Cuvânt înainte

Lucrarea intitulată Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei  abordează problema relaţiei Biserică-Stat sub aspect legislativ. Dacă sub aspect istoric, sociolog şi fenomenologic,  tema a fost studiată fiind publicate un număr important de lucrări, realizate mai cu seamă de autori străini, sub aspect juridico-canonic, această tematică nu a fost abordată până în prezent.

Fără a minimaliza celelalte domenii de cercetare, o abordare juridico-canonică era absolut necesară deoarece astăzi legislaţia a devenit principalul sistem normativ în societate.

Studierea pe o perioadă istorică îndelungată a normelor şi dispoziţiilor legislaţiei de stat, care în calitatea lor de izvoare ale dreptului bisericesc au influenţat viaţa Bisericii, creează posibilitatea unei priviri de ansamblu a evoluţiei sistemului legislativ românesc  precum şi a raporturilor dintre Biserică şi Stat .

Demersul alcătuirii unei asemenea lucrări este util întreţinerii  dialogului  ce  trebuie  să  existe  între  dreptul  laic  şi  cel  canonic.  Biserica, instituţie divino-umană ancorată în timp şi influenţată în dezvoltarea ei istorică de elementul etnic şi identitatea naţională a creştinilor, are  nevoie  de  studii  juridice  care  să  completeze  studiile  de  drept  canonic  şi  care  să  continue  să  ofere  dreptului  canonic  completarea  profană. La rândul său, dreptul profan este chemat să redescopere, în ciuda secularizării şi a provocărilor post-moderne, rădăcinile creştine.

Lucrarea Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei cuprinde VI capitole, ordonate cronologic, pe etape istorice de dezvoltare a sistemului legislativ românesc. Cele VI capitole sunt precedate de o introducere, în care este expusă importanţa  şi actualitatea temei propuse.

Derularea tratării temei este precedată de capitolul intitulat Observaţii conceptuale privitoare la tema propusă. Acest capitol aduce anumite lămurii noţionale privitoare la conceptele: Stat, sistem legislativ, Biserică, instituţii bisericeşti, relaţiile Biserică-Stat. Tot în acest capitol este expusă importanţa pe care o au legile de stat pentru viaţa religioasă şi calitatea acestora de izvoare ale Dreptului canonic.

 

Al doilea capitol al lucrării este intitulat Pravile şi coduri de legi premergătoare legislaţiei moderne.

Deşi problema vechiului drept românesc a fost studiată şi s-au publicat studii de mare valoare, amintite în notele bibliografice, acest capitol este important deoarece prin comparaţie cu reglementările ulterioare, poate fi surprinsă evoluţia reglementărilor juridice şi pregătirea apariţiei legislaţiei moderne.

Tratarea propriu-zisă a subiectului începe cu anul 1959 şi se încheie cu ultimele reglementări ale anului în curs, având ca obiect atât legile emise de Stat ca autoritate suverană, cât şi cele bisericeşti care prin recunoaşterea lor de către puterea de stat  devin opozabile erga omnes.

Împărţirea materiei este făcută, ţinând cont de marile perioade istorice în care s-au produs importante transformări politico-sociale.

Prima etapă ţine de la anul 1959 până la anul 1918 şi face obiectul de studiu la capitolului al III lea intitulat: Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei în  perioada 1859 – 1918. Deşi din punct de vedere istoric, această epocă se împarte în două etape (1859-1866; 1866-1918), din punct de vedere legislativ există o continuitate de reglementare în domeniul vieţii religioase.

Capitolul încadrează reglementările referitoare la Biserică şi instituţiile ei în cadrul general al modernizării întregului sistem legislativ românesc, prin apariţia primei Constituţii (1866) a Codului civil, a Codului penal, a Codului de procedură civilă, a Codului de procedură penală, etc. În acest capitol se face o prezentare a cadrului juridic în care Biserica participa la viaţa publică. Sunt analizate transformările instituţionale bisericeşti ce s-au produs în urma unirii din 1959 şi a reformelor lui Cuza, precum şi evaluarea juridico-canonică a acestora. Capitolul surprinde începutul procesului de secularizare a  dreptului românesc, precum şi primele coliziuni apărute între normele de drept canonic şi legile de stat, mai cu seamă în domeniul rudeniei şi a dreptului familiei.

Capitolul al IV lea al lucrării tratează legile de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei din perioada istorică scursă între anii 1918-1947.  Capitolul intitulat: Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei între anii 1918-1947, are la bază un bogat material documentar. În această perioadă istorică, au fost emise cele mai multe şi cele mai importante legi privitoare la viaţa religioasă. În urma unirii Principatelor, Biserica Ortodoxă Română s-a reorganizat, atât la nivel central cât şi la nivelul unităţilor locale, în conformitate cu cele două principii fundamentale ale dreptului canonic: principiul etnic şi principiul adaptării organizării bisericeşti la organizarea teritorială a statului. Aspectul cel mai important al organizării bisericeşti în această perioadă îl constituie ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh. Pe lângă aceste aspecte legate de modul în care este reflectată organizarea bisericească în legislaţia de stat, acest capitol analizează şi noua atitudine a statului în faţa realităţii pluriconfesionale, în  care exista un  o Biserică majoritară şi alte 8 culte religioase recunoscute. Epoca interbelică se caracterizează prin apariţia primei legi a cultelor, lege ce asigura buna desfăşurarea vieţii religioase şi pacea confesională prin crearea cadrului instituţional pentru dialogul interconfesional.

Penultimul capitol are ca titlu: Biserica şi instituţiile ei în lumina legilor de stat dintre anii 1948-1989. Acest capitol face o expunere şi o analiză a legilor de stat privitoare la viaţa religioasă. Se poate constata din această analiză intervenţia brutală a Statului în viaţa religioasă şi eliminarea Bisericii din viaţa publică, prin restrângerea spaţiului de activitate. Capitolul surprinde şi aspectele pozitive din această perioadă. Din punct de vedere legislativ cel mai important aspect pozitiv este apariţia unui adevărat cod juridic al Bisericii Ortodoxe Române, cuprins în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române,legiuiri ce au primit recunoaşterea puterii de stat.

Ultimul capitol al lucrării este cel mai important şi face referire la legile de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei din ultimii 13 ani.

Deşi în această perioadă s-a legiferat pe chestiuni marginale, capitolul are o importanţă deosebită abordează tematici de mare actualitate precum: proiectul de lege a cultelor, drepturile omului, relaţia dreptului cu morala creştină astăzi, noile tendinţe legislative în domeniul cultelor etc.

Lucrarea Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei se încheie cu o analiză finală, cuprinsă în capitolul Consideraţii finale. În acest capitol sunt făcute observaţii privitoare la evoluţia reglementărilor laice privitoare la viaţa religioasă şi la modul în care acestea au influenţat organizarea Bisericii şi a instituţiilor ei.

Ţinând seama de toate aceste consideraţii şi aprecieri pozitive, privind lucrarea candidatului Pr.Prof. Paul Negoiţă la titlul de doctor, recomandăm călduros ca proiectul tezei sale de doctorat să fie admis ca teză de doctorat şi susţinut regulamentar.

Menţionăm, totodată, că proiectul tezei de doctorat al P.C. Prof. Paul Negoiţă este rezultatul unui travaliu de cercetare ştiinţifică – depusă cu râvnă şi competenţă – şi că, rodul ostenelilor îl îndreptăţeşte, cu prisosinţă, la obţinerea titlului de doctor în teologie, specializarea Drept canonic.

În fine, ţinem să precizăm că lucrarea P.C. Sale vine să ilustreze meritul Şcolii de drept canonic al Bisericii noastre, care, în sfera preocupărilor sale ştiinţifice nu a neglijat nici legislaţia română  de stat, privitoare la Biserică şi instituţiile ei.

De altfel, avem convingerea că lucrarea candidatului nostru la titlu de doctor va umple un gol în literatura de specialitate, atât în ţară, cât şi în străinătate şi va deveni, cu siguranţă, o lucrare de referinţă în specialitatea Dreptului canonic.

 

 

Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură

Introducere

 

Biserica are nevoie de studii juridice care să completeze studiile de drept bisericesc şi să ofere dreptului bisericesc completarea laică, pe baza căreia se poate completa tradiţia nomocanonică; iar dreptul laic este chemat să redescopere, în ciuda secularizării şi a provocărilor post-moderne, rădăcinile creştine.[1]

Astfel de studii pot contribui la întreţinerea dialogului ce trebuie să existe între dreptul laic şi cel bisericesc. Demersul este util atât dreptului laic, care în ciuda provocărilor vieţii moderne, poate constata influenţa creştinismului în procesul de formare a reglementărilor actuale, cât şi a dreptului bisericesc, drept care penetrează astfel spaţiul laic.

Tematica studiată sub titlul Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei este importantă pentru diversele abordări ce le permite şi nu a mai fost studiată în ansamblu.

Lucrarea abordează problema relaţiei Biserică-Stat sub aspect legislativ. Dacă sub aspect istoric, sociologic, psihologic şi fenomenologic tema a fost studiată, fiind publicate un număr important de lucrări realizate mai cu seamă de autori străini, şi regăsite în bibliografia lucrării, sub aspect canonico-juridic, această tematică nu a mai fost abordată până în prezent.

Fără a minimaliza celelalte domenii de cercetare, o abordare juridică era absolut necesară deoarece astăzi legea a devenit principalul sistem normativ în societate, la ea adăugându-se alte seturi de norme având o putere mai mică de constrângere.

Legea, în ansamblul ei, nu este, evident, singurul set normativ în societatea umană. Putem adăuga religia, morala, precum şi alte seturi de norme care constrâng mai puţin, cum sunt cele referitoare la convenţiile sociale.

Sistemul juridic are ca scop şi efect reducerea varietăţii comportamentale a ˝subiecţilor de drept˝, adică a persoanelor, indivizilor sau instituţiilor, toate fiind supuse legii în ˝statul de drept˝[2]. Această reducere a varietăţii comportamentale este scopul tuturor sistemelor de control, oricare ar fie ele, şi, de asemenea, efectul lor, dacă controlul este eficient.

Acţiunea legii de stat fie în mod general , fie în mod particular, influenţează viaţa Bisericii şi a instituţiilor ei.

Studierea pe o perioadă istorică atât de lungă a legilor, ce în calitatea lor de izvoare ale dreptului bisericesc au influenţat viaţa religioasă din România, creează posibilitatea unei priviri istorice de ansamblu a modului în care puterea politică a acţionat faţă de instituţiile Bisericeşti precum şi aceea a unui studiu comparativ ce surprinde evoluţia acestui sistem.

Dezavantajul acestei abordări provine din faptul că materialul este foarte complex şi nu permite o tratare simetrică a perioadelor istorice de care ne ocupăm.

În tratarea subiectului s-a pornit de la explicarea unor noţiuni terminologice şi demonstrarea importanţei ce o au legile de stat, mai cu seamă cele fundamentale, pentru dreptul bisericesc.

S-a continuat cu o prezentare relativ sumară a vechilor pravile, care circulat şi au fost aplicate în Ţările Române, precum şi a vechilor coduri de legi.

Deşi problema vechiului drept românesc a fost abordată şi s-au publicat studii de mare valoare, amintite în bibliografie şi notele de subsol, s-a alcătuit aici un capitol special pentru a constata evoluţia înregistrată de reglementarea juridică, de după unirea Principatelor Române.

Tratarea propriu-zisă a subiectului începe cu anul 1859 şi se încheie cu ultimele reglementări ale anului 2003, având ca obiect atât legile emise de stat ca autoritate suverană, cât şi cele bisericeşti care prin recunoaşterea lor de către puterea de stat devin opozabile erga omnes.

Împărţirea materiei s-a făcut ţinând cont de marile perioade istorice în care s-au produs importante transformări politico-sociale.

Prima etapă ţine de la anul 1859 până la anul 1918. Deşi din punct de vedere istoric, această epocă se împarte în două etape (1859-1866; 1866-1918), din motive de metodă s-a alcătuit, un singur capitol, deoarece există o continuitate a reglementărilor juridice în domeniul bisericesc în cele două subdiviziuni istorice.

O altă etapă istorică, pe care s-a pus un accent deosebit datorită abundenţii şi valorii documentare a materialului studiat este perioada între anii 1918-1947.

Penultimul capitol abordează sistemul legislativ din anii 1948-1989.

Accentul cade pe ultimul capitol. El cuprinde o analiză a normelor şi dispoziţiilor legislaţiei române de stat din ultimii 13 ani.

Metoda de expunere are ca scop o prezentare schematică şi o abordare mai largă a temelor mai importante.

Pe lângă finalitatea ştiinţifică, lucrarea Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei, încearcă să aibă şi o finalitate practică, împărţind materialul informativ pe domenii de legiferare.

Strângerea între copertele unei lucrări a legilor care au reglementat viaţa religioasă are un scop dublu. Pe de o parte legile sunt cel mai fidel barometru de măsură al raporturilor dintre Biserică şi Stat, pe de altă parte legile din trecut pot constitui un model pentru perioada actuală.

Astăzi, datorită unei lipse de orientare clară şi a unui vid în domeniul legislaţiei cultelor, clasa politică nu poate trece de nivelul improvizaţiei spre o doctrină politică clară şi coerentă în domeniul vieţii religioase.

De mai bine de zece ani, clasa politică din România nu reuşeşte să voteze Legea Cultelor, lege care ar trebui să fie constituţia vieţii religioase din România. Studiind legislaţia română interbelică se poate observa că apariţia unei legi a cultelor astăzi nu mai poate fi amânată, deoarece, în timp, pot apărea consecinţe greu de prevăzut atât pe plan religios cât şi pe plan social.

Pentru Biserica Ortodoxă Română care, cu mai bine de un deceniu în urmă, se afla încă sub regimul comunist, dreptul omului la libertate, în general, şi dreptul la libertatea religioasă, în special, erau cele mai vitale. Astăzi, Biserica este preocupată mai degrabă de modul în care îşi poate exercita libertatea religioasă, de felul în care poate vindeca rănile şi problemele profunde ale sufletelor însingurate şi tulburate, decepţionate şi descurajate. Provocări ale modernităţii cărora Biserica trebuie să le facă faţă sunt: libertatea lipsită de responsabilitate, fragmentarea socială şi sărăcia, criza valorilor, provocarea pluralismului politic şi conflictele grupurilor de interese, proliferarea sectelor şi conflictul dintre mentalităţi şi generaţii, şomajul şi criza familiei etc.

Conştiinţa religioasă crescândă se confruntă cu o schimbare de perspective generată de noul context al Comunităţii Europene[3]. Spectrul larg al relaţiilor juridico-religioase privitoare la Bisericile de stat şi laicitate, neutralitate şi cooperare îşi are originea în imensa diversitate din ţările comunitare.

Prin urmare, în ciuda fragmentării societăţii omeneşti în numeroase structuri şi suprastructuri, organizate în jurul unor valori culturale, economice sau etnice, în lumea noastră modernă este foarte greu să se ignore prezenţa religiei în afacerile publice. Practic mass-media furnizează zilnic exemple care demonstrează faptul că oamenii, instituţiile şi ideile care constituie sfera religiei au o relevanţă continuă şi semnificativă asupra domeniului politic.[4]

Schimbările ce au avut loc în lumea noastră sunt departe de a sugera că religia nu este relevantă pentru societatea modernă.

 

 

Legile de stat şi rolul lor în viaţa            

                     Bisericii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Creştinismul nu se instituie doar ca normă a acţiunii noastre. În fapt el a transformat omenirea şi se află la originea tuturor ideilor noastre, chiar şi acelora dintre ele care par să-i fie străine sau ostile ( Friederich Karl von Savigny).

 

 

 

1. Legile de stat şi rolul lor în viaţa Bisericii

 

Statul şi funcţia legislativă a instituţiilor sale

În decursul istoriei Statul a fost definit după diferite criterii: juridic, politic, economic.[5]

Făcând o sinteză a acestor criterii după care este definit Statul, putem spune că este o societate omenească, necesară, juridică, perfectă şi universală, având ca scop să conducă membrii ei la o bună organizare materială şi temporală.

În primul rând, Statul este o societate ˝omenească˝, adică o reuniune a mai multor oameni care urmăresc acelaşi scop prin mijloace comune: pluralitate de membri, unire a voinţei, unitate de scop şi comuniune de mijloace.

În al doilea rând, Statul este societate ˝necesară˝, pentru că fără această organizaţie individul izolat nu ar putea ajunge la obţinerea unor bunuri materiale şi morale. Statul este necesar pentru că el corespunde instinctului sociabilităţii cu care Creatorul l-a înzestrat pe om, oferindu-i astfel posibilitatea să se constituie în societăţi mai mici sau mai mari numite: familii, triburi, naţiuni organizate.

Statul este socotit o societate ˝perfectă˝ deoarece creează şi posedă prin el însuşi mijloace suficiente pentru a-şi ajunge scopul.

Statul este o societate ˝universală˝.El urmăreşte realizarea unui bun universal şi nu a unor bunuri particulare, având obligaţia să procure membrilor săi condiţii prielnice unei vieţi sociale normale.[6]

Pe lângă acestea statul este şi o societate ˝juridică˝. Astfel, coeziunea şi buna desfăşurare a vieţii publice se asigură prin norme şi dispoziţii juridice comune. De aceea statul este o ˝formă a creaţiunii dreptului.˝[7]

Statul fiind o societate juridică legiferează prin norme juridice în toate domeniile vieţii sociale. Experienţa demonstrează că orice activitate socială îşi are un drept corespondent.[8]

Norma juridică este regula de comportare impusă membrilor societăţii de autorităţile publice recunoscute şi pentru respectarea căreia la nevoie se apelează la forţa statală de constrângere[9].

Toate actele normative alcătuiesc legislaţia unei ţări şi sistemul legislativ al acesteia, sistem ce permite schimbări şi readaptări la condiţiile sociale în permanentă schimbare.

În istoria dreptului românesc se poate constata o stabilitate a izvoarelor formale ale dreptului: legea, obiceiul, jurisprudenţa şi doctrina.

Concepţia moderă asupra sistemului legislativ acordă o întâietate deosebită legii care privită lato sensu include şi alte norme ale legislaţiei de stat: legi adoptate de parlament, decrete emise de preşedinte, hotărâri şi ordonanţe emise de guvern, ordine emise de ministere, hotărâri emise de consiliile locale, ordine emise de prefect, dispoziţii emise de primari.

Deşi toate aceste acte normative poartă denumire generică lege, între ele există o diferenţă creată de provenienţa acestora de la una din cele două puteri ale statului: legislativă şi executivă.

Între aceste tipuri de acte normative există o întâietate ierarhică. Supremaţia o deţine legea adoptată de Parlament după o anumită procedură, fie în camere separate, fie în camere reunite, fie în plen. Toate celelalte acte normative sunt emise de autorităţile respective în conformitate cu legea[10].

În actualul sistem legislativ românesc, legea nu poate emana decât de la Parlament, reglementând cele mai importante relaţii sociale,[11] sub forma a trei tipuri de legi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Conform articolului 72 alin. 2-3 din actuala Constituţie a României, legile constituţionale privesc revizuirea Constituţiei; legile organice reglementează: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiuni, pedepse şi regimul executări acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; organizarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia socială; organizarea învăţământului, regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; celelalte domenii în care Constituţia prevede adoptarea de legi organice.

În ce priveşte legile ordinare, Parlamentul apreciază domeniile care urmează să fie reglementate prin ele.[12]

Viaţa religioasă din cadrul etnic şi geografic al unui stat este reglementată de toate cele trei tipuri de legi aşa cum se poate constata din studierea sistemului legislativ.

 

Biserica şi Statul

Biserica, în conformitate canonul 34 apostolic[13], cu principiul etnic enunţat în canonul 2 al Sinodului II Ecumenic[14], precum şi cu principiul canonic al acomodării teritoriale a circumscripţiilor bisericeşti la împărţirea administrativ politică a statului[15], lucrează în limitele geografice ale unui stat naţional, aliniindu-se principiilor vieţii sociale şi respectând legile emise de organele abilitate ale entităţii statale, respectând totodată preceptele biblice privitoare la relaţia spiritual – temporal[16].

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru oamenii din totdeauna şi de pretutindeni, motiv pentru care nu poate neglija epoca în care îşi desfăşoară activitatea, nici condiţiile de existenţă ale oamenilor.[17]

Biserica existând în cadrul Statului nu poate să nu ţină seama tipurile de stat şi de realităţile vieţii sociale de Stat.[18] Relaţiile dintre Biserică şi stat dobândesc caracteristici noi în fiecare epocă istorică şi în funcţie de regimul social din fiecare ţară. Elementul etnic, identitatea naţională a creştinilor, la rândul lor, au o influenţă durabilă asupra relaţiilor dintre Biserică şi stat.

Două aspecte fundamentale trebuie subliniate privitor la atitudinea Bisericii faţă de stat: adaptarea Bisericii în calitatea ei de societate umană la stat, în funcţie de evoluţia istorică şi de regimurile sociale şi legătura fundamentală dintre etnicitate şi Biserica Ortodoxă.

La baza tipului de relaţie dintre Biserică şi stat se află o întreagă serie de fundamente teologice, canonice şi juridice. Dintre toate realităţile istorice ale vieţii omeneşti aflate într-o continuă schimbare, cea mai importantă este statul. Totuşi Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română în special nu au formulat un credo în legătură cu un regim social oarecare, nici o doctrină în legătură cu statul.

Din faptul că Împărăţia lui Hristos este de natură spirituală şi eshatologică, Biserica Ortodoxă nu s-a identificat niciodată cu o ideologie oarecare sau cu un regim politic sau sistem, oricare ar fi fost el.

