Povești din Crâng

Orașul Buzău își pierde sensul lui istoric. A fost un târg, cu o piață bogată și cu un comerț central înfloritor. Astăzi a devenit un teren de încercare. Deranj mult și doar atât.

Îmi povestea un britanic că la ei oamenii hotărăsc pe unde sunt drumurile, nu autoritățile. Pe unde circulau în mod natural oamenii pe acolo se fac aleile, pentru că viața urbană nu trebuie să fie un chin, un stres, ci trebuie să fie normală, prietenoasă cu cetățeanul, cu locuitorul.

Ceea ce se întâmplă în Buzău nu mai are nimic în comun cu ergonomia unui oraș normal, cu împrietenirea dintre oraș și orășean.

Buzăul a căzut victima poftelor unui singur om care-l siluiește în fel și chip, doar în speranța că istoria îl va ține minte. Evident, istoria ține minte, dar nu de bine, pentru că acum orașul suferă cumplit, pentru că buzoienii se simt tot mai apăsați în orașul lor.

Printre victimele administrației actuale se numără și Crângul, un loc în care mulți dintre noi, ne-am petrecut o parte din viață.

După ce am început școala la Buzău, am copilărit în Crâng. Crângul a fost mereu un loc al misterelor. Veneam de la țară, iar dealurile din Blăjani sunt străjuite de pădurea de la Vârfu Mare și am fost adesea pe acolo. Cu toate acestea, Crângul m-a oprit mereu să-l cotrobăi, să-i umblu prin măruntaie.

Crângul, însă, ne-a dat amintiri frumoase, foarte frumoase, nouă, copiilor care locuiam în zona lui.

Până se se construiască acea clădire a Direcție Silvice, pe acolo intram în pădure și aveam câteva luminișuri frumoase, unde jucam fotbal sau miuță, imaginându-ne că suntem sau vom fi și noi, mari jucători. Pititea jucam foarte rar, pentru că aveau un soi de respect față de umbrișul Crângului, unde copaci bătrâni și groși ne-ar fi ascuns sau ne-ar fi ținut pe ramurile lor, dar nu ne înduram să-i supunem la efort.

Mai târziu, când am primit primul Pegas, ca răsplată pentru că am fost de acord să fiu operat de amigdale la Spitalul Brătianu, de doctorul Cuza. Am descoperit câteva trasee frumoase pe potecile întunecate ale Crângului. Alterau acestea cu aleile de pe lângă Eleșteu, iar provocarea supremă o reprezentau dâmburile, peste care treceam ca zmeii, bucurându-ne de adrenalina aferentă. Erau două zone cu dâmburi, mereu pline de bicicliști, de copii, car traversau zonele de promenadă și aleile cu îndrăgostiți, pentru a sără nebunește cu cu biclele peste acele denivelări de pământ.

Și câte și mai câte amintiri mi-a lăsat Crângul copilăriei ….

Când am devenit preot în cartierul Micro 14, am regăsit altfel Crângul. Aveam sectorul de la Crâng și mulți dintre locuitorii zonei stăteau aici pentru florile Crângului, liniștea Crângului și mai ales aerul pur degajat de această pădure seculară.

Crângul este un privilegiu pentru cei care-i pot respira aerul. Să stai la capăt de Bărăgan, dar să ai așa cortină de protecție, un astfel de reglator de temperatură, un așa loc de recreere, e o binecuvântate de la Dumnezeu.

Am văzut, de atunci, Crângul și printr-o altă prismă și nu înțeleg de ce vor să-l distrugă și de ce mai nimeni nu se revoltă, nu-i sare în ajutor. Oameni buni, nu este suficient să ne plângem unii la alții, sau suduim. E chiar inutil. O comunitate îți apără valorile și luptă pentru ele, iar Crângul merită lupta.

Parcuri facem oriunde, nu-i greu! Însă o pădure istorică, cu atâtea povești despre noi, despre toți ai noștri, doar Dumnezeu poate face. De ce să distrugem și aici opera minunată a lui Dumnezeu, doar pentru ambiții personale prostești. Nici măcar comuniștii, în toată pofta lor edilitară, nu s-au atins de Crâng. Au mai intrat în el cu stadionul, cu câte o clădire, cu câteva alei, dar l-au respectat ca pe ceva unic. De ce să ne uităm cum îl distruge un om, doar pentru ideile lui fixe și interesele lui personale?

Sale!