?
Am clipit. Am analizat. Am verificat dacă nu cumva am nimerit la un curs de cosmetice.
— Poftim?
— Eu mă dau cu tirul, zice el, cu un aer de superioritate calmă. Dacă vrei, vorbesc cu șeful să te angajeze și pe tine.
În acel moment am înțeles că, indiferent câte diplome ai, viața te poate reduce la o întrebare simplă: „cu ce te dai?”.
Am continuat cursul cu o anumită smerenie.
A urmat examenul. Nu unul simplu. Înainte de toate, un mic „interogatoriu”:
— Aveți peste 18 ani?
— Ce studii aveți?
Întrebări puse cu o seriozitate dezarmantă, ca și cum exista riscul să fiu un minor rătăcit printre șoferi de tir.
— Astea sunt întrebările, mi s-a spus. La astea trebuie să răspundeți.
Corect. Sistemul nu negociază.
Prima probă – pe calculator. Organizatorul, binevoitor:
— Lângă dumneavoastră o să stea domnul Păsăroi. Are firmă de transport. Dacă nu știți ceva, vă puteți sfătui.
Mi-am zis: „Perfect. Omul experienței lângă mine.”
Numai că dimineața… domnul Păsăroi dispăruse. Mister total. Probabil o noapte prea „aplicată” în domeniul transporturilor.
Am rămas singur cu Uniunea Europeană, tahografele și propria conștiință.
Am trecut de probă. Am intrat la scris.
M-am așezat disciplinat în prima bancă. Ca în școală. Cu cursurile frumos aranjate. Ni se spusese că le putem folosi.
Totul mergea bine, până când o doamnă intră ca un control de frontieră:
— Dumneata ce faci aici, în prima bancă?
— Dau examenul…
— De ce ai cursurile pe bancă?
— Pentru că… avem voie.
— Toată lumea are voie. Dar dumneata ești în prima bancă. N-ai voie.
Am rămas blocat. Era pentru prima dată când poziția geografică în clasă devenea criteriu moral.
Așa că am susținut examenul… fără cursuri, fără domnul Păsăroi și fără dreptul de a înțelege logica.
Și atunci am realizat că …. Uneori nu e greu examenul.
E greu contextul.
Dar, până la urmă, viața are un umor fin.
Te duci să înveți despre transporturi…
și pleci cu o lecție despre oameni, dar și despre tine.
Și, mai ales, cu o întrebare care nu te mai părăsește:
Tu cu ce te dai?