Structurile sociale şi regimurile politice nu îi sunt indiferente, pentru că Biserica s-a îngrijit întotdeauna de bunăstarea societăţii omeneşti, dar ea îşi îndeplineşte misiunea spirituală în condiţiile oferite de modul de organizare a societăţii din punct de vedere social şi politic.[19]

În relaţia cu Statul, Biserica, este privită ca organizaţie religioasă publică. Ea prezintă  interes pentru Stat. Manifestările exterioare şi sociale sunt sancţionate prin lege.[20]

Conceptul de Biserică în domeniul ştiinţelor sociale, se referă la aspectul ei de societate văzută; nu la aspectul ei haric, aspect care nu intră în domeniul relaţiei cu Statul.

Din acest punct de vedere, Biserica, este:˝o organizaţie social-religioasă˝,adică ˝o formă de societate la baza căreia stă ca element determinant credinţa religioasă creştină, care îi uneşte şi îi leagă pe toţi aceia care o împărtăşesc˝. Prin Biserică înţelegem, deci, ˝realitatea pe care o numim astfel în forma devenirii ei istorice, adică aşa cum a fost şi este ea ca societate asemănătoare cu celelalte, dar un element specific, în credinţa religioasă creştină˝.[21]

Ca realitate în cadrul vieţii de Stat, Biserica mai este numită şi cult, cuvânt care traduce în limbajul juridic al dreptului public, tocmai aspectul social al Bisericii.

În conţinutul  noţiunii de cult intră ca elemente componente următoarele : o mărturisire de credinţă, un ceremonial religios adecvat, o organizaţie social-juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, un scop religios şi mijloace corespunzătoare acestui scop.

Din analiza acestor elemente, se vede clar că nici o organizaţie religioasă nu se confundă şi nu se poate confunda cu organizaţia politică a Statului, că între acestea două există deosebiri de natură, de scop şi de mijloace, deosebiri care le fac să aibă  alte preocupări şi să se mişte într-un domeniu aparte.

Apariţia în istorie a Bisericii s-a produs  într-o vreme când Statul exista deja. Biserica a apărut deci în cadrul Statului dar nu din iniţiativa acestuia.

Din cele arătate până aici, se vedea că ˝Biserica este o organizaţie social-religioase deosebită a Statului, că ea nu este o creaţie a Statului, după cum nici Statul nu este o creaţie a Bisericii, că ea nu are preocupările Statului, nu se confundă cu acesta, după cum nu se confundă cu nici o altă formă de organizare socială şi cu nici o instituţie din cadrul aparatului de Stat şi nici cu vreo altă formă de organizare parastatală, sau cu oricare alta oricât de importantă ar fi aceasta˝.[22]

Statul se deosebeşte esenţial de Biserică. El reprezintă ˝o organizaţie politică prin excelenţă˝[23], în cadrul căreia a apărut Biserica la un moment dat. Biserica şi Statul fiind diferite prin natura lor, prin scopul şi prin structura lor, relaţia dintre ele are la bază principiul autonomiei bisericeşti[24], principiu ce dă dreptul Bisericii de a emite legi proprii şi de a restrânge dreptul de control al Statului numai la acţiunea externă a Bisericii.

Biserica acţionează în relaţiile cu Statul conform principiului canonic al loialităţii faţă de Stat[25] şi în conformitate cu câteva cerinţe esenţiale impuse de acesta: o mărturisire de credinţă publică, unitară, precisă şi statornică, iar nu una ocultă şi labilă; un ceremonial religios care se desfăşoară – ca expresiei a respectivei credinţe în mod public; o organizare social juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, organizare publică unitară şi statornică, în care se oglindeşte structura internă a societăţii religioase respective, şi anume: categoriile de membri, ierarhia, gruparea în unităţi locale centrale şi locale; un scop religios statornic pe care îl urmăreşte o astfel de societate, precum şi mijloacele de care se foloseşte arătate în mod public şi precis.[26]

Legislaţia unui stat reflectă cel mai bine relaţia pe care acesta o are cu instituţiile ce funcţionează pe teritoriul suveranităţii sale.

Creştinismul – spre deosebire de alte religii – nu şi-a formulat o concepţie juridică despre viaţa socială[27], lăsând pe în seama Statului aceste atribuţii.

După o perioadă de ostilitate a Statului faţă de Biserică a urmat o perioadă de influenţă a moralei creştine asupra dreptului[28], iar odată cu aceasta apariţia primelor legi de stat ce reglementau activitatea externă a Bisericii.

Legile de stat şi bisericeşti au fost adunate în colecţii comune, colecţiile poartă numele de nomocanoane sau legi politico-bisericeşti.[29]

Sub diferite forme nomocanoanele au circulat şi au fost aplicate şi pe teritoriul celor trei Ţări Române.

Concomitent cu apariţia statului modern, vechile pravile şi legi precum şi o parte din dreptul cutumiar au fost înlocuite cu un nou sistem legislativ având în centru său legea ca principal izvor de drept.

În comparaţie cu cutuma, legea este revoluţionară, ea putând modifica oricând situaţii de drept pozitiv, putând desfiinţa oricând o cutuma sau putând introduce dispoziţii contrare.[30]

Asemenea vechilor colecţii de legi politico – bisericeşti, şi legile statului laic constituie izvoare fundamentale sau izvoare particulare privind bisericile locale.

 

Legiuirile fundamentale ale statului ca izvoare fundamentale ale dreptului canonic

Acceptarea normelor şi dispoziţiilor Statului în viaţa Bisericii s-a făcut pe baza unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului canonic – principiul nomocanonic sau pravilnic. Acest principiu constă în rânduiala potrivit căreia Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legile de stat.

Prin legile cu cuprins juridic propriu zis, emise de puterea politică, tradiţia canonică a Bisericii ancorează mereu în temporal, în viaţa profană şi laică a statelor, creând un proces firesc de osmoză între legiuirile juridice şi cele ale societăţii civile.[31]

Legilor de Stat li se acordă o importanţă deosebită în cadrul dreptului canonic, ele constituind izvoare de drept ale acestuia.

În sens comun, obişnuit, expresia izvor al dreptului desemnează factorii de determinare a dreptului, condiţiile obiectiv-materiale, social economice şi ideologice specifice în cadrul cărora se desfăşoară activitatea comunităţii umane, organizată pe bazele normei juridice.

În limbaj strict juridic, expresia izvor al dreptului este folosită într-un sens specific, de ˝formă de exprimare a dreptului˝ de unde şi denumirea de izvor formal, dat într-un sens abstract, modalităţii de exprimare a dreptului.[32]

Dintre izvoarele generale unele sunt considerate izvoare fundamentale sau principale şi altele sunt izvoare întregitoare.[33]

Izvoarele fundamentale sau principale se numesc astfel pentru că dau un conţinut propriu dreptului canonic. Izvoarele fundamentale se mai numesc şi principale în sensul că de ele nu se poate dispensa Dreptul canonic fără a-i păgubi substanţa; fără a-i altera natura juridică.

Izvoarele fundamentale ale Dreptului bisericesc sunt:

1. Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a revelaţiei divine.
2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţiile fundamentale de canoane
3. Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al Bisericii (consensus Ecclesiae dispersae).
4. Legile fundamentale ale statului.

Cel de al IV lea izvor de drept este obiectul de studiu, al lucrării de faţă având o pondere însemnată în toate epocile istorice.

S-ar părea că legile de stat, oricât de importante ar fi, nu ar putea să cuprindă material care să constituie izvor fundamental al Dreptului bisericesc, dată fiind natura şi rostul deosebit al Statului faţă de natură şi scopul Bisericii. Cu toate acestea istoria formării şi dezvoltării dreptului bisericesc, ca şi istoria dreptului de stat, arată că elementele dreptului de stat au fost cele dintâi de care s-a servit Biserica[34], fie însuşindu-şi-le aşa cum le-a găsit, fie îmbisericindu-le ca redactare şi ca limbaj, fie prelucrându-le sau reelaborându-le după necesităţile proprii. În felul acesta, Dreptul bisericesc şi-a tras substanţa sa juridică originară din dreptul de stat care i-a pus la dispoziţie principii şi norme general valabile pentru convieţuirea socială, ca şi pentru organizarea şi conducerea oricărei societăţi omeneşti, deci inclusiv şi pentru cea bisericească[35].

Mai târziu, legile fundamentale ale Statului Roman şi apoi ale Statului Bizantin cuprind deopotrivă enunţuri şi uneori chiar definiţii ori expuneri ale credinţei creştine, precum şi norme religioase şi morale creştine, investite cu puterea legilor de stat şi apoi un număr foarte mare norme speciale cu caracter juridic, destinate organizării şi conducerii Bisericii[36].

Vechile colecţii de legi, Codex Teodosianeus şi Codex Justinianus precum şi Vasilicalele, abundă  în astfel de norme juridice, enunţuri şi definiţii dogmatice.

Pentru timpurile apropiate de perioada contemporană, legiuirile fundamentale ale statului cuprinse în colecţii aparte, oricum s-ar numi ele, inclusiv vechile noastre pravile, apoi cele cunoscute sub numele de constituţii[37], legi organice, legi ordinare sau tratate internaţionale[38] ce creează creând obligativitatea aplicării lor pe teritoriul statelor aderente, au constituit în mod inevitabil izvoare ale dreptului bisericesc.

Importanţa acordată legilor de stat şi mai cu seamă a celor constituţionale, pe baza principiului nomocanonic sau pravilnic, creşte eficienţa dreptului canonic, punându-l într-un dialog distinct şi echitabil cu dreptul profan şi făcându-l valabil dincolo de zidurile locaşului de cult.

  

Biserica şi instituţiile sale – baza constituiri lor

Odată cu acceptarea şi acomodarea legilor de stat la viaţa Bisericii, viaţa internă şi externă a acesteia a fost influenţată în mod hotărâtor.

Biserica este ˝afectată˝ atât în ansamblu cât şi la nivel instituţional de aceste norme cu caracter public.

Biserica, deşi este un tip diferit de societate în comparaţie cu celelalte organisme din stat, asemenea acestora are o organizare instituţională. O viaţă organizată nu este posibilă fără piloni instituţionali, prin care o colectivitate trece de la acţiunea individuală, spontană, egoistă, la organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale. Interesul instituţionalizării este menţinerea unei colectivităţi sociale, durabile, şi atingerea obiectivelor propuse.

Teoria administraţiei[39] priveşte instituţia[40]ca pe o organizaţie ce are un statut, reguli de funcţionare fixate prin acte normative, având rolul de a satisface anumite nevoi sociale.

Instituţia se exteriorizează prin activităţile sale de ordin material sau instituţional care pot fi: activităţi realizatoare, prin care sunt atinse scopurile sistemului şi care fac obiectul conducerii; activităţi de conducere care constau în tratarea informaţiei şi asigură convergenţa activităţilor realizatoare; activităţi axiologice legate de cunoaşterea valorii şi determinarea scopului.[41]

Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea dispune în stabilirea propriului câmp axiologic este mai mare.

Biserica, privită ca instituţie divino-umană, se bucură de această autonomie deoarece are un scop aparte bine definit.

Deşi instituţiile (cultice şi organizatorice) sale îmbracă haină juridico – politică, miezul lor este eclesiologic – instituţional, având ca model de organizare socială a vieţii religioase – Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie nu este numai centrul vieţii Bisericii ci şi izvorul tuturor celorlalte norme de organizare şi de conducere a vieţi bisericeşti.

Însăşi enoria – ενχορια – (dar şi celelalte instituţii bisericeşti formate prin gruparea mai multor enorii), cea mai mică dintre unităţile sociale creştine s-a modelat după comunitatea de cult care a prins consistenţă organizatorică în jurul Sfintei Liturghii.

Enoria ca societate creştină nu are caracterul obişnuit al unei societăţi laice; are caracter propriu familiei creştine, în cadrul căreia toţi membrii care o alcătuiau se găseau în raporturi aparte, determinate de anumite norme religioase şi morale.

Între membrii unei comunităţi eclesiastice există interdependenţă ca între membrii unei familii. În aceste condiţii, slujitorul unei instituţii bisericeşti locale nu întreprindea şi nu avea dreptul să întreprinsă nimic decât în acord cu interesele comunităţii.

O asemenea comportare derivă din norma stabilită în chip firesc şi spontan încă din vremea celor dintâi celebrări ale sfintei Liturghii, normă potrivit căreia era interzis cu desăvârşire să se săvârşească Sf. Liturghie fără prezenţa credincioşilor.

Procesul de instituţionalizare socială, cât şi cel de instituţionalizare juridică a Bisericii, a fost inevitabil datorită relaţiilor în care s-a aflat Biserica cu de Statul, relaţii care au obligat-o să recepteze rânduielile vieţii de stat în întreaga sa comportare, deci şi în materie de organizare şi conducere.[42]

Deşi există tendinţe de pierdere a concordanţei dintre organizarea instituţională şi cea cultică, Biserica Ortodoxă se păstrează pe filonul tradiţional.

Un exemplu concret este organizarea ierarhică a instituţiilor bisericeşti, bazată pe principiul ierarhic, organizare ce corespunde atribuţiilor cultice proprii fiecărei trepte ierarhice.

Concordanţa dintre cultul creştin şi procesul de instituţionalizare juridică a scutit Biserica de dezvoltarea exagerată a organizării bisericeşti, permiţând totodată apariţia unor instituţii absolut necesare: diferite tipuri de sinoade, instituţia autonomiei şi autocefaliei, instituţii specifice Bisericii precum: familia, înfierea, divorţul, etc.

Simetria cult – organizare poate stopa procesul de hipertrofiere instituţională şi poate conduce la reformarea permanentă a organizării bisericeşti, ajutând Biserica să scape de balastul acumulat în decursul unor perioade istorice şi dându-i posibilitatea să se reformeze din interior.

Organizarea bisericească este realizată pe baza principiului eclesiologic – instituţional. Instituţiile bisericeşti deşi şi-au păstrat elementele lor constitutive ( un număr de membri; un scop; anumite mijloace; o autoritate),[43] au evoluat de la o epocă la alta[44], răspunzând fiecărei perioade istorice. În acelaşi timp, principiile fundamentale de organizare bisericească au fost păstrate ca norme de neînlocuit.[45]

Legile de stat şi bisericeşti române surprind transformările şi evoluţiile organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române[46], constituind astfel un interesant material de studiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pravile şi coduri de legi premergătoare legislaţiei moderne

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă, şi pentru aceasta trebuie făcut astfel încât ceea ce este drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept (Blaise Pascal)

1. Pravile şi coduri de legi premergătoare legislaţiei moderne

 

Pravilele Bisericeşti – primele coduri de legi din Ţările Române

Obiceiul tradiţional a fost până în secolul al XV-lea unicul izvor de drept. Începând din secolul al XV-lea, promovând o politică de centralizare tot mai accentuată a statului, voievozii cu sprijinul activ al instituţiilor bisericeşti, au introdus legislaţia scrisă şi care oferea posibilitatea unor noi reglementări în toate domeniile vieţii sociale şi economice.

Legislaţia scrisă, adoptată în epoca numită ˝a feudalismului dezvoltat˝, în cele trei ţări româneşti, a avut surse comune, ceea ce a contribuit la accentuarea caracterului unitar al dreptului nostru[47].

Izvoarele vechiului drept scris sunt diferite: legi sau pravile, hrisoave, ofise, anaforale, circulare etc. Cunoaşterea acestor izvoare este necesară pentru interpretarea textelor din punct de vedere strict juridic, precum şi pentru aflarea originii influenţelor şi transformărilor petrecute în dezvoltarea lor şi a instituţiilor direct implicate în apariţia şi aplicarea acestor acte normative[48].

Biserica a avut un rol determinant în alcătuirea, aplicarea, codificarea, copierea şi circulaţia pravilelor pe întreg teritoriul locuit de români. Ea a fost forţa spirituală care a dat valoare acestor legiuiri şi le-a impus în cele trei Principate, care, deşi erau conştiente de originea comună, nu de puţine ori au avut interese contrarii.

Vechile pravile româneşti adeveresc că poporul român a avut ca ˝îndreptare pentru cele în parte dreptăţi ale locuitorilor săi, ale sale nescrise obiceiuri şi pravile împărăteşti ale romanilor˝[49].

Conştient că ˝ altă mai multă defăimare nu poate fi la un norod şi mai vârtos la cel de bună credinţă decât a vieţui fără pravili, adică sau să nu aibă pravili sau să nu urmeze după pravili, poporul român s-a pricopsit dintr-un început cu o asemenea îndreptare sau pârghii ale vieţii obşteşti˝[50].

După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, voievozii s-au preocupat îndeaproape de organizarea Bisericii şi de independenţa ei, ceea ce în mentalitatea vremii, înseamnă totodată recunoaşterea independenţei statului[51].

În scopul consolidării statului feudal şi al centralizării puterii, voievozii erau interesaţi să introducă noi reglementări juridice şi să le asigure un caracter uniform, spre deosebire de obicei care prezenta unele trăsături specifice de la o regiune la alta[52].

Modul concret de realizare a acestui deziderat au fost Pravilele. Ele prezintă un caracter oficial, fiindcă au fost întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului şi pe cheltuiala lor. Dispoziţiile din Pravile erau impuse atât clerului cât şi laicilor, în domeniul religios propriu-zis şi în domeniul juridic.

Potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau tot de domeniul religios[53].

Biserica Ortodoxă din Ţările Române s-a organizat şi s-a aflat sub autoritatea spirituală a patriarhului de Constantinopol. Întrucât regula potrivit căreia pravilele bisericeşti se întocmesc după izvoare canonice bizantine era demult consacrată, voievozii şi mitropoliţii români au respectat-o întru totul. Iată cum, datorită fondului religios comun, precum şi datorită îndelungatelor contacte politice şi culturale, românii au preluat o serie de elemente bizantine atât în domeniul organizării statului şi Bisericii cât şi în edictarea primelor izvoare ale dreptului scris[54].

Începând din epoca feudalismului timpuriu, influenţa bizantină a fost receptată prin filiera slavă, aşa încât slavona a devenit limba cancelariei domneşti şi a cultului religios. Datorită acestui fapt, influenţa bizantină asupra primelor pravile a fost exercitată în limba slavonă[55].

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, datorită faptului că urmau a fi aplicate în viaţa unui popor care nu cunoaşte limba slavă, pravilele bisericeşti au început să fie redactate şi în limba română.

Atât pravilele scrise în limba slavonă, cât şi cele în limba română au fost iniţial multiplicate în manuscris, pentru ca în secolul al XVII-lea să apară primele pravile tipărite[56].

O importanţă deosebită au avut în istoria dreptului românesc pravilele tipărite în limba română:

1. Pravila Diaconului Coresi, Braşov 1563 sau 1570-1580.
2. Direptătoriu de lege, Pravila bisericească sau Pravila cea mică de la Govora (1640-1641).
3. Şapte Taine ale Bisericii sau pravila pe scurt aleasă, Iaşi 1644.
4. Carte Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti sau Pravila lui Vasile Lupu, Iaşi, 1646.
5. Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, Pravila Mare sau Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte 1652.

Aceste pravile[57] au fost republicate şi au constituit obiectul de studiu a multor cercetători, inclusiv sub aspectul organizării bisericeşti[58].

Pravilele au fost monumente juridice care au pătruns în spaţiul românesc prin intermediul Bisericii. Ele au fost înlocuite în decursul timpului (sec. XVII-XIX) de legi şi colecţii de legi autohtone, păstrând însă influenţa religioasă a acestora[59], continuând pe filonul religios bizantin din care proveneau[60].

Epoca fanariotă a reprezentat o perioadă de îmbinare a influienţelor orientale cu cele occidentale, prin structurarea unui sistem legislativ mai bine adaptat specificului poporului român, sistem legislativ care a stat la baza unor importante încercări de reformă în toate domeniile sociale, deci şi în ceea ce priveşte viaţa religioasă.[61]

Legiuiri apărute în această perioadă fac trecerea de la dreptul canonic propriu – zis al pravilelor la cel laic, împletit cu reglementări religioase. Păstrarea influenţelor religioase este absolut firească, dacă ne gândim la faptul că una dintre trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei româneşti feudale o reprezintă participarea membrilor ierarhiei bisericeşti la treburile statului.[62]

 

Coduri de legi civile ale Statului Român în epoca fanariotă

Pravilniceasca Condică, 1780, a lui Alexandru Ipsilanti[63]

A fost redactată în limba greacă şi limba română, având ca izvoare: Vasilicalele şi obiceiul pământului. S-a aplicat în Ţara Românească din 1780, până la 1 septembrie 1818 când a fost abrogată de Codul Caragea.

Printre reglementările codului, ce au legătură cu anumite aspecte religioase, prezente în actul de justiţie, este şi depoziţia martorilor.

Atât în veacurile trecute cât şi acum, şi oricând, în judecarea unui infractor s-a pus şi se pune preţ pe martori.

Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilante, referindu-se la martori spune următoarele: ˝Pentru martori are datorie judecătorul să cerceteze întâi de legea celor ce vor fi să mărturisească, de vreme ce de altă lege fiind, nu se primeşte mărturia ce va da asupra creştinului pravoslavnic. Al doilea, are datorie să cerceteze pentru urmarea vieţii şi a faptelor lui, adică de sânt bune şi de este om de cinste, şi când se va cunoaşte a fi într-acesti chip, iaste primit de martur. Măcar că pravila opreşte a nu se primi mărturi, prietenului şi a vrăjmaşului, dar judecătoriul să cerceteze carecumvaş de prieteşug sau de pizmă mărturiseşte cinevaş, şi atunci să nu I se primească mărturia; iar de va fi şi prieten sau măcar şi neprieten, dar ştiut de om cu cuget nevătămat, să se primească mărturia prin înfricoşările bisericeşti… să se cerceteze judecătorul de e om prost sau din neajungerea minţii, sau prin mituire să mărturisească minciuni să nu-i fie mărturia primită˝. [64]

Referindu-se la aceiaşi martori, Cοndica Criminalicească arată şi când trebuie să se depună jurământul bisericesc: ˝ martorii în pricină criminalicească, se vor îndatori, când va cere trebuinţă, ca să facă şi jurământ bisericesc, că nu vor tăinui adevărul şi după ce vor săvârşi jurământul se vor aduce înaintea boierilor judecători şi se vor lua tacrirurile lor deosebi după arătarea fieştecăruia. Jurământul bisericesc se cuvine a se da martorilor, când vor fi cu totul despărţiţi de orice interes, neavând nici o convenire cu învinovăţitul. Pentru aceasta dar jurământul să nu se dea în grabă, ci cu iertare şi cu socotinţă˝.[65]

Dacă orice om poate fi chemat la judecată şi poate să jure oricând, preotul este oprit sau scutit în unele împrejurări de la această prestaţie legile civile: ˝Preoţii să nu se cheme la judecată în vreme ce slujesc la Sfânta Liturghie, precum nici cei ce merg să petreacă pe un mort˝.[66] Şi tot aceeaşi lege spune: ˝Preoţii şi diaconii sânt datori a primi jurământul de către judecător după pravili, mitropolitul are să-l săvârşească cu mijlocirea cea mai cuviincioasă după cum i se va părea; asemenea şi episcopii la episcopii˝.[67]

Preocuparea intensă a vechilor noştri legiuitori cu privire la starea morală a poporului, îi face să dea legi foarte aspre pentru pedepsirea celor ce călcau normele morale, mai ales: bigamii, desfrânaţii, preadesfrânaţii, furii şi ucigaşii.

˝Când o persoană însoţită, va cuteza a se cununa şi cu alta, atuncea cade sub vinovăţia bigamiei. Tot sub aceiaşi vinovăţie va cădea şi persoana aceia, ce fiind slobodă, prin ştiinţă se va cununa cu o persoană căsătorită. Persoana aceia ce n-au avut ştiinţă de cununia dintâi, se va ierta; iar acel ce au cutezat a se cununa cu două femei, după despărţire plătind femeii nevinovate, ceea ce va socoti, după starea ei, globindu-se şi la cutia milelor; de va fi străin să se dea surghiun peste hotar; iar de va fi pământean, se va pedepsi cu închisoare şi globire˝.[68]

Pentru unele delicte morale se aplicau atât sancţiuni laice cât şi pedepse bisericeşti: ˝când cineva va curvi cu vreo rudenie şi atunci să se vegheze curvariul, şi cu pedeapsă politicească şi canonisire bisericească. Cel ce va îndupleca spre curvie pe o persoană ce i s-au încredinţat pentru creştere, unul ca acesta să vegheze cu defăimare de obşte, cu globirea la cutia milelor şi cu înzestrarea ei şi de va fi din pământeni să se închidă într-o mânăstire pe o hotărâtă vreme, iar de va fi din străini să se surghiunească peste hotar˝.[69]

˝Femeia dovedindu-se preacurvind, se pedepseşte nu numai după politiceştile legiuiri, ci şi cu canonisire bisericească, adică cu închidere în mânăstire. Asemenea şi bărbatul dovedindu-se preacurvind. Mijlocitorii şi îndemnătorii în fapte de curvie şi preacurvie sânt pedepsiţi din pravilă. Deci ce vor fi pământeni să se pocăiască cu închidere în mânăstire, în hotărâtă vreme, iar de vor fi străini, cercetându-se să se surghiunească peste hotar. Pe cei ce împotriva firii vor păcătui pravila îi pedepseşte cu cumplite pedepse şi spre pocăinţă să se închidă la mănăstire o hotărâtă vreme˝.[70]

Mult mai grele osândiri sufereau aceia care aveau de urâtul obicei de a fura de la particulari, dar mai ales de la biserică. Furtul celor sfinte sau sacrilegiul era pedepsit mai aspru decât furtul obişnuit, pedepsele fiind identice cu cele pentru săvârşirea unei crime: ˝Furul de lucruri sfinte din biserică, cum şi acel de lucruri domneşti şi obşteşti, carele înarmat călcând au furat, va cădea sub mai cumplită pedeapsă decât cel ce fură de la particularnici; bătându-se la toate uliţele şi rînduindu-se la groapa ocini˝[71].

În acest valoros document al vechiului nostru drept se aminteşte şi de atribuţiile juridice ale clerului.

Printre atribuţiile juridice ale clerului Pravilniceasca Condică le aminteşte pe cele legate de dreptul familiei şi pe cele de drept succesoral.

În materiile de dreptul familiei, protopopii precum şi egumenii marilor mănăstiri aveau atribuţia de a semna foile de zestre, acte juridice ce se înregistrau în condici speciale şi erau întărite de arhiereu sau de martori vrednici de credinţă.[72]

În materie de drept succesoral clericii primea prin această legiuire şi dreptul de a autentifica testamente[73].

 

*

* *

 

În lumina textelor Codului lui Ipsilanti, Biserica apare ca o instituţie de o importanţă deosebită în realizarea actului de justiţie. Cu prestigiul ei divin, Biserica acorda un sprijin hotărâtor la păstrarea bunei rânduieli în Stat, iar clericii erau însărcinaţi cu unele atribuţii juridice.

 

Manualul lui Donici, 1814.[74]

Având titlul: ˝Scurt manual de legi˝ al lui Andronache Donici, manualul său este un rezumat din Vasilicale, cu unele elemente din obiceiul pământului. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 şi chiar până mai târziu, când a fost abrogat de Codul Calimachi.

Manualul face câteva precizări referitoare la slujba logodnei care este prezentată ca având aproape aceeaşi importanţă cu cea a cununiei.

˝Logodna după rânduiala bisericească fiind făcută cu cetirea logodirii şi prin blagoslovenie şi legătură cu facerea crucilor, adică ierologie, ca o nuntă se socoteşte.

La săvârşirea însoţirii prin logodnă şi cununie, se cercetează nu numai slobozenia canoanelor bisericeşti, ci încă de este de cuviinţă şi fără prihană cinstii”.[75]

Se arată aici acea legătură strânsă care există între cele două acte matrimoniale: logodnă şi cununie.

Pentru această raţiune, canoanele Bisericii noastre înfierează şi condamnă ca adulter pe cel care contractează căsătoria cu logodnica altuia: ˝Cel ce va lua spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită (bisericeşte) cu altul, fiind logodnicul încă în viaţă, să se pună sub acuză de adulter˝.[76] Şi tot pentru aceasta, ca şi cununia, logodna – spun legiuitorii – nu se poate desface decât în cazuri excepţionale şi numai pentru binecuvântate pricini.

În conformitate cu canoanele sunt definite şi impedimentele la logodnă şi condiţiile de fond în care se face logodna.

Codul lui Donici pune desfacerea logodnei în legătură cu pravila şi cu slujitorii bisericeşti, care aveau rolul de împăciuitori. ˝Vrând o parte, fără pricină cuviincioasă, ca să strice logodna, ce s-au făcut după rânduiala legii opreşte pravila, la care pricină stăpânirea mai întâi trebuie să trimită la bisericescul păstoriu ca să-i dea sfat şi îndemnare cuviincioasă, apoi şi prin poruncă să se îndatorească şi dacă se va vedea că nici într-un chip nu se poate a se pleca, atunci să se strice.[77]

În afară de acestea, Manualul lui Donici mai aduce câteva pricini sau motive prin care căsătoria este lovită de nulitate. Intervenea nulitatea de drept în următoarele situaţii: când unul dintre soţi se căsătorea a doua oară; când se săvârşea o cununie fără să se ştie că există la mijloc o pricină oprită de pravila bisericească şi când se constata lipsa de feciorie.[78]

Pe lângă nulitatea căsătoriei, Manualul lui Donici expune şi anumite motive pe care se putea întemeia acţiunea de divorţul: ˝când bărbatul şi femeia vor trăi în mare neunire şi multă gâlceavă şi având una dintre amândouă părţile în destul cuvânt de a se plânge: pentru risipirea lucrurilor, beţia, desfrânarea, vrăjmăşia, traiul rău şi altele, şi de nu voi nici într-un chip a trăi împreună, să se rânduiască mai întâi la duhovnicescul păstoriu ca să le facă duhovnicească povăţuire şi îndemnare cu toată sârguinţa spre împăceluirea şi bun traiul lor şi când nici într-un chip nu se va putea, atuncea şi stăpânirea va da porunci şi îngroziri părţii cei vinovate şi când se va vedea că nu se poate uni, să se deosebească trupeşte un an de zile …. şi după trecerea anului, vor fi îndatoriţi iarăşi prin poruncă să se unească închizeşluindu-se partea cea vinovată ca să nu urmeze traiul rău de mai înainte,… şi când atunci se va vedea o ură veşnică, atunci se va urma despărţenie˝.[79]

 

Legiuirea lui Caragea (1818-1865).[80]

La suirea pe tronul ţării a lui Caragea, în Muntenia se aplicau trei feluri de legiuiri: canoanele, obiceiurile (nescrise şi nedesluşite), pravilele împărăteşti (jus greco-romanum) şi Condica lui Ipsilanti. În aceste condiţii a fost alcătuită Legiuirea lui Caragea, având drept izvoare: Vasilicalele, obiceiul pământului şi Pravilniceasca Condică a lui Ipsilanti.

Alături de izvoarele tradiţionale, pentru reglementarea juridică a timpului, în Leguirea lui Caragea se resimt influenţele Codul civil al lui Napoleon[81].

Legiuirea Caragea a fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 până la 1865, fiindcă Regulamentele Organice se rezemau tot pe acest cod[82].

Opera juridică are şase părţi: despre obraze (persoane), lucruri mişcătoare şi nemişcătoare, tocmeli, daruri, vini şi prigoniri.

Alături de dispoziţiile cu caracter civil cuprinde şi elemente de drept bisericesc, care reactualizează câteva din principiile canonice. Din studiul legiuirii se desprind următoarele principii canonice: principiul exclusivităţii genului bărbătesc pentru admiterea în ierarhia de drept divin; principiul inalienabilităţii averii bisericeşti, principiul indisolubilităţii căsătoriei, principiul independenţei justiţiei bisericeşti.[83]

Art. 1 al cap. 1 din partea întâi are următorul conţinut: ˝Numai bărbaţii boieri, judecători şi cârmuitori obşteşti se fac arhierei, preoţi şi diaconi˝

În privinţa proprietăţii bisericeşti, legiuirea avea o reglementare cu caracter prohibitiv, interzicând egumenilor arendarea moşiilor pe o perioadă mai mare de 1 an fără ştirea stăpânirii. Dacă totuşi acest lucru se întâmpla el era nul de drept:˝ Dacă s-ar găsi vreun episcop ori egumen că lasă din pământurile episcopiei sau al mănăstirii, în mâna dregătorilor şi a altor persoane, dându-le, fără tărie să fie predarea[84]˝.

Cât priveşte dreptul familiei, Legiuirea lui Caragea, pe lângă mulţimea pricinilor de ordin civil care motivează desfacerea logodnei prezintă şi două pricini cu caracter religios: ˝Când se va face împotriva pravilelor căsătoriei şi când voiesc a se călugări ori amândoi logodnicii sau numai unul din amândoi˝.[85]

Pe lângă aceste motive de ordin religios, Legiuirea Caragea prezintă şi alte motive de divorţ: atentarea unui soţ la viaţa celuilalt, infidelitatea morală a unuia faţă de celălalt, precum şi dacă soţul neguţătoreşte cinstea soţiei.[86]

Legiuirea lui Caragea se ocupă în materie penală de două delicte ale laicilor, de natură religioasă, care erau sancţionate în faţa instanţelor civile. Acestea sunt: furtul de lucruri sfinte din biserici (part. V, cap. 3, art. 3) şi ultragierea unei feţe bisericeşti în timpul slujbei (part. V, cap. 3, art. 2, alin. c).

Legiuirea avea reglementări speciale în ceea ce priveşte mărturia.

În cazul pricinilor de ordin politic, martorii care veneau în instanţă depuneau mărturie ˝întâi, înaintea judecătorilor iar de va face trebuinţă şi în biserică˝. (art. 33)

În pricinile de ordin civil aveau obligaţia să jure mai ˝întâi în biserică şi apoi să mărturisească˝ (art. 34).

Asemenea canoanelor[87] codul nu admite ca martori pe nebuni, minori, martori mincinoşi, cei lipsiţi de drepturi civile, colocatarii şi precum şi pe cei ce sunt ştiuţi că ˝au puţină evlavie către ceale dumnezeieşti.˝

Legiuirea Caragea cuprinde trei situaţii de excepţie, cu caracter religios, în care pârâtul avea dreptul să nu se prezinte, de îndată, instanţei pentru pricini politice : când se află în biserică să se închine; când petrece un mort la groapă; când jelea vreun mort, rudă fiind, timp de nouă zile.[88]

Codul lui Caragea, asemenea Legiuirii lui Ipsilanti, acordă clericilor dreptul de a autentifica testamente, lucru întâlnit în practică[89].

 

Codul Calimach

˝Condică ţivilă sau politicească a Prinţipatului Moldovei˝, a fost promulgată în 1817, şi pusă în aplicare la 1 septembrie 1817. Este scrisă în greceşte şi tradusă mai târziu, pe la sfârşitul anului 1831. A fost tipărită în româneşte abia la 1833. Codul se compune dintr-o introducere, ˝pentru legile sau pravilele politiceşti şi de obşte˝ şi din trei părţi: dritul persoanelor, dritul lucrurilor, nemărginirile ce privesc către dritul persoanelor şi al lucrurilor[90].

Izvoarele lucrării sunt: Dreptul bizantin, Codul lui Napoleon şi Codul austriac (apărut la 1811 şi tradus în româneşte la 1812). Influenţa ˝codicelor mai noi europeneşti˝ se vede în aşezarea materiei, care este la fel cu aceea a Codului civil austriac.[91]

Printre prevederile cu caracter religios, în special logodna şi cununia dau prilej legiuitorului să exprime punctele de vedere juridice.

Logodna este definită ca fiind ˝făgăduinţa pentru următoarea însoţire, şi se face desăvârşită sau nedesăvârşită. Desăvârşită se face prin ierologie şi are mai tot aceeaşi putere ca însăşi cununia neputându-se dezlega fără decât pentru cuviincioasa şi dreaptă pricină˝. [92]

Referindu-se la desfacerea logodnei, Codul lui Calimach arată următoarele pricini religioase: 1) pentru deosebirea credinţei sau a dogmei, 2) pentru prelungirea cununiei peste 4 ani şi 3) pentru adevărata tundere şi mutare la viaţa monahicească.[93]

Înţelesul căsătoriei şi prevederile în legătura cu ea exprimă aceeaşi orientare spirituală ca şi în ce priveşte logodna. Definiţia căsătoriei după Codul Calimach este: ˝tocmeala, prin care două persoane, parte bărbătească şi parte femeiască arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se ajuta între ei după putinţă, la toate întâmplările˝.[94]

De asemenea se întâlnesc articole care prevăd situaţia specială a clerului enumerându-se printre impedimentele la căsătorie şi cele care ţin de normele canonice pentru cler: ˝Cei hirotonisiţi până a nu se căsători, adică: ipodiaconii, diaconii, preoţii şi cei întru mai mari cinuri decât aceştia, cum şi acei ce, depărtându-se de însoţire, s-au hărăzit lui Dumnezeu, bărbat şi femeie, adică călugări şi călugăriţe nu se pot căsători˝.[95]

Tot în legătură cu căsătoria, Codul Calimach menţionează, ca impediment la căsătorie, rudenia spirituală născută prin botez: ˝Rudenia ce se face prin sf. botez se zice duhovnicească; pentru aceasta nu are înrâurire la alte fapte politiceşti ci numai duhovniceşti, se socoteşte între însoţire˝.[96]

Codul fixează limita acestui impediment până la gradul III[97]: ˝La rudenia din sf. botez se opreşte însoţirea până la a treia spiţă. Drept aceea, nănaşul nu poate să iae pe fina sau pe muma, nici pe femeia nănaşului său sau pe nănaşa sa, nici pe fiica nănaşului sau nănaşei˝.[98]

După ce se arată pe larg înrudirea spirituală provenită prin Taina Sf. Botez între naş şi fin sau fină, se trece la adopţie, unde se precizează că ea constă dintr-un legământ în faţa lui Dumnezeu, un ceremonial prin care Dumnezeu să binecuvânteze acest act al înfierii, în urma căruia cei care înfiază sau înfietorii şi cel înfiat, să aibă aceleaşi drepturi şi datorii precum părinţii şi fiii naturali au unii faţă de alţii [99]: ˝Înfiala trebuie legiuită să se săvârşească nu numai prin singure cuvinte, ci şi prin cetirea sfintelor molifte, pentru ca cu chipul acesta să câştige într-adevăr înfietorul treaptă de părinţi, iar înfiaţii treaptă de fii şi pentru ca să se păzească între dânşii înrudirea şi la însoţire, după hotăra legilor˝.[100]

În ceea ce priveşte gradele de rudenie care se stabilesc prin cununie, dispoziţiile Codului Calimachi erau în concordanţă cu practica Bisericii: ˝Legătura ce se face între unul din cei însoţiţi şi între rudeniile celuilalt însoţit se numeşte cuscrie, care se face din două sau trei neamuri˝.[101] ˝Cuscria după regulă nu are spiţă, pentru că spiţele izvorăsc din naştere, iară din rudeniile cele de cuscrie nu se face legătură prin naştere, ci prin legiuita însoţire; însă pentru ca să se păzească cinstea şi buna credinţă pentru nunţi, s-au potrivit, afară de regulă, învăţătura spiţelor şi la cuscrie, aşezându-se următorul canon: … ginerele şi nora, către socrul şi soacra se socoteşte spiţa întâia; către taţii şi mamele lor a doua; către bunii şi bunele lor, a treia, ş.a.m.d. Vitregul şi vitrega, către fiastrul şi fiastră se socoteşte spiţa întâia; către fii şi fiicele acestora, a doua, către nepoţii şi nepoatele acestora, a treia spiţă ş.a.m.d. În linie laterală, cumnatul şi cumnata sa se socoteşte a doua spiţă, precum şi către al său frate, iară către sora cumnatului lui, a patra; către mătuşă şi nepoata ei, a cincia; către vara primară, a şasea spiţă, precum şi către însuşi al său nepot; iar către sora ei a cincia; către mătuşa ei a şasea; către vara primară, a şaptea, ş.a.m.d.

Sub numele de părinţi se înţeleg după regulă toate rudeniile din linia suitoare, fără nici o deosebire a spiţei; şi sub numele de fii sau copii, se înţeleg asemenea toate rudeniile de linie pogorâtoare˝.[102]

În cazul rudeniei spirituale ca şi în cazul rudeniei de sânge, este oprită căsătoria pe linie directă, suitoare şi coborâtoare, iar colaterală este iertată la a şasea spiţă.[103]

Prevederile Codului sunt mai aspre decât cele ale canonului 54 Trulan în care se opreşte căsătoria din rudenia spirituală, pe linie colaterală, până la gradul al patrulea.[104]

 

*

* *

 

Deşi aceste legiuiri au fost îndelung studiate şi evaluate, ele trebuie studiate potrivit planului lucrării deoarece amintesc de importanţa acordată normelor de drept bisericesc în viaţa poporului. Aceste legiuiri scot în evidenţă o întrepătrunderea continuă între străduinţele statului şi al Bisericii de a asigura paza dreptăţii. Desigur, se pot găsi multe exemple care să arate că au existat şi crize în această convieţuire.

 

Regulamentele Organice şi prevederile lor privitoare la Biserică şi instituţiile ei

Situaţia Bisericii din Principate în secolul al XIX-lea a fost influenţată de câteva evenimente politice de importanţă majoră pentru Ţările Româneşti. Mişcarea revoluţionară din anul 1821 poate fi socotită cu deplin temei cea mai importantă dintre acestea şi, totodată, începutul destrămării vechilor orânduiri şi declanşarea luptei de eliberare de sub jugul turcesc[105].

La începutul acestui zbuciumat secol apar Regulamentele Organice. Ele au avut caracterul unor acte constituţionale însă nu au fost o Constituţie propriu-zisă, deoarece principiile generale au fost aşezate alături de dispoziţiile dezvoltătoare ale lor. Regulamentele Organice cuprind felurite norme cu privire la treburile interne ale Bisericii. Faptul nu trebuie să ne surprindă, întrucât, pe temeiul unei îndelungate tradiţii pământene, relaţiile dintre Biserică şi Stat, relaţii de tip bizantin, permiteau legiferarea din partea Statului, şi în materie bisericească[106]. Autoritatea de Stat s-a ocupat şi la noi de chestiuni bisericeşti[107] şi a legiferat mereu pentru Biserică[108]. În capitolul VIII al Regulamentului Moldovei, sunt reglementări care se referă la instituirea clerului, judecarea, situaţia materială şi cultura lui, la activitatea politică şi socială şi la alte lucruri.

