Am cumpărat la reducere cartea Aurorei Liiceanu, „Soacre și nurori. La cine este cheia?”. Am citit-o cu creionul în mână, subliniind idei, reținând explicații și revenind asupra unor pasaje. O lectură pe alocuri șocantă, uneori răscolitoare, dar interesantă și, în multe privințe, chiar foarte utilă.
Nu cred că mai trebuie să repet faptul că sunt un cititor avid. Lectura este pentru mine atât o bucurie, cât și o formă de pregătire permanentă pentru activitățile pe care le desfășor. Consider firesc ca omul care lucrează cu oamenii să nu înceteze niciodată să învețe.
Am citit această carte din două perspective. Mai întâi, din aceea a preotului care, în activitatea pastorală, mai ales în calitatea de duhovnic, întâlnește frecvent probleme de familie. Dar am citit-o și dintr-o perspectivă mult mai personală: aceea a omului care a devenit, de curând, socru. Iar după ce am terminat-o, i-am oferit-o Adrianei, nu fără să mă gândesc că gestul este destul de curajos. Dacă veți citi cartea, mă veți înțelege mai bine.
Da, recunosc, am descoperit informații folositoare chiar pentru propria mea viață de familie.
Nimeni nu face școală pentru a deveni soacră. Nimeni nu urmează cursuri pentru a învăța să fie noră. Și, evident, nici pentru a deveni socru. Intrăm în aceste noi roluri cu educația, experiența, sensibilitățile și convingerile noastre, presupunând adesea că știm deja cum trebuie să ne comportăm.
Numai că lucrurile nu sunt atât de simple. Opoziția și puterea se înțeleg, în politică. Soacra și nora stau de cele mai multe ori pe poziții ireconciliabile. Aurora Liiceanu spune și de ce.
Apoi, experiența nu e suficientă. E nevoie și de teorie, chiar și pentru a ști ce să faci în familie. Pare redunant? Nu e! Dacă știam, făceam și familiile nu mai erau marcate de atâtea lupte intestine.
A deveni socru înseamnă și a învăța să privești altfel relațiile de familie. Copilul pe care l-ai crescut își întemeiază propria familie, iar tu trebuie să găsești echilibrul între apropiere și discreție, între dorința firească de a ajuta și respectarea libertății celor tineri.
Nu este suficient să ai intenții bune. Trebuie să înțelegi și felul în care acestea sunt primite.
Iar cartea Aurorei Liiceanu tocmai asupra unor asemenea mecanisme ale relațiilor umane ne invită să reflectăm.
Mi-am dat seama, încă o dată, cât de ușor putem confunda grija cu intervenția, experiența cu dreptul de a decide pentru ceilalți și dragostea cu dorința de a păstra lucrurile sub control.
Dar lectura mi-a fost folositoare și profesional.
În activitatea pastorală apar frecvent situații în care o mamă, o noră sau amândouă caută sprijinul preotului. Fiecare are propria poveste, propriile argumente și, de cele mai multe ori, sentimentul că dreptatea este de partea sa.
Când auzi expunerile, constați că … ambele au dreptate. Și nu eu ușor să fii preot, mai ales așezat între soacre și nurori care au degropat secura războiului.
Preotul nu are un punctaj prestabilit pe care să-l urmeze atunci când discută cu soacra, cu nora sau cu amândouă. Nu există o listă de întrebări și răspunsuri care să rezolve automat conflictele de familie.
Avem reperele credinței, învățătura Bisericii, experiența pastorală și propria judecată. Dar toate acestea nu ne scutesc de obligația de a înțelege cât mai bine omul aflat în fața noastră.
Aici consider că psihologia ne poate fi de un real folos.
Nu pentru a înlocui duhovnicia și nici pentru a transforma spovedania într-o ședință de psihoterapie. Cele două au metode și finalități diferite. Dar cunoașterea psihologică poate completa experiența pastorală, ajutându-ne să înțelegem reacții, sensibilități și comportamente care, altfel, ne-ar putea părea inexplicabile.
Un sfat bun nu este numai un sfat corect. Este un sfat potrivit omului, momentului și împrejurărilor.
Uneori, din dorința sinceră de a ajuta, ne grăbim să oferim soluții înainte de a fi ascultat suficient. Alteori, cel care vine să ceară un sfat caută, de fapt, confirmarea propriei dreptăți.
Dar rolul duhovnicului nu este acela de a deveni avocatul uneia dintre părți, ci de a încerca să ajute oamenii să descopere drumul către adevăr, responsabilitate și împăcare.
În același timp, experiența personală mă face să înțeleg și mai bine că sfaturile sunt uneori mai ușor de oferit decât de urmat.
Când citești despre relațiile dintre soacre și nurori din afara lor, lucrurile par relativ clare. Când te regăsești într-o familie în care au apărut relații noi, înțelegi că și tu ai ceva de învățat.
Aceasta este una dintre virtuțile unei lecturi folositoare: să nu te limitezi la a recunoaște greșelile celorlalți, ci să te întrebi ce poți îndrepta în propriul comportament. Pare că relația noră-soacră este fatalmente una de conflict. Pare că doar arată normalitatea. Dar de ce să fie așa? De ce se sparge unitatea familiei fără putința de a călca pe situații care strică viața de familie?
În fine, nici autoarea nu privește cu optimism situația. Nici soluții nu are, cum nici preotul nu are.
Revenind la carte, deși pot spune că am avut destule de învățat, nu împărtășesc neapărat toate interpretările autoarei. Dar nici nu citesc pentru a găsi exclusiv confirmări ale convingerilor mele. Citesc și pentru a-mi pune întrebări, pentru a descoperi perspective noi și pentru a înțelege mai bine complexitatea relațiilor omenești.
Am încheiat această carte cu numeroase sublinieri și cu sentimentul că lectura ei mi-a fost utilă atât ca preot, cât și ca om de familie.
Nu cred că există o cheie universală a relațiilor dintre soacre și nurori. Dar sunt convins că respectul, discreția, înțelegerea și capacitatea de a accepta libertatea celuilalt pot deschide multe uși.
Și, mai ales, am rămas cu un gând:
Nu este suficient să ne iubim copiii. Trebuie să învățăm să-i iubim și în noua lor libertate, respectând familia pe care și-au întemeiat-o.
Simt că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care trebuie să le învețe orice părinte atunci când devine socru sau soacră.
Iar eu sunt încă învățăcel.
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
