Se spune că există instituții unde mergi să urci… și instituții unde ajungi după ce ai urcat deja. Palatul Copiilor era, în limbaj administrativ neoficial, „cimitirul elefanților”. Un loc unde foști inspectori, erau „exportați” cu delicatețe… spre liniște.
Cam așa am ajuns și eu acolo director.
Clădirea pe în care am mutat instituția, pe Bulevardul Bălcescu părea venerabilă, cu aer de istorie, dar avea… praf organizat pe straturi. Era fostul sediu al Inspectoratului Școlar… un fel de muzeu al intențiilor bune.
Am intrat cu echipa de îngrijire și am început ritualul gospodăresc: coase, var, lopată, optimism.
— Dom’ director, de unde începem?
— De unde se vede cel mai tare că nu s-a început niciodată.
Am transformat fiecare colț. Am amanejat săli de curs, am imaginat destine pentru încăperi care, până atunci, aveau doar ecou. Mi-am instalat biroul exact unde fusese biroul inspectorului general. O decizie simbolică: dacă tot eram „exportat”, măcar să am vedere bună.
Dar adevărata surpriză nu era în birou.
Era chiar în fața lui.
Două săli. Două lumi.
Prima: sala de dansuri.
A doua: sala de canto și muzică populară.
Dimineața, la ora 8 fix, începea spectacolul. Nu era nevoie de ceas. Podeaua îți spunea ora.
TROSC!
TROSC! TROSC!
Nu erau cutremure. Erau pași de horă, executați cu seriozitate ritualică. Elevi concentrați, profesori dedicați și un parchet care părea că-și spune ultima dorință. Suna parchetul acela altfel decât la o călcare indiferentă. Devenea parte din muzică. Și nu era de la lustrul proaspăt dat.
Stăteam la birou, încercam să semnez documente, dar fiecare „trosc” îmi muta semnătura cu un milimetru mai la dreapta. După două ore, semnătura mea avea ritm de sârbă.
La un moment dat, deschid ușa și întreb:
— E totul în regulă aici sau trebuie să chem și pompierii?
Profesoara, calmă:
— E doar încălzirea.
După-amiaza venea revanșa celeilalte săli.
Cântece populare.
Nici difuz, nici timid. Nu. Cu inimă. Cu volum. Cu ecou.
„Mă dusei să trec la Olt…”
Și Oltul trecea direct prin biroul meu.
Uneori aveam impresia că semnez acte într-un studio de înregistrări folclorice. Alteori că sunt spectator permanent la un festival fără pauză.
Și, culmea, nu deranja.
Ba chiar… lipsea când nu era.
Într-o zi, liniște totală. Nici pași, nici cântec. Am ieșit îngrijorat:
— Ce s-a întâmplat?
— Vacanță, dom’ director.
Atunci am realizat că mă obișnuisem.
Că între dosare, avize și ștampile, viața mea căpătase ritm de circuit.
Da, era – și sigur așa este și azi -, armonia unor pași de dans și al unor voci care nu cântau pentru spectacol, ci pentru bucurie.
Și am mai înțeles ceva:
Nu era niciun cimitir al elefanților.
Era, de fapt, o grădină zgomotoasă de începuturi.
Unde unii veneau să se retragă…
și alții începeau să bată podeaua vieții în ritm de horă.
Iar eu, între ei, încercam doar să le mișc pasul cu râvnă.
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