Una din principalele caracteristici ale Regulamentelor Organice este aceea că încearcă să aducă reglementări ce lipseau în legiuirile anterioare.[109]

În legătură cu instituirea clerului, Regulamentele prevăd, că pentru a se păstra vechile privilegii şi a se preîntâmpina abuzurile, mitropolitul şi episcopul se vor alege numai dintre preoţii pământeni şi monahii cunoscuţi pentru meritele lor. Alegerea avea să fie făcută de Adunarea Obştească obişnuită, împreună cu boierii din treapta întâi. După întărirea alegerii din partea Domnului, cel ales se înscăuna şi urma să conducă după canoane, pravile şi obiceiurile ţării (Reg. Valahiei, C. VIII, art. 359; Reg. Moldovei, C. IX, art.411). Recunoaşterea din partea domnului se primea numai în urma raportului logofătului bisericesc – un fel de ministru al cultelor – în care se arăta că este loc vacant şi că cel ce a ales a fost primit ca vrednic de arhiereu şi a terminat Seminarul (Reg. Moldovei, C. IX, art. 415, alin.1; C. III, Anexa A, art. VII)

Mitropolitul se alegea dintre episcopii în funcţiune şi avea să primească întărirea canonică de la Constantinopol, după obicei (Reg. Valahiei, C. VIII, art. 360; Reg. Moldovei, C. IX, art.412).

În ce priveşte clerul de rând, Regulamentele consfinţeau o veche practică la noi Ele prevăd că hirotoniile de preoţi şi diaconi să se facă numai cu aprobarea scrisă a Domnitorului (Reg. Valahiei, C. III, art. 73 şi C. VIII art. 363, alin. 10; (Reg. Moldovei, C. IX, art.415).

Regulamentul Moldovei reduce competenţa ierarhilor şi protopopilor în materie de judecată, acordându-le dreptul să judece numai pricinile duhovniceşti şi bisericeşti dintre clerici, cele civile urmând să fie judecate de judecătoriile laice (Reg. Moldovei, C. VIII, art.289 şi C.III, Anexa A, art. IV). Motivul adoptării acestor hotărâri a fost acela de a nu se aplica două pedepse pentru aceiaşi vină. Pentru pricinile bisericeşti preoţii erau judecaţi de către protopopi, consistorii, dicasterii. În pricinile civile comune şi cele penale, li sa îngăduit să fie reprezentaţi prin persoane autorizate de ei Acelaşi lucru este valabil şi pentru Muntenia.

Regulamentul organic al Moldovei prevedea înfiinţarea în fiecare parohie a unui ˝giudeţ sătesc, spre a cruţa pe săteni de stăruirile ţinuturilor pentru neînsemnătoare pricini ce se întâmplă adeseori între dânşii, alcătuit din preotul şi câte trei giuraţi aleşi pe tot anul de către grămada satului dintre fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi, adică, câte un giurat din fieştecare treaptă. Aceştia în duminici şi în zilele de sărbători se vor aduna după Sfânta Liturghie la casa preotului satului unde vor judeca toate pricinile urmate între săteni în săptămâna aceea˝ (Reg. Moldovei, cap. VII, cap. 319). Aceste ˝giudeţe˝ aveau datoria să împace pe împricinaţi. În cazul eşecului, preotul elibera o adeverinţă cu care mergeau la tribunalul ţinutului.

În ceea ce priveşte atribuţiile social-politice ale clerului se legiuia ca în fiecare Principat, mitropolitul şi episcopii făceau parte din Adunarea electivă respectivă – aşa numita Adunare Obştească Extraordinară (Reg. Valahiei, C. I, art. 2, 29-43; Reg. Moldovei, C. I, art.27-45).

Ţinerea actelor stării civile era o atribuţie deosebită dată în grija clerului. Verificarea şi centralizarea lor era dată în sarcina autorităţilor politico-administrative (Reg. Valahiei, C. IV, art. 115; Reg. Moldovei, C. IV, art.139). Mitropoliile şi episcopiile trebuiau să predea fiecărei biserici parohiale câte trei condici în care se înscriau naşterile căsătoriile şi decesele. Protopopii erau obligaţi să vegheze la buna întocmire a lor, iar la sfârşitul fiecărui an adevereau printr-un proces verbal, că lucrurile s-au desfăşurat în bună regulă, menţionând pagina până la care s-a ajuns. După ce codicele se sfârşeau, se depuneau la judecătorie, iar protopopii se îngrijau să trimită altele.[110]

La sfârşitul fiecărui an, actele de stare civilă erau duse la isprăvnicie, unde se controlau şi li se făcea menţiune de încheiere şi o tablă alfabetică indicativă. Acestea se arhivau pentru tot ţinutul în 3 tomuri: unul pentru născuţi, altul pentru căsătoriţi şi altul pentru morţi, acestora făcându-li-se menţiunea de încheiere şi notă cu cuprinsul. Din toate aceste trei volume ispravnicul trebuia să trimită anual copie Ministerului din Lăuntru[111].

Preoţii parohi şi ispravnicii ţinuturilor erau datori să elibereze, la cerere, fără plată, certificatul de naştere, căsătorie şi moarte. Pentru ţigani trebuia să se ţină o matricolă separată a statului (Reg. Moldovei, C. III, Anexa G, art. XIV).

După Regulamentele Organice, în anul 1844 tipărirea registrelor de stare civilă a fost trecută în sarcina vornicului averilor bisericeşti.

Regulamentele sancţionau aspru  clericii care tulburau liniştea publică, ˝bunele rânduieli obşteşti˝, sau călcau pravilele şi legiuirile.

Mirenii erau de asemenea pedepsiţi atunci când necinsteau o faţă bisericească.[112]

Un alt domeniu în care Regulamentele Organice aduc anumite reglementări este cel relativ la situaţia materială a clerului şi întreţinerea lui. Regulamentul Valahiei prevedea că preoţii, diaconii şi dascălii erau fi scutiţi de orice dări (Reg. Valahiei,C. III, art. 73)[113], cu excepţia celor răspopiţi (Reg. Valahiei,C. III, art. 72). Preoţii însă trebuiau să facă slujbe fără să pretindă plată enoriaşilor, mulţumindu-se cu ceea ce fiecare dorea să dea.

În ce priveşte cultura preotului, care era deficitară[114], s-au prevăzut înfiinţări de seminarii şi organizarea celui de la Socola.

Tinerii erau primiţi la acest seminar la vârsta de 15 ani. Părinţii lor declarau în scris că dacă după împlinirea vârstei de 25 de ani nu vor primi să intre în tagma preoţească, vor trebui să plătească seminarului suma pe care o cheltuise pentru întreţinere şi învăţătură. Dacă nu plăteau, nu puteau ocupa funcţii civile şi militare ( Reg. Moldovei, C. IX, art.415, alin. 2).

Lupta pentru luminarea clerului şi îmbunătăţirea stării lui materiale a fost completată şi prin alte legi date tot pe baza Regulamentelor Organice.

Astfel, au fost adoptate[115]: Legiuirea votată de Obşteasca Obişnuita Adunare în sesia anului 1840, pentru ca preoţii să se hirotonisească decât aceia ce vor fi trecut cursul învăţătorilor prin Seminarii. Articolul 2 al acestei legi prevedea următoarele: ˝pe viitorime să nu poată a se hirotonisi preoţi, aici în principat, din alte osebite feţe, decât numai acei, câţi trecând cursul învăţătorilor în pomenita seminarie din Mănăstirea Socola, vor fi cu deplină ştiinţă a dogmelor duhovniceştii totodată împodobiţi cu bun moral.[116]˝

Întocmirea seminarului central şi învăţături îndeplinitoare.[117]

Regulament pentru învăţăturile în seminar şi ţinerea lor în bună rânduială.[118]

Legiuire despre regularea averilor şi a veniturilor mitropoliei şi a episcopiilor, şi despre îmbunătăţirea soartei preoţilor.[119]

Proiect pentru seminarii, protopopi şi preoţi[120].

 

*

* *

 

În concluzie, Regulamentele Organice şi toate celelalte norme şi dispoziţii, ce vin în completare, au o influenţă foarte mare în viaţa Bisericii. Raporturile dintre Biserică şi stat se modifică sub influenţele modelului rusesc[121], înregistrându-se  o restrângere a implicării ierarhiei în viaţa politică şi tot odată un control tot mai puternic exercitat de stat asupra vieţii bisericeşti[122].

Regulamentele Organice implică instituţiile bisericeşti şi în activitatea de asistenţă socială. Conform prevederilor Regulamentului Organic din Moldova, Mănăstirea Neamţ trebuia să ţină ˝cu a sa cheltuială˝ în Târgul Neamţ un spital pentru 30 de bolnavi cu doctori şi cu toate cele necesare (Reg. Moldovei, C. III, art. IV).

Regulamentele Organice întăresc instituţii bisericeşti vechi şi reglementează apariţia altora noi.

Între dispoziţiile prin care se fixează vechea organizaţie bisericească pot fi enumerate cele care se referă la: alegerea şi judecarea ierarhilor cu participarea mirenilor; la acordarea unor atribuţii politico sociale clerului; la scutirea de dări; la întreţinerea institutelor de binefacere şi de educaţie; la cinstirea clerului.

Printre reglementările ce introduc o organizaţie bisericească nouă pot fi enumerate: controlul statului asupra clerului, mai cu seamă în ceea ce priveşte hirotoniile; instituirea de egumeni şi înfiinţarea de mănăstiri; includerea seminarului în buget şi controlul statului asupra învăţământului; introducerea actelor stării civile; fixarea veniturilor pe epitrafir şi a dajdiei preoţilor; contractarea de împrumuturi de către eparhii numai cu voia Domnului.

În loc de concluzie generală se poate afirma că Regulamentele Organice au întărit organizarea bisericească şi au contribuit la ridicarea nivelului cultural al preoţimii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi                         instituţiile ei în  perioada 1859 – 1918

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu există libertate în afara legii, nici loc unde cineva să poată scăpa domniei legii (Jean Jeacques Rousseau)

 

 

 

 

 

III. Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei în perioada 1859 – 1918

 

 

Τransformările politice şi instituţionale petrecute între anii 1859- 1918

 

Unirea principatelor şi schimbările impuse de aceasta.

Din punct de vedere istoric perioada de timp scursă între anii 1859-1918 este împărţită în două etape: (1859-1866) şi (1866-1918).

Din punct vedere legislativ cele două perioade istorice au conuitate, chiar dacă forma de conducere statală nu este aceiaşi.

Prima perioadă constituie o epoca scurtă ca durată însă importantă ca realizări, atât politice cât şi legislative.

 Epoca în care a domnit Cuza se distinge printr-un număr mare de reglementări legislative şi atitudini politice, dar şi printr-o activitate diplomatică intensă, începută înainte de realizarea unirii Moldovei şi Munteniei.

Războiul Crimeii s-a sfârşit prin tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, care cuprindea printre alte hotărâri şi unele privitoare la statutul Ţărilor Române. Conform tratatului, Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar cu garanţia celor şapte mari puteri europene, iar Regulamentele Organice vor fi revizuite, potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop a fost convocată, în fiecare Principat, câte o Adunare Naţională, Divan ad-hoc,[123] reprezentând toate clasele obşteşti, pentru a hotărî ce fel de întocmire să dea ţării lor.

Curentul pentru unire crescuse mult. Locuitorii din cele două Principate îşi dădeau seama că numai atunci se va putea păşi temeinic pe calea formării unor structuri politice puternice, când se va forma un singur stat, care să ajungă independent. Deosebit de aceasta, ideea unităţii neamului nostru, ca origină, limbă, credinţă, datini şi obiceiuri, nu era nouă.

Dorinţa de unitate a găsit în mitropolitul de atunci, Sofronie Miclescu (1851-1860), un cald susţinător. O luptă aprigă s-a încins între mitropolit şi caimacanul Nicolae Vogoride, care se străduia din răsputeri să înăbuşe ideea unirii, mai ales că turcii îi făgăduiseră pentru aceasta scaunul Moldovei.

Pentru a se combate separatismul, la 21 mai 1857, s-a format în Moldova un ˝Comitet al Unirii˝ având în frunte pe Arhim. Neofit Scriban.

În şedinţa din 4 noiembrie 1857 Divanul a votat, cu majoritate de voturi, una din cele mai importante hotărâri: ˝Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele de orice chiriarhie˝. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât ca mitropoliţii şi episcopii ţării să fie aleşi numai dintre români.

În afară de acestea, Divanul a ales din sânul său o Comisie, având sarcina să formuleze revendicările cuvenite pentru viitoarea organizare a Bisericii româneşti[124].

Toate dorinţele şi propunerile referitoare la viaţa religioasă au fost înfăţişate comisiei europene de la Bucureşti, care le-a adus la cunoştinţa Conferinţei întrunite la Paris în vara anului 1858. Cu toate acestea, în această Conferinţă, nu s-a atins de loc problema bisericească, rămânând mai departe în lucrare vechile aşezăminte ale ţării, până în 1859, când a intrat în vigoare Convenţia de la Paris din 1858.

După unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, noua situaţie politică a impus noi reglementări de o diversitate deosebită[125] ce au avut ca finalitate reorganizarea instituţiilor statului şi modernizarea întregului sistem legislativ.

 

Dobândirea independenţei de stat a României

Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică în perioada 1866-1918 ,a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţa de stat era resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar limitată, oferea premizele subordonării Statului Român intereselor imperiului otoman .

România a promovat, în multe domenii, o politică suverană, chiar şi înainte de războiul pentru independenţă. Aşa este cazul Convenţiei vamale cu Austro‑Ungaria din 1875 . Această convenţie are o dublă semnificaţie. În primul rând, ea a permis pătrunderea mărfurilor din Austro‑Ungaria, în condiţii foarte avantajoase pentru aceasta, ceea ce a determinat ruinarea multor întreprinderi industriale româneşti. În al doilea rând , prin încheierea convenţiei cu un stat european, fără de a se ţine seama de existenţa puterii suzerane turceşti, din punct de vedere al dreptului internaţional, s-a anticipat cucerirea independenţei de stat a României.

După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune, prin dezvoltarea industriei, a comerţului (în special după introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.

La congresul de la Berlin (1878), s-au manifestat unele încercări de amestec în treburile interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei, de modificarea articolului 7 din Constituţie. Prin această modificare, Germania urmărea ca evreii care veneau în România din alte ţări, în special din Germania, să primească automat şi în bloc cetăţenia romană. În anul 1879 articolul a fost modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de acordare a cetăţeniei în mod individual[126].

Deşi  au existat multe ameninţări la adresa independenţei de stat a României, procesul început a fost ireversibil, generând modificări structurale consistente în societatea şi în viaţa politică românească.

 

Organe centrale ale statului şi atribuţiile lor

În cadrul monarhiei constituţional –parlamentare, instaurată la 1866, locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege), guvern şi parlament .

Prin constituţia din 1866 poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de statutul din 1864, în sensul că se consacra principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă[127]. Totuşi constituţia îl investea pe domn cu o serie de atribuţii (avea iniţiativă legislativă , sancţiona şi promulga legile , numea şi revoca miniştri , avea dreptul de amnistie , numea şi confirma în toate funcţiile publice) de natură să îi confere o mare autoritate în Stat . Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern – Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea regatului (1881), poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult .

Guvernul era numit de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul iar apoi numea un nou guvern ,care proceda la organizarea alegerilor .

Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia din 1866 (art. 31-81). Conform acestei constituţii , Reprezentanţa naţională era formată din două adunări : Senatul şi Adunarea deputaţilor . Puterea legislativă era exercitată de către domn , împreună cu Reprezentanţa naţională. Orice lege trebuia să rezulte din acordul celor trei factori : pentru ca legea să fie supusă sancţiunii domnului era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări.

 

Dreptul românesc şi modernizarea sa în perioada 1859-1918.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa s-a introdus de la francezi Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală etc.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit , în linii generale, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice ce difereau în mod fundamental de tradiţia juridică românească. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România sub influenţa ţărilor occidentale. Acesta a fost motivul pentru care unii ideologi afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităţilor economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru şi, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Datorită acestor aspecte s-au întâmpinat unele dificultăţi în aplicarea acestor coduri şi în special a Codului civil, fiind nevoie de modificări prin legislaţia ordinară care s-a adoptat.

Din punct de vedere strict juridic, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil

“‘Fiind strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii. Normele de drept civil existente la acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizării), erau dispersate, lipsite de unitate .În scopul depăşirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Lucrările comisiei au durat până în anul 1864. Până în anul 1863, comisia a folosit ca principal izvor, proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul Codului civil francez a lui Napoleon de la 1804”[128].

“Orientarea iniţială se explică prin raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor Române , luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă. În al doilea rând , proiectul italian era de dată recentă şi lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Întrucât însă proiectul italian întârzia să fie adoptat , comisa a optat pentru Codul francez care avea un mare prestigiu şi constituise modelul mai multor coduri civile ale vremi.

Codul civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 . În momentul publicării, el s-a numit ˝Codul civil Alexandru Ioan˝, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de ˝Codul civil român˝.

În trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate , dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost selecţionate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate, iar altele eliminate. În acelaşi timp, s-au păstrat o serie de dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei”[129].

”În comparaţie cu codurile de inspiraţie străină, Codul civil român diferă fiind mai bine structurat (avea cu 300 de articole mai puţim faţă de cel francez) şi prin faptul că în el s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi (art.299 301, 308).

Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articole .

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale.

Preambulul este format la rândul lui din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi în spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.

În cartea I, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitatea de folosinţă codul prevede că ea începe în momentul naşterii , dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez, cere ca noul născut să fie viabil.

Majoratul a fost fixat la 21 de ani , dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată (art. 421-427).

Persoanele juridice se împărţeau în 2 categorii : cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ . Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ . Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.

Cu privire la relaţiile de rudenie, s-au păstrat multe dispoziţii preluate din legile anterioare.

Spre exemplu, se menţin dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei . În dreptul nostru se consacră egalitatea soţilor cu privire la invocarea motivelor de divorţ, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez , soţul cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soţiei , pe când soţia nu poate invoca acest motiv, decât atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.

Codul nostru civil, la fel ca şi cel francez, a interzis cercetarea paternităţii, sub pretextul apărării familiei legitime. Chiar dacă tatăl îşi recunoaşte fiul natural, recunoaşterea avea efecte numai în stabilirea stării civile şi nu crea drepturi şi obligaţii de altă natură; drepturi şi obligaţii existau numai între mamă şi copilul ei natural (art. 307)” [130].

‘”Cu privire la bunurile pe care soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei bunurilor, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotal (art. 1223-1224, 1260,1287). În acelaşi timp, soţii puteau să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod . Dacă în momentul căsătoriei soţii nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunurile sale, iar cele dobândite în timpul căsătoriei aparţineau soţului care făcea dovada dobândirii lor .

Referitor la regimul dotal se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie trebuie menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de către soţ, în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpărării unor bunuri similare , care deveneau dotă (art. 436-466).

În partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora în mobile şi imobile, pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare; cu timpul, însă, bunurile mobile ca mijloace de navigaţie maritimă sau aeriană, au întrecut în mod vădit valoarea imobilelor , contrazicând concepţia codului civil (art. 942).

Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale şi nu oferă elementele necesare pentru desfiinţarea proprietăţii de tip capitalist.

Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă servituţile sau uzufructul. Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu dispoziţiile altor legi referitoare la proprietatea funciară, industrială sau comercială.

Una din problemele juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a contractului.

La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală.

Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute din contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească celeilalte părţi o despăgubire.

Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană, prin care aduce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală, pentru a se respecta echilibrul iniţial dintre părţi.

Unul dintre principiile fundamentale, care şi-a găsit consacrarea în cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin). Cu privire la formarea contractelor, s-a consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora trebuie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă.

Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate prin simplu acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară îndeplinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale contractelor elaborate de doctrina dreptului civil se bazează pe anumite texte, dar nu figurează ca atare în cod.

Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viaţă şi prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale succesorală , sub cele două forme ale sale : ˝ab intestat˝ şi testamentară. Codul reglementează amănunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi lichidarea succesiunii” [131].

“‘La baza succesiunii ˝ab intestat˝ se află relaţiile de rudenie , ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei : succesorii legitimi (descendenţi , ascendenţi, colaterali), succesori naturali, soţul supravieţuitor etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace, atunci când este în concurs cu descendenţii şi un drept de proprietate, când este în concurs cu alte rude[132].

 

Cuvânt înainte

Lucrarea intitulată Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei  abordează problema relaţiei Biserică-Stat sub aspect legislativ. Dacă sub aspect istoric, sociolog şi fenomenologic,  tema a fost studiată fiind publicate un număr important de lucrări, realizate mai cu seamă de autori străini, sub aspect juridico-canonic, această tematică nu a fost abordată până în prezent.

Fără a minimaliza celelalte domenii de cercetare, o abordare juridico-canonică era absolut necesară deoarece astăzi legislaţia a devenit principalul sistem normativ în societate.

Studierea pe o perioadă istorică îndelungată a normelor şi dispoziţiilor legislaţiei de stat, care în calitatea lor de izvoare ale dreptului bisericesc au influenţat viaţa Bisericii, creează posibilitatea unei priviri de ansamblu a evoluţiei sistemului legislativ românesc  precum şi a raporturilor dintre Biserică şi Stat .

Demersul alcătuirii unei asemenea lucrări este util întreţinerii  dialogului  ce  trebuie  să  existe  între  dreptul  laic  şi  cel  canonic.  Biserica, instituţie divino-umană ancorată în timp şi influenţată în dezvoltarea ei istorică de elementul etnic şi identitatea naţională a creştinilor, are  nevoie  de  studii  juridice  care  să  completeze  studiile  de  drept  canonic  şi  care  să  continue  să  ofere  dreptului  canonic  completarea  profană. La rândul său, dreptul profan este chemat să redescopere, în ciuda secularizării şi a provocărilor post-moderne, rădăcinile creştine.

