Euthyrox de 100 … pentru suflet

Facebook-ul ne prezintă aproape întotdeauna viața frumos. Zâmbete, vacanțe, mese întinse, copii fericiți, case îngrijite, apusuri spectaculoase. Din câteva fotografii bine alese am putea crede că necazul a devenit o excepție și că viața adevărată este cea care încape într-un ecran.
Numai că viața adevărată nu are filtre.
Am întâlnit-o zilele acestea la Iris Gălbinași. Venise la farmaciesă-și ia Euthyroxul. O femeie firavă, slabă, atât de ușoară încât aveai impresia că un pospai de vânt ar putea s-o ducă două-trei case mai încolo.
Am încercat să-i ghicesc vârsta și, zgârcit cu anii ei, i-am dat mai puțini. M-a corectat imediat:
Are peste 80.
Cu mulți ani în urmă, un accident de căruță îi afectase grav tiroida. De cincisprezece ani ia zilnic Euthyrox 100. Nu venise însă să se plângă. Venise pur și simplu să-și ia medicamentul și să plece la treburile casei.
Când am văzut-o atât de firavă, m-am oprit să-i deschid ușa. Apucase să-mi spună – ceea ce sigur îi făcea mai bine decât medicația- că cu 15 ani în urmă un acceident de căruță i-a secționat tiroida.
„Nu, nu, nu e nevoie. Mă descurc singură.”
Și, aproape ca o explicație:
„Cresc porci. Muncesc.”
Am rămas surprins.
Femeia aceea, pe care ai fi crezut că trebuie protejată de orice adiere mai puternică, își vedea mai departe de gospodărie, de animale, de muncă. La peste 80 de ani.
Nu se plângea.
Și poate tocmai de aceea mi-a rămas în minte.
Înainte să plece s-a întors și mi-a spus că viața ei n-a fost deloc ușoară. Avusese opt copii. Unul dintre ei murise.
Avea doi ani.
Ea lucra atunci la vaci. Copilul căzuse într-un bazin de dejecții, dacă am înțeles bine. Când a ajuns acolo, a văzut mai întâi doar hăinuța plutind la suprafață.
L-a scos.
Era murdar. L-a spălat. Medicii care lucrau l-au luat apoi să-l ducă la spital.
Iar ea a plecat pe jos după ei, până la barieră.
Încercați numai să vă imaginați drumul acela.
O mamă mergând pe jos după mașina care îi ducea copilul. Fără telefon mobil, fără mașină la poartă, fără posibilitatea de a suna din cinci în cinci minute să întrebe ce se întâmplă, fără 122, fără Smurd.
Doar drumul.
Și gândul la copil.
Au trecut zeci de ani, dar femeia aceea de peste 80 de ani îl purta încă în ea pe copilul de doi ani.
Aici este măsura adevărată a durerii: nu faptul că trec anii, ci faptul că unele lucruri nu trec odată cu ei.
Privind-o, mi-am amintit de Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu.
Nu folosesc cuvântul în sens peiorativ. Dimpotrivă. Fefeleaga este pentru mine imaginea omului care a fost lovit de viață și care, cu toate acestea, continuă să meargă. Care își duce povara cu demnitate. Care nu-și transformă suferința în identitate și nici nu cere lumii să se oprească pentru necazul lui.
Femeia din fața mea era, într-un fel, o Fefeleagă din contemporaneitate.
Nu avea calul Bator al personajului lui Agârbiceanu. Avea probabil animalele din gospodărie, porcii despre care îmi vorbea aproape cu mândrie, medicamentul pe care trebuia să-l ia în fiecare zi și cei peste optzeci de ani strânși într-un trup fragil.
Dar ducea cu ea aceeași încăpățânare de a trăi.
Și mai ducea ceva.
Un copil de doi ani.
După atâtea decenii.
Întâlnirile acestea ne mai reașază puțin scara după care ne măsurăm necazurile. Nu pentru a spune că durerile noastre nu contează și nici pentru a transforma suferința într-o competiție. Fiecare om are dreptul la propriile slăbiciuni.
Dar există întâlniri care ne obligă să privim dincolo de lumea lustruită a rețelelor sociale.
În spatele porților obișnuite trăiesc oameni care au îngropat copii, care au muncit până la bătrânețe, care au trecut prin accidente, boli, sărăcie și pierderi despre care nu au postat niciodată nimic.
Nu apar în „story”.
Nu primesc sute de aprecieri.
Nu le filmează nimeni puterea.
Îi întâlnești la farmacie, la piață, în autobuz sau mergând încet pe marginea drumului.
Și uneori este suficient să le deschizi o ușă pentru ca, pentru câteva minute, să se deschidă o altă ușă, mult mai grea: aceea către viața lor.
Atunci afli că marile povești nu sunt întotdeauna în cărți.
Vin regulat la farmacia lor din satsă-și cumpere Euthyroxul și să-și trateze cu spusa și gândul durerile.
Și apoi se întorc acasă.
Pentru că au animale de îngrijit.
Pentru că au treabă.
Pentru că, oricât a durut-o, viața trebuie dusă mai departe.

Sale!