Credința: lupta, harul și lucrarea lui Dumnezeu

„Credința nu e știință. Credința e o biruință de fiecare clipă a îndoielii. Aceasta e condiția credinței, atâta vreme cât sîntem în trup. Ea e întreagă și în puțin, și în mult. Dar desăvîrșită e numai cînd Dumnezeu o ajută prin Harul Sfîntului Duh. Atunci ea devine lucrătoare altfel. Pe treapta obișnuită, e de domeniul cunoștinței; pe treapta desăvîrșirii, devine făcătoare de minuni, căci minunea o face întotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: «Sfîntul Cutare, făcător de minuni». În fapt Dumnezeu e «Făcătorul de minuni», prin sfîntul care s-a deschis prin credință desăvîrșită, harului Sfîntului Duh care a pătruns în el.
Apostolii, în momentul cînd le-a fost adus tînărul posedat de duhul rău, nu primiseră încă pe Duhul Sfînt, care li se va da la Rusalii. După aceea au făcut și ei minuni.”
Textul face o distincție foarte importantă între credință ca exercițiu omenesc și credință ca stare transfigurată prin har.
Autorul spune mai întâi că credința nu este o certitudine matematică sau științifică. Dacă ar fi fost demonstrație absolută, nu ar mai exista libertate, luptă sau îndoială. Credința adevărată coexistă cu fragilitatea omului. Tocmai de aceea expresia „biruință de fiecare clipă a îndoielii” este esențială: omul credincios nu este neapărat omul care nu se îndoiește niciodată, ci omul care continuă să se ridice deasupra îndoielii.
Apoi apare ideea treptelor credinței. Există:
o credință obișnuită, intelectuală, de convingere;
și o credință desăvârșită, unită cu harul Sfântului Duh.
În această a doua stare, omul nu mai lucrează singur. El devine transparent pentru lucrarea lui Dumnezeu. De aceea autorul insistă că sfinții nu fac minuni prin puterea lor proprie. Dumnezeu este adevăratul „Făcător de minuni”, iar sfântul este vasul deschis harului.
Este o corectare subtilă a unei înțelegeri superficiale a sfințeniei. Ortodoxia nu vede sfântul ca pe un „magician sacru”, ci ca pe un om care s-a golit suficient de sine încât Dumnezeu să lucreze prin el.
Exemplul apostolilor este foarte bine ales. Înainte de Rusalii, ei aveau credință, Îl urmau pe Hristos, dar încă nu aveau plinătatea Duhului Sfânt. După Pogorârea Duhului Sfânt, aceiași oameni devin capabili de minuni, curaj martiric și transformare a lumii. Textul sugerează astfel că simpla adeziune intelectuală la Dumnezeu nu este suficientă; este nevoie de lucrarea harului.
În profunzime, textul vorbește și despre smerenie:
omul nu trebuie să își atribuie meritul lucrării dumnezeiești;
credința matură nu produce mândrie, ci transparență față de Dumnezeu;
cu cât omul se golește de sine, cu atât Dumnezeu poate lucra mai mult prin el.
Astfel, credința începe ca o luptă discretă împotriva îndoielii și ajunge, prin harul Sfântului Duh, să devină spațiul în care Dumnezeu Însuși lucrează prin om. Nu omul este izvorul minunii, al puterii sau al sfințeniei, ci Dumnezeu, Care Se descoperă și lucrează prin cel ce I se dăruiește cu întreaga sa ființă.

Sale!