Lucrarea Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei cuprinde VI capitole, ordonate cronologic, pe etape istorice de dezvoltare a sistemului legislativ românesc. Cele VI capitole sunt precedate de o introducere, în care este expusă importanţa  şi actualitatea temei propuse.

Derularea tratării temei este precedată de capitolul intitulat Observaţii conceptuale privitoare la tema propusă. Acest capitol aduce anumite lămurii noţionale privitoare la conceptele: Stat, sistem legislativ, Biserică, instituţii bisericeşti, relaţiile Biserică-Stat. Tot în acest capitol este expusă importanţa pe care o au legile de stat pentru viaţa religioasă şi calitatea acestora de izvoare ale Dreptului canonic.

 

Al doilea capitol al lucrării este intitulat Pravile şi coduri de legi premergătoare legislaţiei moderne.

Deşi problema vechiului drept românesc a fost studiată şi s-au publicat studii de mare valoare, amintite în notele bibliografice, acest capitol este important deoarece prin comparaţie cu reglementările ulterioare, poate fi surprinsă evoluţia reglementărilor juridice şi pregătirea apariţiei legislaţiei moderne.

Tratarea propriu-zisă a subiectului începe cu anul 1959 şi se încheie cu ultimele reglementări ale anului în curs, având ca obiect atât legile emise de Stat ca autoritate suverană, cât şi cele bisericeşti care prin recunoaşterea lor de către puterea de stat  devin opozabile erga omnes.

Împărţirea materiei este făcută, ţinând cont de marile perioade istorice în care s-au produs importante transformări politico-sociale.

Prima etapă ţine de la anul 1959 până la anul 1918 şi face obiectul de studiu la capitolului al III lea intitulat: Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei în  perioada 1859 – 1918. Deşi din punct de vedere istoric, această epocă se împarte în două etape (1859-1866; 1866-1918), din punct de vedere legislativ există o continuitate de reglementare în domeniul vieţii religioase.

Capitolul încadrează reglementările referitoare la Biserică şi instituţiile ei în cadrul general al modernizării întregului sistem legislativ românesc, prin apariţia primei Constituţii (1866) a Codului civil, a Codului penal, a Codului de procedură civilă, a Codului de procedură penală, etc. În acest capitol se face o prezentare a cadrului juridic în care Biserica participa la viaţa publică. Sunt analizate transformările instituţionale bisericeşti ce s-au produs în urma unirii din 1959 şi a reformelor lui Cuza, precum şi evaluarea juridico-canonică a acestora. Capitolul surprinde începutul procesului de secularizare a  dreptului românesc, precum şi primele coliziuni apărute între normele de drept canonic şi legile de stat, mai cu seamă în domeniul rudeniei şi a dreptului familiei.

Capitolul al IV lea al lucrării tratează legile de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei din perioada istorică scursă între anii 1918-1947.  Capitolul intitulat: Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei între anii 1918-1947, are la bază un bogat material documentar. În această perioadă istorică, au fost emise cele mai multe şi cele mai importante legi privitoare la viaţa religioasă. În urma unirii Principatelor, Biserica Ortodoxă Română s-a reorganizat, atât la nivel central cât şi la nivelul unităţilor locale, în conformitate cu cele două principii fundamentale ale dreptului canonic: principiul etnic şi principiul adaptării organizării bisericeşti la organizarea teritorială a statului. Aspectul cel mai important al organizării bisericeşti în această perioadă îl constituie ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh. Pe lângă aceste aspecte legate de modul în care este reflectată organizarea bisericească în legislaţia de stat, acest capitol analizează şi noua atitudine a statului în faţa realităţii pluriconfesionale, în  care exista un  o Biserică majoritară şi alte 8 culte religioase recunoscute. Epoca interbelică se caracterizează prin apariţia primei legi a cultelor, lege ce asigura buna desfăşurarea vieţii religioase şi pacea confesională prin crearea cadrului instituţional pentru dialogul interconfesional.

Penultimul capitol are ca titlu: Biserica şi instituţiile ei în lumina legilor de stat dintre anii 1948-1989. Acest capitol face o expunere şi o analiză a legilor de stat privitoare la viaţa religioasă. Se poate constata din această analiză intervenţia brutală a Statului în viaţa religioasă şi eliminarea Bisericii din viaţa publică, prin restrângerea spaţiului de activitate. Capitolul surprinde şi aspectele pozitive din această perioadă. Din punct de vedere legislativ cel mai important aspect pozitiv este apariţia unui adevărat cod juridic al Bisericii Ortodoxe Române, cuprins în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române,legiuiri ce au primit recunoaşterea puterii de stat.

Ultimul capitol al lucrării este cel mai important şi face referire la legile de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei din ultimii 13 ani.

Deşi în această perioadă s-a legiferat pe chestiuni marginale, capitolul are o importanţă deosebită abordează tematici de mare actualitate precum: proiectul de lege a cultelor, drepturile omului, relaţia dreptului cu morala creştină astăzi, noile tendinţe legislative în domeniul cultelor etc.

Lucrarea Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei se încheie cu o analiză finală, cuprinsă în capitolul Consideraţii finale. În acest capitol sunt făcute observaţii privitoare la evoluţia reglementărilor laice privitoare la viaţa religioasă şi la modul în care acestea au influenţat organizarea Bisericii şi a instituţiilor ei.

Ţinând seama de toate aceste consideraţii şi aprecieri pozitive, privind lucrarea candidatului Pr.Prof. Paul Negoiţă la titlul de doctor, recomandăm călduros ca proiectul tezei sale de doctorat să fie admis ca teză de doctorat şi susţinut regulamentar.

Menţionăm, totodată, că proiectul tezei de doctorat al P.C. Prof. Paul Negoiţă este rezultatul unui travaliu de cercetare ştiinţifică – depusă cu râvnă şi competenţă – şi că, rodul ostenelilor îl îndreptăţeşte, cu prisosinţă, la obţinerea titlului de doctor în teologie, specializarea Drept canonic.

În fine, ţinem să precizăm că lucrarea P.C. Sale vine să ilustreze meritul Şcolii de drept canonic al Bisericii noastre, care, în sfera preocupărilor sale ştiinţifice nu a neglijat nici legislaţia română  de stat, privitoare la Biserică şi instituţiile ei.

De altfel, avem convingerea că lucrarea candidatului nostru la titlu de doctor va umple un gol în literatura de specialitate, atât în ţară, cât şi în străinătate şi va deveni, cu siguranţă, o lucrare de referinţă în specialitatea Dreptului canonic.

 

 

Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură

Introducere

 

Biserica are nevoie de studii juridice care să completeze studiile de drept bisericesc şi să ofere dreptului bisericesc completarea laică, pe baza căreia se poate completa tradiţia nomocanonică; iar dreptul laic este chemat să redescopere, în ciuda secularizării şi a provocărilor post-moderne, rădăcinile creştine.[1]

Astfel de studii pot contribui la întreţinerea dialogului ce trebuie să existe între dreptul laic şi cel bisericesc. Demersul este util atât dreptului laic, care în ciuda provocărilor vieţii moderne, poate constata influenţa creştinismului în procesul de formare a reglementărilor actuale, cât şi a dreptului bisericesc, drept care penetrează astfel spaţiul laic.

Tematica studiată sub titlul Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei este importantă pentru diversele abordări ce le permite şi nu a mai fost studiată în ansamblu.

Lucrarea abordează problema relaţiei Biserică-Stat sub aspect legislativ. Dacă sub aspect istoric, sociologic, psihologic şi fenomenologic tema a fost studiată, fiind publicate un număr important de lucrări realizate mai cu seamă de autori străini, şi regăsite în bibliografia lucrării, sub aspect canonico-juridic, această tematică nu a mai fost abordată până în prezent.

Fără a minimaliza celelalte domenii de cercetare, o abordare juridică era absolut necesară deoarece astăzi legea a devenit principalul sistem normativ în societate, la ea adăugându-se alte seturi de norme având o putere mai mică de constrângere.

Legea, în ansamblul ei, nu este, evident, singurul set normativ în societatea umană. Putem adăuga religia, morala, precum şi alte seturi de norme care constrâng mai puţin, cum sunt cele referitoare la convenţiile sociale.

Sistemul juridic are ca scop şi efect reducerea varietăţii comportamentale a ˝subiecţilor de drept˝, adică a persoanelor, indivizilor sau instituţiilor, toate fiind supuse legii în ˝statul de drept˝[2]. Această reducere a varietăţii comportamentale este scopul tuturor sistemelor de control, oricare ar fie ele, şi, de asemenea, efectul lor, dacă controlul este eficient.

Acţiunea legii de stat fie în mod general , fie în mod particular, influenţează viaţa Bisericii şi a instituţiilor ei.

Studierea pe o perioadă istorică atât de lungă a legilor, ce în calitatea lor de izvoare ale dreptului bisericesc au influenţat viaţa religioasă din România, creează posibilitatea unei priviri istorice de ansamblu a modului în care puterea politică a acţionat faţă de instituţiile Bisericeşti precum şi aceea a unui studiu comparativ ce surprinde evoluţia acestui sistem.

Dezavantajul acestei abordări provine din faptul că materialul este foarte complex şi nu permite o tratare simetrică a perioadelor istorice de care ne ocupăm.

În tratarea subiectului s-a pornit de la explicarea unor noţiuni terminologice şi demonstrarea importanţei ce o au legile de stat, mai cu seamă cele fundamentale, pentru dreptul bisericesc.

S-a continuat cu o prezentare relativ sumară a vechilor pravile, care circulat şi au fost aplicate în Ţările Române, precum şi a vechilor coduri de legi.

Deşi problema vechiului drept românesc a fost abordată şi s-au publicat studii de mare valoare, amintite în bibliografie şi notele de subsol, s-a alcătuit aici un capitol special pentru a constata evoluţia înregistrată de reglementarea juridică, de după unirea Principatelor Române.

Tratarea propriu-zisă a subiectului începe cu anul 1859 şi se încheie cu ultimele reglementări ale anului 2003, având ca obiect atât legile emise de stat ca autoritate suverană, cât şi cele bisericeşti care prin recunoaşterea lor de către puterea de stat devin opozabile erga omnes.

Împărţirea materiei s-a făcut ţinând cont de marile perioade istorice în care s-au produs importante transformări politico-sociale.

Prima etapă ţine de la anul 1859 până la anul 1918. Deşi din punct de vedere istoric, această epocă se împarte în două etape (1859-1866; 1866-1918), din motive de metodă s-a alcătuit, un singur capitol, deoarece există o continuitate a reglementărilor juridice în domeniul bisericesc în cele două subdiviziuni istorice.

O altă etapă istorică, pe care s-a pus un accent deosebit datorită abundenţii şi valorii documentare a materialului studiat este perioada între anii 1918-1947.

Penultimul capitol abordează sistemul legislativ din anii 1948-1989.

Accentul cade pe ultimul capitol. El cuprinde o analiză a normelor şi dispoziţiilor legislaţiei române de stat din ultimii 13 ani.

Metoda de expunere are ca scop o prezentare schematică şi o abordare mai largă a temelor mai importante.

Pe lângă finalitatea ştiinţifică, lucrarea Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei, încearcă să aibă şi o finalitate practică, împărţind materialul informativ pe domenii de legiferare.

Strângerea între copertele unei lucrări a legilor care au reglementat viaţa religioasă are un scop dublu. Pe de o parte legile sunt cel mai fidel barometru de măsură al raporturilor dintre Biserică şi Stat, pe de altă parte legile din trecut pot constitui un model pentru perioada actuală.

Astăzi, datorită unei lipse de orientare clară şi a unui vid în domeniul legislaţiei cultelor, clasa politică nu poate trece de nivelul improvizaţiei spre o doctrină politică clară şi coerentă în domeniul vieţii religioase.

De mai bine de zece ani, clasa politică din România nu reuşeşte să voteze Legea Cultelor, lege care ar trebui să fie constituţia vieţii religioase din România. Studiind legislaţia română interbelică se poate observa că apariţia unei legi a cultelor astăzi nu mai poate fi amânată, deoarece, în timp, pot apărea consecinţe greu de prevăzut atât pe plan religios cât şi pe plan social.

Pentru Biserica Ortodoxă Română care, cu mai bine de un deceniu în urmă, se afla încă sub regimul comunist, dreptul omului la libertate, în general, şi dreptul la libertatea religioasă, în special, erau cele mai vitale. Astăzi, Biserica este preocupată mai degrabă de modul în care îşi poate exercita libertatea religioasă, de felul în care poate vindeca rănile şi problemele profunde ale sufletelor însingurate şi tulburate, decepţionate şi descurajate. Provocări ale modernităţii cărora Biserica trebuie să le facă faţă sunt: libertatea lipsită de responsabilitate, fragmentarea socială şi sărăcia, criza valorilor, provocarea pluralismului politic şi conflictele grupurilor de interese, proliferarea sectelor şi conflictul dintre mentalităţi şi generaţii, şomajul şi criza familiei etc.

Conştiinţa religioasă crescândă se confruntă cu o schimbare de perspective generată de noul context al Comunităţii Europene[3]. Spectrul larg al relaţiilor juridico-religioase privitoare la Bisericile de stat şi laicitate, neutralitate şi cooperare îşi are originea în imensa diversitate din ţările comunitare.

Prin urmare, în ciuda fragmentării societăţii omeneşti în numeroase structuri şi suprastructuri, organizate în jurul unor valori culturale, economice sau etnice, în lumea noastră modernă este foarte greu să se ignore prezenţa religiei în afacerile publice. Practic mass-media furnizează zilnic exemple care demonstrează faptul că oamenii, instituţiile şi ideile care constituie sfera religiei au o relevanţă continuă şi semnificativă asupra domeniului politic.[4]

Schimbările ce au avut loc în lumea noastră sunt departe de a sugera că religia nu este relevantă pentru societatea modernă.

 

 

Legile de stat şi rolul lor în viaţa            

                     Bisericii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Creştinismul nu se instituie doar ca normă a acţiunii noastre. În fapt el a transformat omenirea şi se află la originea tuturor ideilor noastre, chiar şi acelora dintre ele care par să-i fie străine sau ostile ( Friederich Karl von Savigny).

 

 

 

1. Legile de stat şi rolul lor în viaţa Bisericii

 

Statul şi funcţia legislativă a instituţiilor sale

În decursul istoriei Statul a fost definit după diferite criterii: juridic, politic, economic.[5]

Făcând o sinteză a acestor criterii după care este definit Statul, putem spune că este o societate omenească, necesară, juridică, perfectă şi universală, având ca scop să conducă membrii ei la o bună organizare materială şi temporală.

În primul rând, Statul este o societate ˝omenească˝, adică o reuniune a mai multor oameni care urmăresc acelaşi scop prin mijloace comune: pluralitate de membri, unire a voinţei, unitate de scop şi comuniune de mijloace.

În al doilea rând, Statul este societate ˝necesară˝, pentru că fără această organizaţie individul izolat nu ar putea ajunge la obţinerea unor bunuri materiale şi morale. Statul este necesar pentru că el corespunde instinctului sociabilităţii cu care Creatorul l-a înzestrat pe om, oferindu-i astfel posibilitatea să se constituie în societăţi mai mici sau mai mari numite: familii, triburi, naţiuni organizate.

Statul este socotit o societate ˝perfectă˝ deoarece creează şi posedă prin el însuşi mijloace suficiente pentru a-şi ajunge scopul.

Statul este o societate ˝universală˝.El urmăreşte realizarea unui bun universal şi nu a unor bunuri particulare, având obligaţia să procure membrilor săi condiţii prielnice unei vieţi sociale normale.[6]

Pe lângă acestea statul este şi o societate ˝juridică˝. Astfel, coeziunea şi buna desfăşurare a vieţii publice se asigură prin norme şi dispoziţii juridice comune. De aceea statul este o ˝formă a creaţiunii dreptului.˝[7]

Statul fiind o societate juridică legiferează prin norme juridice în toate domeniile vieţii sociale. Experienţa demonstrează că orice activitate socială îşi are un drept corespondent.[8]

Norma juridică este regula de comportare impusă membrilor societăţii de autorităţile publice recunoscute şi pentru respectarea căreia la nevoie se apelează la forţa statală de constrângere[9].

Toate actele normative alcătuiesc legislaţia unei ţări şi sistemul legislativ al acesteia, sistem ce permite schimbări şi readaptări la condiţiile sociale în permanentă schimbare.

În istoria dreptului românesc se poate constata o stabilitate a izvoarelor formale ale dreptului: legea, obiceiul, jurisprudenţa şi doctrina.

Concepţia moderă asupra sistemului legislativ acordă o întâietate deosebită legii care privită lato sensu include şi alte norme ale legislaţiei de stat: legi adoptate de parlament, decrete emise de preşedinte, hotărâri şi ordonanţe emise de guvern, ordine emise de ministere, hotărâri emise de consiliile locale, ordine emise de prefect, dispoziţii emise de primari.

Deşi toate aceste acte normative poartă denumire generică lege, între ele există o diferenţă creată de provenienţa acestora de la una din cele două puteri ale statului: legislativă şi executivă.

Între aceste tipuri de acte normative există o întâietate ierarhică. Supremaţia o deţine legea adoptată de Parlament după o anumită procedură, fie în camere separate, fie în camere reunite, fie în plen. Toate celelalte acte normative sunt emise de autorităţile respective în conformitate cu legea[10].

În actualul sistem legislativ românesc, legea nu poate emana decât de la Parlament, reglementând cele mai importante relaţii sociale,[11] sub forma a trei tipuri de legi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Conform articolului 72 alin. 2-3 din actuala Constituţie a României, legile constituţionale privesc revizuirea Constituţiei; legile organice reglementează: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiuni, pedepse şi regimul executări acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; organizarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia socială; organizarea învăţământului, regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; celelalte domenii în care Constituţia prevede adoptarea de legi organice.

În ce priveşte legile ordinare, Parlamentul apreciază domeniile care urmează să fie reglementate prin ele.[12]

Viaţa religioasă din cadrul etnic şi geografic al unui stat este reglementată de toate cele trei tipuri de legi aşa cum se poate constata din studierea sistemului legislativ.

 

Biserica şi Statul

Biserica, în conformitate canonul 34 apostolic[13], cu principiul etnic enunţat în canonul 2 al Sinodului II Ecumenic[14], precum şi cu principiul canonic al acomodării teritoriale a circumscripţiilor bisericeşti la împărţirea administrativ politică a statului[15], lucrează în limitele geografice ale unui stat naţional, aliniindu-se principiilor vieţii sociale şi respectând legile emise de organele abilitate ale entităţii statale, respectând totodată preceptele biblice privitoare la relaţia spiritual – temporal[16].

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru oamenii din totdeauna şi de pretutindeni, motiv pentru care nu poate neglija epoca în care îşi desfăşoară activitatea, nici condiţiile de existenţă ale oamenilor.[17]

Biserica existând în cadrul Statului nu poate să nu ţină seama tipurile de stat şi de realităţile vieţii sociale de Stat.[18] Relaţiile dintre Biserică şi stat dobândesc caracteristici noi în fiecare epocă istorică şi în funcţie de regimul social din fiecare ţară. Elementul etnic, identitatea naţională a creştinilor, la rândul lor, au o influenţă durabilă asupra relaţiilor dintre Biserică şi stat.

Două aspecte fundamentale trebuie subliniate privitor la atitudinea Bisericii faţă de stat: adaptarea Bisericii în calitatea ei de societate umană la stat, în funcţie de evoluţia istorică şi de regimurile sociale şi legătura fundamentală dintre etnicitate şi Biserica Ortodoxă.

La baza tipului de relaţie dintre Biserică şi stat se află o întreagă serie de fundamente teologice, canonice şi juridice. Dintre toate realităţile istorice ale vieţii omeneşti aflate într-o continuă schimbare, cea mai importantă este statul. Totuşi Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română în special nu au formulat un credo în legătură cu un regim social oarecare, nici o doctrină în legătură cu statul.

Din faptul că Împărăţia lui Hristos este de natură spirituală şi eshatologică, Biserica Ortodoxă nu s-a identificat niciodată cu o ideologie oarecare sau cu un regim politic sau sistem, oricare ar fi fost el.

Structurile sociale şi regimurile politice nu îi sunt indiferente, pentru că Biserica s-a îngrijit întotdeauna de bunăstarea societăţii omeneşti, dar ea îşi îndeplineşte misiunea spirituală în condiţiile oferite de modul de organizare a societăţii din punct de vedere social şi politic.[19]

În relaţia cu Statul, Biserica, este privită ca organizaţie religioasă publică. Ea prezintă  interes pentru Stat. Manifestările exterioare şi sociale sunt sancţionate prin lege.[20]

Conceptul de Biserică în domeniul ştiinţelor sociale, se referă la aspectul ei de societate văzută; nu la aspectul ei haric, aspect care nu intră în domeniul relaţiei cu Statul.

Din acest punct de vedere, Biserica, este:˝o organizaţie social-religioasă˝,adică ˝o formă de societate la baza căreia stă ca element determinant credinţa religioasă creştină, care îi uneşte şi îi leagă pe toţi aceia care o împărtăşesc˝. Prin Biserică înţelegem, deci, ˝realitatea pe care o numim astfel în forma devenirii ei istorice, adică aşa cum a fost şi este ea ca societate asemănătoare cu celelalte, dar un element specific, în credinţa religioasă creştină˝.[21]

Ca realitate în cadrul vieţii de Stat, Biserica mai este numită şi cult, cuvânt care traduce în limbajul juridic al dreptului public, tocmai aspectul social al Bisericii.

În conţinutul  noţiunii de cult intră ca elemente componente următoarele : o mărturisire de credinţă, un ceremonial religios adecvat, o organizaţie social-juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, un scop religios şi mijloace corespunzătoare acestui scop.

Din analiza acestor elemente, se vede clar că nici o organizaţie religioasă nu se confundă şi nu se poate confunda cu organizaţia politică a Statului, că între acestea două există deosebiri de natură, de scop şi de mijloace, deosebiri care le fac să aibă  alte preocupări şi să se mişte într-un domeniu aparte.

Apariţia în istorie a Bisericii s-a produs  într-o vreme când Statul exista deja. Biserica a apărut deci în cadrul Statului dar nu din iniţiativa acestuia.

Din cele arătate până aici, se vedea că ˝Biserica este o organizaţie social-religioase deosebită a Statului, că ea nu este o creaţie a Statului, după cum nici Statul nu este o creaţie a Bisericii, că ea nu are preocupările Statului, nu se confundă cu acesta, după cum nu se confundă cu nici o altă formă de organizare socială şi cu nici o instituţie din cadrul aparatului de Stat şi nici cu vreo altă formă de organizare parastatală, sau cu oricare alta oricât de importantă ar fi aceasta˝.[22]

Statul se deosebeşte esenţial de Biserică. El reprezintă ˝o organizaţie politică prin excelenţă˝[23], în cadrul căreia a apărut Biserica la un moment dat. Biserica şi Statul fiind diferite prin natura lor, prin scopul şi prin structura lor, relaţia dintre ele are la bază principiul autonomiei bisericeşti[24], principiu ce dă dreptul Bisericii de a emite legi proprii şi de a restrânge dreptul de control al Statului numai la acţiunea externă a Bisericii.

Biserica acţionează în relaţiile cu Statul conform principiului canonic al loialităţii faţă de Stat[25] şi în conformitate cu câteva cerinţe esenţiale impuse de acesta: o mărturisire de credinţă publică, unitară, precisă şi statornică, iar nu una ocultă şi labilă; un ceremonial religios care se desfăşoară – ca expresiei a respectivei credinţe în mod public; o organizare social juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, organizare publică unitară şi statornică, în care se oglindeşte structura internă a societăţii religioase respective, şi anume: categoriile de membri, ierarhia, gruparea în unităţi locale centrale şi locale; un scop religios statornic pe care îl urmăreşte o astfel de societate, precum şi mijloacele de care se foloseşte arătate în mod public şi precis.[26]

Legislaţia unui stat reflectă cel mai bine relaţia pe care acesta o are cu instituţiile ce funcţionează pe teritoriul suveranităţii sale.

Creştinismul – spre deosebire de alte religii – nu şi-a formulat o concepţie juridică despre viaţa socială[27], lăsând pe în seama Statului aceste atribuţii.

După o perioadă de ostilitate a Statului faţă de Biserică a urmat o perioadă de influenţă a moralei creştine asupra dreptului[28], iar odată cu aceasta apariţia primelor legi de stat ce reglementau activitatea externă a Bisericii.

Legile de stat şi bisericeşti au fost adunate în colecţii comune, colecţiile poartă numele de nomocanoane sau legi politico-bisericeşti.[29]

Sub diferite forme nomocanoanele au circulat şi au fost aplicate şi pe teritoriul celor trei Ţări Române.

Concomitent cu apariţia statului modern, vechile pravile şi legi precum şi o parte din dreptul cutumiar au fost înlocuite cu un nou sistem legislativ având în centru său legea ca principal izvor de drept.

În comparaţie cu cutuma, legea este revoluţionară, ea putând modifica oricând situaţii de drept pozitiv, putând desfiinţa oricând o cutuma sau putând introduce dispoziţii contrare.[30]

Asemenea vechilor colecţii de legi politico – bisericeşti, şi legile statului laic constituie izvoare fundamentale sau izvoare particulare privind bisericile locale.

 

Legiuirile fundamentale ale statului ca izvoare fundamentale ale dreptului canonic

Acceptarea normelor şi dispoziţiilor Statului în viaţa Bisericii s-a făcut pe baza unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului canonic – principiul nomocanonic sau pravilnic. Acest principiu constă în rânduiala potrivit căreia Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legile de stat.

Prin legile cu cuprins juridic propriu zis, emise de puterea politică, tradiţia canonică a Bisericii ancorează mereu în temporal, în viaţa profană şi laică a statelor, creând un proces firesc de osmoză între legiuirile juridice şi cele ale societăţii civile.[31]

Legilor de Stat li se acordă o importanţă deosebită în cadrul dreptului canonic, ele constituind izvoare de drept ale acestuia.

În sens comun, obişnuit, expresia izvor al dreptului desemnează factorii de determinare a dreptului, condiţiile obiectiv-materiale, social economice şi ideologice specifice în cadrul cărora se desfăşoară activitatea comunităţii umane, organizată pe bazele normei juridice.

În limbaj strict juridic, expresia izvor al dreptului este folosită într-un sens specific, de ˝formă de exprimare a dreptului˝ de unde şi denumirea de izvor formal, dat într-un sens abstract, modalităţii de exprimare a dreptului.[32]

Dintre izvoarele generale unele sunt considerate izvoare fundamentale sau principale şi altele sunt izvoare întregitoare.[33]

Izvoarele fundamentale sau principale se numesc astfel pentru că dau un conţinut propriu dreptului canonic. Izvoarele fundamentale se mai numesc şi principale în sensul că de ele nu se poate dispensa Dreptul canonic fără a-i păgubi substanţa; fără a-i altera natura juridică.

Izvoarele fundamentale ale Dreptului bisericesc sunt:

1. Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a revelaţiei divine.
2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţiile fundamentale de canoane
3. Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al Bisericii (consensus Ecclesiae dispersae).
4. Legile fundamentale ale statului.

Cel de al IV lea izvor de drept este obiectul de studiu, al lucrării de faţă având o pondere însemnată în toate epocile istorice.

S-ar părea că legile de stat, oricât de importante ar fi, nu ar putea să cuprindă material care să constituie izvor fundamental al Dreptului bisericesc, dată fiind natura şi rostul deosebit al Statului faţă de natură şi scopul Bisericii. Cu toate acestea istoria formării şi dezvoltării dreptului bisericesc, ca şi istoria dreptului de stat, arată că elementele dreptului de stat au fost cele dintâi de care s-a servit Biserica[34], fie însuşindu-şi-le aşa cum le-a găsit, fie îmbisericindu-le ca redactare şi ca limbaj, fie prelucrându-le sau reelaborându-le după necesităţile proprii. În felul acesta, Dreptul bisericesc şi-a tras substanţa sa juridică originară din dreptul de stat care i-a pus la dispoziţie principii şi norme general valabile pentru convieţuirea socială, ca şi pentru organizarea şi conducerea oricărei societăţi omeneşti, deci inclusiv şi pentru cea bisericească[35].

Mai târziu, legile fundamentale ale Statului Roman şi apoi ale Statului Bizantin cuprind deopotrivă enunţuri şi uneori chiar definiţii ori expuneri ale credinţei creştine, precum şi norme religioase şi morale creştine, investite cu puterea legilor de stat şi apoi un număr foarte mare norme speciale cu caracter juridic, destinate organizării şi conducerii Bisericii[36].

Vechile colecţii de legi, Codex Teodosianeus şi Codex Justinianus precum şi Vasilicalele, abundă  în astfel de norme juridice, enunţuri şi definiţii dogmatice.

Pentru timpurile apropiate de perioada contemporană, legiuirile fundamentale ale statului cuprinse în colecţii aparte, oricum s-ar numi ele, inclusiv vechile noastre pravile, apoi cele cunoscute sub numele de constituţii[37], legi organice, legi ordinare sau tratate internaţionale[38] ce creează creând obligativitatea aplicării lor pe teritoriul statelor aderente, au constituit în mod inevitabil izvoare ale dreptului bisericesc.

Importanţa acordată legilor de stat şi mai cu seamă a celor constituţionale, pe baza principiului nomocanonic sau pravilnic, creşte eficienţa dreptului canonic, punându-l într-un dialog distinct şi echitabil cu dreptul profan şi făcându-l valabil dincolo de zidurile locaşului de cult.

  

Biserica şi instituţiile sale – baza constituiri lor

Odată cu acceptarea şi acomodarea legilor de stat la viaţa Bisericii, viaţa internă şi externă a acesteia a fost influenţată în mod hotărâtor.

Biserica este ˝afectată˝ atât în ansamblu cât şi la nivel instituţional de aceste norme cu caracter public.

Biserica, deşi este un tip diferit de societate în comparaţie cu celelalte organisme din stat, asemenea acestora are o organizare instituţională. O viaţă organizată nu este posibilă fără piloni instituţionali, prin care o colectivitate trece de la acţiunea individuală, spontană, egoistă, la organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale. Interesul instituţionalizării este menţinerea unei colectivităţi sociale, durabile, şi atingerea obiectivelor propuse.

Teoria administraţiei[39] priveşte instituţia[40]ca pe o organizaţie ce are un statut, reguli de funcţionare fixate prin acte normative, având rolul de a satisface anumite nevoi sociale.

Instituţia se exteriorizează prin activităţile sale de ordin material sau instituţional care pot fi: activităţi realizatoare, prin care sunt atinse scopurile sistemului şi care fac obiectul conducerii; activităţi de conducere care constau în tratarea informaţiei şi asigură convergenţa activităţilor realizatoare; activităţi axiologice legate de cunoaşterea valorii şi determinarea scopului.[41]

Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea dispune în stabilirea propriului câmp axiologic este mai mare.

Biserica, privită ca instituţie divino-umană, se bucură de această autonomie deoarece are un scop aparte bine definit.

Deşi instituţiile (cultice şi organizatorice) sale îmbracă haină juridico – politică, miezul lor este eclesiologic – instituţional, având ca model de organizare socială a vieţii religioase – Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie nu este numai centrul vieţii Bisericii ci şi izvorul tuturor celorlalte norme de organizare şi de conducere a vieţi bisericeşti.

Însăşi enoria – ενχορια – (dar şi celelalte instituţii bisericeşti formate prin gruparea mai multor enorii), cea mai mică dintre unităţile sociale creştine s-a modelat după comunitatea de cult care a prins consistenţă organizatorică în jurul Sfintei Liturghii.

Enoria ca societate creştină nu are caracterul obişnuit al unei societăţi laice; are caracter propriu familiei creştine, în cadrul căreia toţi membrii care o alcătuiau se găseau în raporturi aparte, determinate de anumite norme religioase şi morale.

Între membrii unei comunităţi eclesiastice există interdependenţă ca între membrii unei familii. În aceste condiţii, slujitorul unei instituţii bisericeşti locale nu întreprindea şi nu avea dreptul să întreprinsă nimic decât în acord cu interesele comunităţii.

O asemenea comportare derivă din norma stabilită în chip firesc şi spontan încă din vremea celor dintâi celebrări ale sfintei Liturghii, normă potrivit căreia era interzis cu desăvârşire să se săvârşească Sf. Liturghie fără prezenţa credincioşilor.

Procesul de instituţionalizare socială, cât şi cel de instituţionalizare juridică a Bisericii, a fost inevitabil datorită relaţiilor în care s-a aflat Biserica cu de Statul, relaţii care au obligat-o să recepteze rânduielile vieţii de stat în întreaga sa comportare, deci şi în materie de organizare şi conducere.[42]

Deşi există tendinţe de pierdere a concordanţei dintre organizarea instituţională şi cea cultică, Biserica Ortodoxă se păstrează pe filonul tradiţional.

Un exemplu concret este organizarea ierarhică a instituţiilor bisericeşti, bazată pe principiul ierarhic, organizare ce corespunde atribuţiilor cultice proprii fiecărei trepte ierarhice.

Concordanţa dintre cultul creştin şi procesul de instituţionalizare juridică a scutit Biserica de dezvoltarea exagerată a organizării bisericeşti, permiţând totodată apariţia unor instituţii absolut necesare: diferite tipuri de sinoade, instituţia autonomiei şi autocefaliei, instituţii specifice Bisericii precum: familia, înfierea, divorţul, etc.

Simetria cult – organizare poate stopa procesul de hipertrofiere instituţională şi poate conduce la reformarea permanentă a organizării bisericeşti, ajutând Biserica să scape de balastul acumulat în decursul unor perioade istorice şi dându-i posibilitatea să se reformeze din interior.

Organizarea bisericească este realizată pe baza principiului eclesiologic – instituţional. Instituţiile bisericeşti deşi şi-au păstrat elementele lor constitutive ( un număr de membri; un scop; anumite mijloace; o autoritate),[43] au evoluat de la o epocă la alta[44], răspunzând fiecărei perioade istorice. În acelaşi timp, principiile fundamentale de organizare bisericească au fost păstrate ca norme de neînlocuit.[45]

Legile de stat şi bisericeşti române surprind transformările şi evoluţiile organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române[46], constituind astfel un interesant material de studiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pravile şi coduri de legi premergătoare legislaţiei moderne

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă, şi pentru aceasta trebuie făcut astfel încât ceea ce este drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept (Blaise Pascal)

1. Pravile şi coduri de legi premergătoare legislaţiei moderne

 

Pravilele Bisericeşti – primele coduri de legi din Ţările Române

Obiceiul tradiţional a fost până în secolul al XV-lea unicul izvor de drept. Începând din secolul al XV-lea, promovând o politică de centralizare tot mai accentuată a statului, voievozii cu sprijinul activ al instituţiilor bisericeşti, au introdus legislaţia scrisă şi care oferea posibilitatea unor noi reglementări în toate domeniile vieţii sociale şi economice.

Legislaţia scrisă, adoptată în epoca numită ˝a feudalismului dezvoltat˝, în cele trei ţări româneşti, a avut surse comune, ceea ce a contribuit la accentuarea caracterului unitar al dreptului nostru[47].

Izvoarele vechiului drept scris sunt diferite: legi sau pravile, hrisoave, ofise, anaforale, circulare etc. Cunoaşterea acestor izvoare este necesară pentru interpretarea textelor din punct de vedere strict juridic, precum şi pentru aflarea originii influenţelor şi transformărilor petrecute în dezvoltarea lor şi a instituţiilor direct implicate în apariţia şi aplicarea acestor acte normative[48].

Biserica a avut un rol determinant în alcătuirea, aplicarea, codificarea, copierea şi circulaţia pravilelor pe întreg teritoriul locuit de români. Ea a fost forţa spirituală care a dat valoare acestor legiuiri şi le-a impus în cele trei Principate, care, deşi erau conştiente de originea comună, nu de puţine ori au avut interese contrarii.

Vechile pravile româneşti adeveresc că poporul român a avut ca ˝îndreptare pentru cele în parte dreptăţi ale locuitorilor săi, ale sale nescrise obiceiuri şi pravile împărăteşti ale romanilor˝[49].

Conştient că ˝ altă mai multă defăimare nu poate fi la un norod şi mai vârtos la cel de bună credinţă decât a vieţui fără pravili, adică sau să nu aibă pravili sau să nu urmeze după pravili, poporul român s-a pricopsit dintr-un început cu o asemenea îndreptare sau pârghii ale vieţii obşteşti˝[50].

După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, voievozii s-au preocupat îndeaproape de organizarea Bisericii şi de independenţa ei, ceea ce în mentalitatea vremii, înseamnă totodată recunoaşterea independenţei statului[51].

În scopul consolidării statului feudal şi al centralizării puterii, voievozii erau interesaţi să introducă noi reglementări juridice şi să le asigure un caracter uniform, spre deosebire de obicei care prezenta unele trăsături specifice de la o regiune la alta[52].

Modul concret de realizare a acestui deziderat au fost Pravilele. Ele prezintă un caracter oficial, fiindcă au fost întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului şi pe cheltuiala lor. Dispoziţiile din Pravile erau impuse atât clerului cât şi laicilor, în domeniul religios propriu-zis şi în domeniul juridic.

Potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau tot de domeniul religios[53].

Biserica Ortodoxă din Ţările Române s-a organizat şi s-a aflat sub autoritatea spirituală a patriarhului de Constantinopol. Întrucât regula potrivit căreia pravilele bisericeşti se întocmesc după izvoare canonice bizantine era demult consacrată, voievozii şi mitropoliţii români au respectat-o întru totul. Iată cum, datorită fondului religios comun, precum şi datorită îndelungatelor contacte politice şi culturale, românii au preluat o serie de elemente bizantine atât în domeniul organizării statului şi Bisericii cât şi în edictarea primelor izvoare ale dreptului scris[54].

Începând din epoca feudalismului timpuriu, influenţa bizantină a fost receptată prin filiera slavă, aşa încât slavona a devenit limba cancelariei domneşti şi a cultului religios. Datorită acestui fapt, influenţa bizantină asupra primelor pravile a fost exercitată în limba slavonă[55].

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, datorită faptului că urmau a fi aplicate în viaţa unui popor care nu cunoaşte limba slavă, pravilele bisericeşti au început să fie redactate şi în limba română.

Atât pravilele scrise în limba slavonă, cât şi cele în limba română au fost iniţial multiplicate în manuscris, pentru ca în secolul al XVII-lea să apară primele pravile tipărite[56].

O importanţă deosebită au avut în istoria dreptului românesc pravilele tipărite în limba română:

1. Pravila Diaconului Coresi, Braşov 1563 sau 1570-1580.
2. Direptătoriu de lege, Pravila bisericească sau Pravila cea mică de la Govora (1640-1641).
3. Şapte Taine ale Bisericii sau pravila pe scurt aleasă, Iaşi 1644.
4. Carte Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti sau Pravila lui Vasile Lupu, Iaşi, 1646.
5. Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, Pravila Mare sau Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte 1652.

Aceste pravile[57] au fost republicate şi au constituit obiectul de studiu a multor cercetători, inclusiv sub aspectul organizării bisericeşti[58].

Pravilele au fost monumente juridice care au pătruns în spaţiul românesc prin intermediul Bisericii. Ele au fost înlocuite în decursul timpului (sec. XVII-XIX) de legi şi colecţii de legi autohtone, păstrând însă influenţa religioasă a acestora[59], continuând pe filonul religios bizantin din care proveneau[60].

Epoca fanariotă a reprezentat o perioadă de îmbinare a influienţelor orientale cu cele occidentale, prin structurarea unui sistem legislativ mai bine adaptat specificului poporului român, sistem legislativ care a stat la baza unor importante încercări de reformă în toate domeniile sociale, deci şi în ceea ce priveşte viaţa religioasă.[61]

Legiuiri apărute în această perioadă fac trecerea de la dreptul canonic propriu – zis al pravilelor la cel laic, împletit cu reglementări religioase. Păstrarea influenţelor religioase este absolut firească, dacă ne gândim la faptul că una dintre trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei româneşti feudale o reprezintă participarea membrilor ierarhiei bisericeşti la treburile statului.[62]

 

Coduri de legi civile ale Statului Român în epoca fanariotă

Pravilniceasca Condică, 1780, a lui Alexandru Ipsilanti[63]

A fost redactată în limba greacă şi limba română, având ca izvoare: Vasilicalele şi obiceiul pământului. S-a aplicat în Ţara Românească din 1780, până la 1 septembrie 1818 când a fost abrogată de Codul Caragea.

Printre reglementările codului, ce au legătură cu anumite aspecte religioase, prezente în actul de justiţie, este şi depoziţia martorilor.

Atât în veacurile trecute cât şi acum, şi oricând, în judecarea unui infractor s-a pus şi se pune preţ pe martori.

Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilante, referindu-se la martori spune următoarele: ˝Pentru martori are datorie judecătorul să cerceteze întâi de legea celor ce vor fi să mărturisească, de vreme ce de altă lege fiind, nu se primeşte mărturia ce va da asupra creştinului pravoslavnic. Al doilea, are datorie să cerceteze pentru urmarea vieţii şi a faptelor lui, adică de sânt bune şi de este om de cinste, şi când se va cunoaşte a fi într-acesti chip, iaste primit de martur. Măcar că pravila opreşte a nu se primi mărturi, prietenului şi a vrăjmaşului, dar judecătoriul să cerceteze carecumvaş de prieteşug sau de pizmă mărturiseşte cinevaş, şi atunci să nu I se primească mărturia; iar de va fi şi prieten sau măcar şi neprieten, dar ştiut de om cu cuget nevătămat, să se primească mărturia prin înfricoşările bisericeşti… să se cerceteze judecătorul de e om prost sau din neajungerea minţii, sau prin mituire să mărturisească minciuni să nu-i fie mărturia primită˝. [64]

Referindu-se la aceiaşi martori, Cοndica Criminalicească arată şi când trebuie să se depună jurământul bisericesc: ˝ martorii în pricină criminalicească, se vor îndatori, când va cere trebuinţă, ca să facă şi jurământ bisericesc, că nu vor tăinui adevărul şi după ce vor săvârşi jurământul se vor aduce înaintea boierilor judecători şi se vor lua tacrirurile lor deosebi după arătarea fieştecăruia. Jurământul bisericesc se cuvine a se da martorilor, când vor fi cu totul despărţiţi de orice interes, neavând nici o convenire cu învinovăţitul. Pentru aceasta dar jurământul să nu se dea în grabă, ci cu iertare şi cu socotinţă˝.[65]

Dacă orice om poate fi chemat la judecată şi poate să jure oricând, preotul este oprit sau scutit în unele împrejurări de la această prestaţie legile civile: ˝Preoţii să nu se cheme la judecată în vreme ce slujesc la Sfânta Liturghie, precum nici cei ce merg să petreacă pe un mort˝.[66] Şi tot aceeaşi lege spune: ˝Preoţii şi diaconii sânt datori a primi jurământul de către judecător după pravili, mitropolitul are să-l săvârşească cu mijlocirea cea mai cuviincioasă după cum i se va părea; asemenea şi episcopii la episcopii˝.[67]

Preocuparea intensă a vechilor noştri legiuitori cu privire la starea morală a poporului, îi face să dea legi foarte aspre pentru pedepsirea celor ce călcau normele morale, mai ales: bigamii, desfrânaţii, preadesfrânaţii, furii şi ucigaşii.

˝Când o persoană însoţită, va cuteza a se cununa şi cu alta, atuncea cade sub vinovăţia bigamiei. Tot sub aceiaşi vinovăţie va cădea şi persoana aceia, ce fiind slobodă, prin ştiinţă se va cununa cu o persoană căsătorită. Persoana aceia ce n-au avut ştiinţă de cununia dintâi, se va ierta; iar acel ce au cutezat a se cununa cu două femei, după despărţire plătind femeii nevinovate, ceea ce va socoti, după starea ei, globindu-se şi la cutia milelor; de va fi străin să se dea surghiun peste hotar; iar de va fi pământean, se va pedepsi cu închisoare şi globire˝.[68]

Pentru unele delicte morale se aplicau atât sancţiuni laice cât şi pedepse bisericeşti: ˝când cineva va curvi cu vreo rudenie şi atunci să se vegheze curvariul, şi cu pedeapsă politicească şi canonisire bisericească. Cel ce va îndupleca spre curvie pe o persoană ce i s-au încredinţat pentru creştere, unul ca acesta să vegheze cu defăimare de obşte, cu globirea la cutia milelor şi cu înzestrarea ei şi de va fi din pământeni să se închidă într-o mânăstire pe o hotărâtă vreme, iar de va fi din străini să se surghiunească peste hotar˝.[69]

˝Femeia dovedindu-se preacurvind, se pedepseşte nu numai după politiceştile legiuiri, ci şi cu canonisire bisericească, adică cu închidere în mânăstire. Asemenea şi bărbatul dovedindu-se preacurvind. Mijlocitorii şi îndemnătorii în fapte de curvie şi preacurvie sânt pedepsiţi din pravilă. Deci ce vor fi pământeni să se pocăiască cu închidere în mânăstire, în hotărâtă vreme, iar de vor fi străini, cercetându-se să se surghiunească peste hotar. Pe cei ce împotriva firii vor păcătui pravila îi pedepseşte cu cumplite pedepse şi spre pocăinţă să se închidă la mănăstire o hotărâtă vreme˝.[70]

Mult mai grele osândiri sufereau aceia care aveau de urâtul obicei de a fura de la particulari, dar mai ales de la biserică. Furtul celor sfinte sau sacrilegiul era pedepsit mai aspru decât furtul obişnuit, pedepsele fiind identice cu cele pentru săvârşirea unei crime: ˝Furul de lucruri sfinte din biserică, cum şi acel de lucruri domneşti şi obşteşti, carele înarmat călcând au furat, va cădea sub mai cumplită pedeapsă decât cel ce fură de la particularnici; bătându-se la toate uliţele şi rînduindu-se la groapa ocini˝[71].

În acest valoros document al vechiului nostru drept se aminteşte şi de atribuţiile juridice ale clerului.

Printre atribuţiile juridice ale clerului Pravilniceasca Condică le aminteşte pe cele legate de dreptul familiei şi pe cele de drept succesoral.

În materiile de dreptul familiei, protopopii precum şi egumenii marilor mănăstiri aveau atribuţia de a semna foile de zestre, acte juridice ce se înregistrau în condici speciale şi erau întărite de arhiereu sau de martori vrednici de credinţă.[72]

În materie de drept succesoral clericii primea prin această legiuire şi dreptul de a autentifica testamente[73].

 

*

* *

 

În lumina textelor Codului lui Ipsilanti, Biserica apare ca o instituţie de o importanţă deosebită în realizarea actului de justiţie. Cu prestigiul ei divin, Biserica acorda un sprijin hotărâtor la păstrarea bunei rânduieli în Stat, iar clericii erau însărcinaţi cu unele atribuţii juridice.

 

Manualul lui Donici, 1814.[74]

Având titlul: ˝Scurt manual de legi˝ al lui Andronache Donici, manualul său este un rezumat din Vasilicale, cu unele elemente din obiceiul pământului. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 şi chiar până mai târziu, când a fost abrogat de Codul Calimachi.

Manualul face câteva precizări referitoare la slujba logodnei care este prezentată ca având aproape aceeaşi importanţă cu cea a cununiei.

˝Logodna după rânduiala bisericească fiind făcută cu cetirea logodirii şi prin blagoslovenie şi legătură cu facerea crucilor, adică ierologie, ca o nuntă se socoteşte.

La săvârşirea însoţirii prin logodnă şi cununie, se cercetează nu numai slobozenia canoanelor bisericeşti, ci încă de este de cuviinţă şi fără prihană cinstii”.[75]

Se arată aici acea legătură strânsă care există între cele două acte matrimoniale: logodnă şi cununie.

Pentru această raţiune, canoanele Bisericii noastre înfierează şi condamnă ca adulter pe cel care contractează căsătoria cu logodnica altuia: ˝Cel ce va lua spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită (bisericeşte) cu altul, fiind logodnicul încă în viaţă, să se pună sub acuză de adulter˝.[76] Şi tot pentru aceasta, ca şi cununia, logodna – spun legiuitorii – nu se poate desface decât în cazuri excepţionale şi numai pentru binecuvântate pricini.

În conformitate cu canoanele sunt definite şi impedimentele la logodnă şi condiţiile de fond în care se face logodna.

Codul lui Donici pune desfacerea logodnei în legătură cu pravila şi cu slujitorii bisericeşti, care aveau rolul de împăciuitori. ˝Vrând o parte, fără pricină cuviincioasă, ca să strice logodna, ce s-au făcut după rânduiala legii opreşte pravila, la care pricină stăpânirea mai întâi trebuie să trimită la bisericescul păstoriu ca să-i dea sfat şi îndemnare cuviincioasă, apoi şi prin poruncă să se îndatorească şi dacă se va vedea că nici într-un chip nu se poate a se pleca, atunci să se strice.[77]

În afară de acestea, Manualul lui Donici mai aduce câteva pricini sau motive prin care căsătoria este lovită de nulitate. Intervenea nulitatea de drept în următoarele situaţii: când unul dintre soţi se căsătorea a doua oară; când se săvârşea o cununie fără să se ştie că există la mijloc o pricină oprită de pravila bisericească şi când se constata lipsa de feciorie.[78]

Pe lângă nulitatea căsătoriei, Manualul lui Donici expune şi anumite motive pe care se putea întemeia acţiunea de divorţul: ˝când bărbatul şi femeia vor trăi în mare neunire şi multă gâlceavă şi având una dintre amândouă părţile în destul cuvânt de a se plânge: pentru risipirea lucrurilor, beţia, desfrânarea, vrăjmăşia, traiul rău şi altele, şi de nu voi nici într-un chip a trăi împreună, să se rânduiască mai întâi la duhovnicescul păstoriu ca să le facă duhovnicească povăţuire şi îndemnare cu toată sârguinţa spre împăceluirea şi bun traiul lor şi când nici într-un chip nu se va putea, atuncea şi stăpânirea va da porunci şi îngroziri părţii cei vinovate şi când se va vedea că nu se poate uni, să se deosebească trupeşte un an de zile …. şi după trecerea anului, vor fi îndatoriţi iarăşi prin poruncă să se unească închizeşluindu-se partea cea vinovată ca să nu urmeze traiul rău de mai înainte,… şi când atunci se va vedea o ură veşnică, atunci se va urma despărţenie˝.[79]

 

Legiuirea lui Caragea (1818-1865).[80]

La suirea pe tronul ţării a lui Caragea, în Muntenia se aplicau trei feluri de legiuiri: canoanele, obiceiurile (nescrise şi nedesluşite), pravilele împărăteşti (jus greco-romanum) şi Condica lui Ipsilanti. În aceste condiţii a fost alcătuită Legiuirea lui Caragea, având drept izvoare: Vasilicalele, obiceiul pământului şi Pravilniceasca Condică a lui Ipsilanti.

Alături de izvoarele tradiţionale, pentru reglementarea juridică a timpului, în Leguirea lui Caragea se resimt influenţele Codul civil al lui Napoleon[81].

Legiuirea Caragea a fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 până la 1865, fiindcă Regulamentele Organice se rezemau tot pe acest cod[82].

Opera juridică are şase părţi: despre obraze (persoane), lucruri mişcătoare şi nemişcătoare, tocmeli, daruri, vini şi prigoniri.

Alături de dispoziţiile cu caracter civil cuprinde şi elemente de drept bisericesc, care reactualizează câteva din principiile canonice. Din studiul legiuirii se desprind următoarele principii canonice: principiul exclusivităţii genului bărbătesc pentru admiterea în ierarhia de drept divin; principiul inalienabilităţii averii bisericeşti, principiul indisolubilităţii căsătoriei, principiul independenţei justiţiei bisericeşti.[83]

Art. 1 al cap. 1 din partea întâi are următorul conţinut: ˝Numai bărbaţii boieri, judecători şi cârmuitori obşteşti se fac arhierei, preoţi şi diaconi˝

În privinţa proprietăţii bisericeşti, legiuirea avea o reglementare cu caracter prohibitiv, interzicând egumenilor arendarea moşiilor pe o perioadă mai mare de 1 an fără ştirea stăpânirii. Dacă totuşi acest lucru se întâmpla el era nul de drept:˝ Dacă s-ar găsi vreun episcop ori egumen că lasă din pământurile episcopiei sau al mănăstirii, în mâna dregătorilor şi a altor persoane, dându-le, fără tărie să fie predarea[84]˝.

Cât priveşte dreptul familiei, Legiuirea lui Caragea, pe lângă mulţimea pricinilor de ordin civil care motivează desfacerea logodnei prezintă şi două pricini cu caracter religios: ˝Când se va face împotriva pravilelor căsătoriei şi când voiesc a se călugări ori amândoi logodnicii sau numai unul din amândoi˝.[85]

Pe lângă aceste motive de ordin religios, Legiuirea Caragea prezintă şi alte motive de divorţ: atentarea unui soţ la viaţa celuilalt, infidelitatea morală a unuia faţă de celălalt, precum şi dacă soţul neguţătoreşte cinstea soţiei.[86]

Legiuirea lui Caragea se ocupă în materie penală de două delicte ale laicilor, de natură religioasă, care erau sancţionate în faţa instanţelor civile. Acestea sunt: furtul de lucruri sfinte din biserici (part. V, cap. 3, art. 3) şi ultragierea unei feţe bisericeşti în timpul slujbei (part. V, cap. 3, art. 2, alin. c).

Legiuirea avea reglementări speciale în ceea ce priveşte mărturia.

În cazul pricinilor de ordin politic, martorii care veneau în instanţă depuneau mărturie ˝întâi, înaintea judecătorilor iar de va face trebuinţă şi în biserică˝. (art. 33)

În pricinile de ordin civil aveau obligaţia să jure mai ˝întâi în biserică şi apoi să mărturisească˝ (art. 34).

Asemenea canoanelor[87] codul nu admite ca martori pe nebuni, minori, martori mincinoşi, cei lipsiţi de drepturi civile, colocatarii şi precum şi pe cei ce sunt ştiuţi că ˝au puţină evlavie către ceale dumnezeieşti.˝

Legiuirea Caragea cuprinde trei situaţii de excepţie, cu caracter religios, în care pârâtul avea dreptul să nu se prezinte, de îndată, instanţei pentru pricini politice : când se află în biserică să se închine; când petrece un mort la groapă; când jelea vreun mort, rudă fiind, timp de nouă zile.[88]

Codul lui Caragea, asemenea Legiuirii lui Ipsilanti, acordă clericilor dreptul de a autentifica testamente, lucru întâlnit în practică[89].

 

Codul Calimach

˝Condică ţivilă sau politicească a Prinţipatului Moldovei˝, a fost promulgată în 1817, şi pusă în aplicare la 1 septembrie 1817. Este scrisă în greceşte şi tradusă mai târziu, pe la sfârşitul anului 1831. A fost tipărită în româneşte abia la 1833. Codul se compune dintr-o introducere, ˝pentru legile sau pravilele politiceşti şi de obşte˝ şi din trei părţi: dritul persoanelor, dritul lucrurilor, nemărginirile ce privesc către dritul persoanelor şi al lucrurilor[90].

Izvoarele lucrării sunt: Dreptul bizantin, Codul lui Napoleon şi Codul austriac (apărut la 1811 şi tradus în româneşte la 1812). Influenţa ˝codicelor mai noi europeneşti˝ se vede în aşezarea materiei, care este la fel cu aceea a Codului civil austriac.[91]

Printre prevederile cu caracter religios, în special logodna şi cununia dau prilej legiuitorului să exprime punctele de vedere juridice.

Logodna este definită ca fiind ˝făgăduinţa pentru următoarea însoţire, şi se face desăvârşită sau nedesăvârşită. Desăvârşită se face prin ierologie şi are mai tot aceeaşi putere ca însăşi cununia neputându-se dezlega fără decât pentru cuviincioasa şi dreaptă pricină˝. [92]

Referindu-se la desfacerea logodnei, Codul lui Calimach arată următoarele pricini religioase: 1) pentru deosebirea credinţei sau a dogmei, 2) pentru prelungirea cununiei peste 4 ani şi 3) pentru adevărata tundere şi mutare la viaţa monahicească.[93]

Înţelesul căsătoriei şi prevederile în legătura cu ea exprimă aceeaşi orientare spirituală ca şi în ce priveşte logodna. Definiţia căsătoriei după Codul Calimach este: ˝tocmeala, prin care două persoane, parte bărbătească şi parte femeiască arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se ajuta între ei după putinţă, la toate întâmplările˝.[94]

De asemenea se întâlnesc articole care prevăd situaţia specială a clerului enumerându-se printre impedimentele la căsătorie şi cele care ţin de normele canonice pentru cler: ˝Cei hirotonisiţi până a nu se căsători, adică: ipodiaconii, diaconii, preoţii şi cei întru mai mari cinuri decât aceştia, cum şi acei ce, depărtându-se de însoţire, s-au hărăzit lui Dumnezeu, bărbat şi femeie, adică călugări şi călugăriţe nu se pot căsători˝.[95]

Tot în legătură cu căsătoria, Codul Calimach menţionează, ca impediment la căsătorie, rudenia spirituală născută prin botez: ˝Rudenia ce se face prin sf. botez se zice duhovnicească; pentru aceasta nu are înrâurire la alte fapte politiceşti ci numai duhovniceşti, se socoteşte între însoţire˝.[96]

Codul fixează limita acestui impediment până la gradul III[97]: ˝La rudenia din sf. botez se opreşte însoţirea până la a treia spiţă. Drept aceea, nănaşul nu poate să iae pe fina sau pe muma, nici pe femeia nănaşului său sau pe nănaşa sa, nici pe fiica nănaşului sau nănaşei˝.[98]

După ce se arată pe larg înrudirea spirituală provenită prin Taina Sf. Botez între naş şi fin sau fină, se trece la adopţie, unde se precizează că ea constă dintr-un legământ în faţa lui Dumnezeu, un ceremonial prin care Dumnezeu să binecuvânteze acest act al înfierii, în urma căruia cei care înfiază sau înfietorii şi cel înfiat, să aibă aceleaşi drepturi şi datorii precum părinţii şi fiii naturali au unii faţă de alţii [99]: ˝Înfiala trebuie legiuită să se săvârşească nu numai prin singure cuvinte, ci şi prin cetirea sfintelor molifte, pentru ca cu chipul acesta să câştige într-adevăr înfietorul treaptă de părinţi, iar înfiaţii treaptă de fii şi pentru ca să se păzească între dânşii înrudirea şi la însoţire, după hotăra legilor˝.[100]

În ceea ce priveşte gradele de rudenie care se stabilesc prin cununie, dispoziţiile Codului Calimachi erau în concordanţă cu practica Bisericii: ˝Legătura ce se face între unul din cei însoţiţi şi între rudeniile celuilalt însoţit se numeşte cuscrie, care se face din două sau trei neamuri˝.[101] ˝Cuscria după regulă nu are spiţă, pentru că spiţele izvorăsc din naştere, iară din rudeniile cele de cuscrie nu se face legătură prin naştere, ci prin legiuita însoţire; însă pentru ca să se păzească cinstea şi buna credinţă pentru nunţi, s-au potrivit, afară de regulă, învăţătura spiţelor şi la cuscrie, aşezându-se următorul canon: … ginerele şi nora, către socrul şi soacra se socoteşte spiţa întâia; către taţii şi mamele lor a doua; către bunii şi bunele lor, a treia, ş.a.m.d. Vitregul şi vitrega, către fiastrul şi fiastră se socoteşte spiţa întâia; către fii şi fiicele acestora, a doua, către nepoţii şi nepoatele acestora, a treia spiţă ş.a.m.d. În linie laterală, cumnatul şi cumnata sa se socoteşte a doua spiţă, precum şi către al său frate, iară către sora cumnatului lui, a patra; către mătuşă şi nepoata ei, a cincia; către vara primară, a şasea spiţă, precum şi către însuşi al său nepot; iar către sora ei a cincia; către mătuşa ei a şasea; către vara primară, a şaptea, ş.a.m.d.

Sub numele de părinţi se înţeleg după regulă toate rudeniile din linia suitoare, fără nici o deosebire a spiţei; şi sub numele de fii sau copii, se înţeleg asemenea toate rudeniile de linie pogorâtoare˝.[102]

În cazul rudeniei spirituale ca şi în cazul rudeniei de sânge, este oprită căsătoria pe linie directă, suitoare şi coborâtoare, iar colaterală este iertată la a şasea spiţă.[103]

Prevederile Codului sunt mai aspre decât cele ale canonului 54 Trulan în care se opreşte căsătoria din rudenia spirituală, pe linie colaterală, până la gradul al patrulea.[104]

 

*

* *

 

Deşi aceste legiuiri au fost îndelung studiate şi evaluate, ele trebuie studiate potrivit planului lucrării deoarece amintesc de importanţa acordată normelor de drept bisericesc în viaţa poporului. Aceste legiuiri scot în evidenţă o întrepătrunderea continuă între străduinţele statului şi al Bisericii de a asigura paza dreptăţii. Desigur, se pot găsi multe exemple care să arate că au existat şi crize în această convieţuire.

 

Regulamentele Organice şi prevederile lor privitoare la Biserică şi instituţiile ei

Situaţia Bisericii din Principate în secolul al XIX-lea a fost influenţată de câteva evenimente politice de importanţă majoră pentru Ţările Româneşti. Mişcarea revoluţionară din anul 1821 poate fi socotită cu deplin temei cea mai importantă dintre acestea şi, totodată, începutul destrămării vechilor orânduiri şi declanşarea luptei de eliberare de sub jugul turcesc[105].

La începutul acestui zbuciumat secol apar Regulamentele Organice. Ele au avut caracterul unor acte constituţionale însă nu au fost o Constituţie propriu-zisă, deoarece principiile generale au fost aşezate alături de dispoziţiile dezvoltătoare ale lor. Regulamentele Organice cuprind felurite norme cu privire la treburile interne ale Bisericii. Faptul nu trebuie să ne surprindă, întrucât, pe temeiul unei îndelungate tradiţii pământene, relaţiile dintre Biserică şi Stat, relaţii de tip bizantin, permiteau legiferarea din partea Statului, şi în materie bisericească[106]. Autoritatea de Stat s-a ocupat şi la noi de chestiuni bisericeşti[107] şi a legiferat mereu pentru Biserică[108]. În capitolul VIII al Regulamentului Moldovei, sunt reglementări care se referă la instituirea clerului, judecarea, situaţia materială şi cultura lui, la activitatea politică şi socială şi la alte lucruri.

Una din principalele caracteristici ale Regulamentelor Organice este aceea că încearcă să aducă reglementări ce lipseau în legiuirile anterioare.[109]

În legătură cu instituirea clerului, Regulamentele prevăd, că pentru a se păstra vechile privilegii şi a se preîntâmpina abuzurile, mitropolitul şi episcopul se vor alege numai dintre preoţii pământeni şi monahii cunoscuţi pentru meritele lor. Alegerea avea să fie făcută de Adunarea Obştească obişnuită, împreună cu boierii din treapta întâi. După întărirea alegerii din partea Domnului, cel ales se înscăuna şi urma să conducă după canoane, pravile şi obiceiurile ţării (Reg. Valahiei, C. VIII, art. 359; Reg. Moldovei, C. IX, art.411). Recunoaşterea din partea domnului se primea numai în urma raportului logofătului bisericesc – un fel de ministru al cultelor – în care se arăta că este loc vacant şi că cel ce a ales a fost primit ca vrednic de arhiereu şi a terminat Seminarul (Reg. Moldovei, C. IX, art. 415, alin.1; C. III, Anexa A, art. VII)

Mitropolitul se alegea dintre episcopii în funcţiune şi avea să primească întărirea canonică de la Constantinopol, după obicei (Reg. Valahiei, C. VIII, art. 360; Reg. Moldovei, C. IX, art.412).

În ce priveşte clerul de rând, Regulamentele consfinţeau o veche practică la noi Ele prevăd că hirotoniile de preoţi şi diaconi să se facă numai cu aprobarea scrisă a Domnitorului (Reg. Valahiei, C. III, art. 73 şi C. VIII art. 363, alin. 10; (Reg. Moldovei, C. IX, art.415).

Regulamentul Moldovei reduce competenţa ierarhilor şi protopopilor în materie de judecată, acordându-le dreptul să judece numai pricinile duhovniceşti şi bisericeşti dintre clerici, cele civile urmând să fie judecate de judecătoriile laice (Reg. Moldovei, C. VIII, art.289 şi C.III, Anexa A, art. IV). Motivul adoptării acestor hotărâri a fost acela de a nu se aplica două pedepse pentru aceiaşi vină. Pentru pricinile bisericeşti preoţii erau judecaţi de către protopopi, consistorii, dicasterii. În pricinile civile comune şi cele penale, li sa îngăduit să fie reprezentaţi prin persoane autorizate de ei Acelaşi lucru este valabil şi pentru Muntenia.

Regulamentul organic al Moldovei prevedea înfiinţarea în fiecare parohie a unui ˝giudeţ sătesc, spre a cruţa pe săteni de stăruirile ţinuturilor pentru neînsemnătoare pricini ce se întâmplă adeseori între dânşii, alcătuit din preotul şi câte trei giuraţi aleşi pe tot anul de către grămada satului dintre fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi, adică, câte un giurat din fieştecare treaptă. Aceştia în duminici şi în zilele de sărbători se vor aduna după Sfânta Liturghie la casa preotului satului unde vor judeca toate pricinile urmate între săteni în săptămâna aceea˝ (Reg. Moldovei, cap. VII, cap. 319). Aceste ˝giudeţe˝ aveau datoria să împace pe împricinaţi. În cazul eşecului, preotul elibera o adeverinţă cu care mergeau la tribunalul ţinutului.

În ceea ce priveşte atribuţiile social-politice ale clerului se legiuia ca în fiecare Principat, mitropolitul şi episcopii făceau parte din Adunarea electivă respectivă – aşa numita Adunare Obştească Extraordinară (Reg. Valahiei, C. I, art. 2, 29-43; Reg. Moldovei, C. I, art.27-45).

Ţinerea actelor stării civile era o atribuţie deosebită dată în grija clerului. Verificarea şi centralizarea lor era dată în sarcina autorităţilor politico-administrative (Reg. Valahiei, C. IV, art. 115; Reg. Moldovei, C. IV, art.139). Mitropoliile şi episcopiile trebuiau să predea fiecărei biserici parohiale câte trei condici în care se înscriau naşterile căsătoriile şi decesele. Protopopii erau obligaţi să vegheze la buna întocmire a lor, iar la sfârşitul fiecărui an adevereau printr-un proces verbal, că lucrurile s-au desfăşurat în bună regulă, menţionând pagina până la care s-a ajuns. După ce codicele se sfârşeau, se depuneau la judecătorie, iar protopopii se îngrijau să trimită altele.[110]

La sfârşitul fiecărui an, actele de stare civilă erau duse la isprăvnicie, unde se controlau şi li se făcea menţiune de încheiere şi o tablă alfabetică indicativă. Acestea se arhivau pentru tot ţinutul în 3 tomuri: unul pentru născuţi, altul pentru căsătoriţi şi altul pentru morţi, acestora făcându-li-se menţiunea de încheiere şi notă cu cuprinsul. Din toate aceste trei volume ispravnicul trebuia să trimită anual copie Ministerului din Lăuntru[111].

Preoţii parohi şi ispravnicii ţinuturilor erau datori să elibereze, la cerere, fără plată, certificatul de naştere, căsătorie şi moarte. Pentru ţigani trebuia să se ţină o matricolă separată a statului (Reg. Moldovei, C. III, Anexa G, art. XIV).

După Regulamentele Organice, în anul 1844 tipărirea registrelor de stare civilă a fost trecută în sarcina vornicului averilor bisericeşti.

Regulamentele sancţionau aspru  clericii care tulburau liniştea publică, ˝bunele rânduieli obşteşti˝, sau călcau pravilele şi legiuirile.

Mirenii erau de asemenea pedepsiţi atunci când necinsteau o faţă bisericească.[112]

Un alt domeniu în care Regulamentele Organice aduc anumite reglementări este cel relativ la situaţia materială a clerului şi întreţinerea lui. Regulamentul Valahiei prevedea că preoţii, diaconii şi dascălii erau fi scutiţi de orice dări (Reg. Valahiei,C. III, art. 73)[113], cu excepţia celor răspopiţi (Reg. Valahiei,C. III, art. 72). Preoţii însă trebuiau să facă slujbe fără să pretindă plată enoriaşilor, mulţumindu-se cu ceea ce fiecare dorea să dea.

În ce priveşte cultura preotului, care era deficitară[114], s-au prevăzut înfiinţări de seminarii şi organizarea celui de la Socola.

Tinerii erau primiţi la acest seminar la vârsta de 15 ani. Părinţii lor declarau în scris că dacă după împlinirea vârstei de 25 de ani nu vor primi să intre în tagma preoţească, vor trebui să plătească seminarului suma pe care o cheltuise pentru întreţinere şi învăţătură. Dacă nu plăteau, nu puteau ocupa funcţii civile şi militare ( Reg. Moldovei, C. IX, art.415, alin. 2).

Lupta pentru luminarea clerului şi îmbunătăţirea stării lui materiale a fost completată şi prin alte legi date tot pe baza Regulamentelor Organice.

Astfel, au fost adoptate[115]: Legiuirea votată de Obşteasca Obişnuita Adunare în sesia anului 1840, pentru ca preoţii să se hirotonisească decât aceia ce vor fi trecut cursul învăţătorilor prin Seminarii. Articolul 2 al acestei legi prevedea următoarele: ˝pe viitorime să nu poată a se hirotonisi preoţi, aici în principat, din alte osebite feţe, decât numai acei, câţi trecând cursul învăţătorilor în pomenita seminarie din Mănăstirea Socola, vor fi cu deplină ştiinţă a dogmelor duhovniceştii totodată împodobiţi cu bun moral.[116]˝

Întocmirea seminarului central şi învăţături îndeplinitoare.[117]

Regulament pentru învăţăturile în seminar şi ţinerea lor în bună rânduială.[118]

Legiuire despre regularea averilor şi a veniturilor mitropoliei şi a episcopiilor, şi despre îmbunătăţirea soartei preoţilor.[119]

Proiect pentru seminarii, protopopi şi preoţi[120].

 

*

* *

 

În concluzie, Regulamentele Organice şi toate celelalte norme şi dispoziţii, ce vin în completare, au o influenţă foarte mare în viaţa Bisericii. Raporturile dintre Biserică şi stat se modifică sub influenţele modelului rusesc[121], înregistrându-se  o restrângere a implicării ierarhiei în viaţa politică şi tot odată un control tot mai puternic exercitat de stat asupra vieţii bisericeşti[122].

Regulamentele Organice implică instituţiile bisericeşti şi în activitatea de asistenţă socială. Conform prevederilor Regulamentului Organic din Moldova, Mănăstirea Neamţ trebuia să ţină ˝cu a sa cheltuială˝ în Târgul Neamţ un spital pentru 30 de bolnavi cu doctori şi cu toate cele necesare (Reg. Moldovei, C. III, art. IV).

Regulamentele Organice întăresc instituţii bisericeşti vechi şi reglementează apariţia altora noi.

Între dispoziţiile prin care se fixează vechea organizaţie bisericească pot fi enumerate cele care se referă la: alegerea şi judecarea ierarhilor cu participarea mirenilor; la acordarea unor atribuţii politico sociale clerului; la scutirea de dări; la întreţinerea institutelor de binefacere şi de educaţie; la cinstirea clerului.

Printre reglementările ce introduc o organizaţie bisericească nouă pot fi enumerate: controlul statului asupra clerului, mai cu seamă în ceea ce priveşte hirotoniile; instituirea de egumeni şi înfiinţarea de mănăstiri; includerea seminarului în buget şi controlul statului asupra învăţământului; introducerea actelor stării civile; fixarea veniturilor pe epitrafir şi a dajdiei preoţilor; contractarea de împrumuturi de către eparhii numai cu voia Domnului.

În loc de concluzie generală se poate afirma că Regulamentele Organice au întărit organizarea bisericească şi au contribuit la ridicarea nivelului cultural al preoţimii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi                         instituţiile ei în  perioada 1859 – 1918

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu există libertate în afara legii, nici loc unde cineva să poată scăpa domniei legii (Jean Jeacques Rousseau)

 

 

 

 

 

III. Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei în perioada 1859 – 1918

 

 

Τransformările politice şi instituţionale petrecute între anii 1859- 1918

 

Unirea principatelor şi schimbările impuse de aceasta.

Din punct de vedere istoric perioada de timp scursă între anii 1859-1918 este împărţită în două etape: (1859-1866) şi (1866-1918).

Din punct vedere legislativ cele două perioade istorice au conuitate, chiar dacă forma de conducere statală nu este aceiaşi.

Prima perioadă constituie o epoca scurtă ca durată însă importantă ca realizări, atât politice cât şi legislative.

 Epoca în care a domnit Cuza se distinge printr-un număr mare de reglementări legislative şi atitudini politice, dar şi printr-o activitate diplomatică intensă, începută înainte de realizarea unirii Moldovei şi Munteniei.

Războiul Crimeii s-a sfârşit prin tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, care cuprindea printre alte hotărâri şi unele privitoare la statutul Ţărilor Române. Conform tratatului, Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar cu garanţia celor şapte mari puteri europene, iar Regulamentele Organice vor fi revizuite, potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop a fost convocată, în fiecare Principat, câte o Adunare Naţională, Divan ad-hoc,[123] reprezentând toate clasele obşteşti, pentru a hotărî ce fel de întocmire să dea ţării lor.

Curentul pentru unire crescuse mult. Locuitorii din cele două Principate îşi dădeau seama că numai atunci se va putea păşi temeinic pe calea formării unor structuri politice puternice, când se va forma un singur stat, care să ajungă independent. Deosebit de aceasta, ideea unităţii neamului nostru, ca origină, limbă, credinţă, datini şi obiceiuri, nu era nouă.

Dorinţa de unitate a găsit în mitropolitul de atunci, Sofronie Miclescu (1851-1860), un cald susţinător. O luptă aprigă s-a încins între mitropolit şi caimacanul Nicolae Vogoride, care se străduia din răsputeri să înăbuşe ideea unirii, mai ales că turcii îi făgăduiseră pentru aceasta scaunul Moldovei.

Pentru a se combate separatismul, la 21 mai 1857, s-a format în Moldova un ˝Comitet al Unirii˝ având în frunte pe Arhim. Neofit Scriban.

În şedinţa din 4 noiembrie 1857 Divanul a votat, cu majoritate de voturi, una din cele mai importante hotărâri: ˝Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele de orice chiriarhie˝. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât ca mitropoliţii şi episcopii ţării să fie aleşi numai dintre români.

În afară de acestea, Divanul a ales din sânul său o Comisie, având sarcina să formuleze revendicările cuvenite pentru viitoarea organizare a Bisericii româneşti[124].

Toate dorinţele şi propunerile referitoare la viaţa religioasă au fost înfăţişate comisiei europene de la Bucureşti, care le-a adus la cunoştinţa Conferinţei întrunite la Paris în vara anului 1858. Cu toate acestea, în această Conferinţă, nu s-a atins de loc problema bisericească, rămânând mai departe în lucrare vechile aşezăminte ale ţării, până în 1859, când a intrat în vigoare Convenţia de la Paris din 1858.

După unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, noua situaţie politică a impus noi reglementări de o diversitate deosebită[125] ce au avut ca finalitate reorganizarea instituţiilor statului şi modernizarea întregului sistem legislativ.

 

Dobândirea independenţei de stat a României

Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică în perioada 1866-1918 ,a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţa de stat era resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar limitată, oferea premizele subordonării Statului Român intereselor imperiului otoman .

România a promovat, în multe domenii, o politică suverană, chiar şi înainte de războiul pentru independenţă. Aşa este cazul Convenţiei vamale cu Austro‑Ungaria din 1875 . Această convenţie are o dublă semnificaţie. În primul rând, ea a permis pătrunderea mărfurilor din Austro‑Ungaria, în condiţii foarte avantajoase pentru aceasta, ceea ce a determinat ruinarea multor întreprinderi industriale româneşti. În al doilea rând , prin încheierea convenţiei cu un stat european, fără de a se ţine seama de existenţa puterii suzerane turceşti, din punct de vedere al dreptului internaţional, s-a anticipat cucerirea independenţei de stat a României.

După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune, prin dezvoltarea industriei, a comerţului (în special după introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.

La congresul de la Berlin (1878), s-au manifestat unele încercări de amestec în treburile interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei, de modificarea articolului 7 din Constituţie. Prin această modificare, Germania urmărea ca evreii care veneau în România din alte ţări, în special din Germania, să primească automat şi în bloc cetăţenia romană. În anul 1879 articolul a fost modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de acordare a cetăţeniei în mod individual[126].

Deşi  au existat multe ameninţări la adresa independenţei de stat a României, procesul început a fost ireversibil, generând modificări structurale consistente în societatea şi în viaţa politică românească.

 

Organe centrale ale statului şi atribuţiile lor

În cadrul monarhiei constituţional –parlamentare, instaurată la 1866, locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege), guvern şi parlament .

Prin constituţia din 1866 poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de statutul din 1864, în sensul că se consacra principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă[127]. Totuşi constituţia îl investea pe domn cu o serie de atribuţii (avea iniţiativă legislativă , sancţiona şi promulga legile , numea şi revoca miniştri , avea dreptul de amnistie , numea şi confirma în toate funcţiile publice) de natură să îi confere o mare autoritate în Stat . Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern – Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea regatului (1881), poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult .

Guvernul era numit de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul iar apoi numea un nou guvern ,care proceda la organizarea alegerilor .

Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia din 1866 (art. 31-81). Conform acestei constituţii , Reprezentanţa naţională era formată din două adunări : Senatul şi Adunarea deputaţilor . Puterea legislativă era exercitată de către domn , împreună cu Reprezentanţa naţională. Orice lege trebuia să rezulte din acordul celor trei factori : pentru ca legea să fie supusă sancţiunii domnului era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări.

 

Dreptul românesc şi modernizarea sa în perioada 1859-1918.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa s-a introdus de la francezi Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală etc.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit , în linii generale, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice ce difereau în mod fundamental de tradiţia juridică românească. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România sub influenţa ţărilor occidentale. Acesta a fost motivul pentru care unii ideologi afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităţilor economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru şi, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Datorită acestor aspecte s-au întâmpinat unele dificultăţi în aplicarea acestor coduri şi în special a Codului civil, fiind nevoie de modificări prin legislaţia ordinară care s-a adoptat.

Din punct de vedere strict juridic, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil

Fiind strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii. ‘”Normele de drept civil existente la acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizării), erau dispersate, lipsite de unitate .În scopul depăşirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Lucrările comisiei au durat până în anul 1864. Până în anul 1863, comisia a folosit ca principal izvor, proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul Codului civil francez a lui Napoleon de la 1804”[128].

“Orientarea iniţială se explică prin raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor Române , luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă. În al doilea rând , proiectul italian era de dată recentă şi lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Întrucât însă proiectul italian întârzia să fie adoptat , comisa a optat pentru Codul francez care avea un mare prestigiu şi constituise modelul mai multor coduri civile ale vremii.

Codul civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 . În momentul publicării, el s-a numit ˝Codul civil Alexandru Ioan˝, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de ˝Codul civil român˝.

În trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate , dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost selecţionate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate, iar altele eliminate. În acelaşi timp, s-au păstrat o serie de dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei  “[129].

“În comparaţie cu codurile de inspiraţie străină, Codul civil român diferă fiind mai bine structurat (avea cu 300 de articole mai puţim faţă de cel francez) şi prin faptul că în el s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi (art.299 301, 308).

Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articole .

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale.

Preambulul este format la rândul lui din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi în spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.

În cartea I, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitatea de folosinţă codul prevede că ea începe în momentul naşterii , dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez, cere ca noul născut să fie viabil.

Majoratul a fost fixat la 21 de ani , dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată (art. 421-427).

Persoanele juridice se împărţeau în 2 categorii : cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ . Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ . Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.

Cu privire la relaţiile de rudenie, s-au păstrat multe dispoziţii preluate din legile anterioare.

Spre exemplu, se menţin dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei . În dreptul nostru se consacră egalitatea soţilor cu privire la invocarea motivelor de divorţ, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez , soţul cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soţiei , pe când soţia nu poate invoca acest motiv, decât atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.

Codul nostru civil, la fel ca şi cel francez, a interzis cercetarea paternităţii, sub pretextul apărării familiei legitime. Chiar dacă tatăl îşi recunoaşte fiul natural, recunoaşterea avea efecte numai în stabilirea stării civile şi nu crea drepturi şi obligaţii de altă natură; drepturi şi obligaţii existau numai între mamă şi copilul ei natural (art. 307)”[130].

” Cu privire la bunurile pe care soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei bunurilor, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotal (art. 1223-1224, 1260,1287). În acelaşi timp, soţii puteau să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod . Dacă în momentul căsătoriei soţii nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunurile sale, iar cele dobândite în timpul căsătoriei aparţineau soţului care făcea dovada dobândirii lor .

Referitor la regimul dotal se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie trebuie menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de către soţ, în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpărării unor bunuri similare , care deveneau dotă (art. 436-466).

În partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora în mobile şi imobile, pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare; cu timpul, însă, bunurile mobile ca mijloace de navigaţie maritimă sau aeriană, au întrecut în mod vădit valoarea imobilelor , contrazicând concepţia codului civil (art. 942).

Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale şi nu oferă elementele necesare pentru desfiinţarea proprietăţii de tip capitalist.

Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă servituţile sau uzufructul. Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu dispoziţiile altor legi referitoare la proprietatea funciară, industrială sau comercială.

Una din problemele juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a contractului.

La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală.

Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute din contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească celeilalte părţi o despăgubire.

Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană, prin care aduce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală, pentru a se respecta echilibrul iniţial dintre părţi.

Unul dintre principiile fundamentale, care şi-a găsit consacrarea în cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin). Cu privire la formarea contractelor, s-a consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora trebuie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă.

Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate prin simplu acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară îndeplinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale contractelor elaborate de doctrina dreptului civil se bazează pe anumite texte, dar nu figurează ca atare în cod.

Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viaţă şi prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale succesorală , sub cele două forme ale sale : ˝ab intestat˝ şi testamentară. Codul reglementează amănunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi lichidarea succesiunii “[131].

“La baza succesiunii ˝ab intestat˝ se află relaţiile de rudenie , ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei : succesorii legitimi (descendenţi , ascendenţi, colaterali), succesori naturali, soţul supravieţuitor etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace, atunci când este în concurs cu descendenţii şi un drept de proprietate, când este în concurs cu alte rude”[132].

“Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire la acceptarea sau repudierea moştenirii, precum şi la obligaţia moştenitorului de a plăti datoriile succesorale”  conform analizei celor doi autori, Molcut si Cerna .

Codul penal

“Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare pană în anul 1937.

Principalele sale izvoare sunt : Codul penal prusian din anul 1851, şi , în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810 “[133] .

“La baza Codului penal se află concepţia potrivit căreia infractorii sunt oameni raţionali, conştienţi de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale şi , ca atare , trebuie să fie excluşi din societate; aşa se explică şi faptul că pedepsele au un pronunţat caracter de intimidare. Aceasta este aşa zisa concepţie clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Mai târziu, când şi-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luaţi în considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislaţiei penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viaţa socială.

Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminaliceşti au fost abrogate.

Codul penal este structurat în trei cărţi : cartea I-a cuprinde dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor, cartea a II – a cuprinde normele cu privire la crime şi delicte, iar cartea a III- a materia contravenţiilor .

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor : crime, delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri penale care clasifică faptele penale în două mari categorii : infracţiuni penale şi contravenţii. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime şi delicte nu există deosebiri esenţiale, ambele categorii desemnând fapte săvârşite cu intenţie .Prin urmare, distincţia dintre crime şi delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracţiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri : criminale, corecţionale şi poliţieneşti. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor , iar acestea sunt de trei feluri, şi infracţiunile trebuie să fie de trei feluri : dacă infracţiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancţionată prin pedeapsa corecţională se numea delict, iar dacă era sancţionată cu o pedeapsă poliţienească se numea contravenţie.

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau sistemului electoral). Urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcţiilor administrative. Unele dintre aceste infracţiuni erau săvârşite de către funcţionari în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea faţa de ordinea autorităţilor).

Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare).

În clasificarea faptelor penale se au în vedere şi alţi factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanţilor. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracţiunea consumată, iar complicele se pedepseşte ca şi autorul principal”[134].

Dreptul constituţional

Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, pană în anul 1923. Consacrând făurirea statului naţional român, proclamând monarhia constituţională pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti , prin conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată prima Constituţie a României. Prin esenţa sa este o constituţie democratică, modernă.

Constituţia României din 1866, cuprinde 8 titluri : I. Despre teritoriul României ; II Despre drepturile românilor ; III Despre puterile statului; IV despre finanţe; V Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale; VII Despre revizuirea constituţiei; VIII Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate, potrivit sistemului constituţional al vremii, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Constituţia prevedea că aceste drepturi pot fi exercitate numai de către cetăţenii români. Cetăţenia putea fi acordată străinilor numai în forma unei legi speciale, cei ce nu erau de rit creştin nu puteau dobândi cetăţenia (articolul 7 care cuprindea aceste dispoziţii a fost modificată în anul 1879).

În titlul referitor la puterile statului se proclama principiul separaţiei puterilor, cu precizarea că ele emană ˝de la naţiune˝’ şi că se exercită numai ˝prin delegaţie˝.

Puterea legislativă se exercită de către domn şi reprezentanţa naţională; puterea executivă era încredinţată domnului, care urma să o exercite prin organele administrative, iar puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.

Cu privire la activitatea legislativă se preciza că aceasta se va exercita numai prin acordul dintre domn şi reprezentanţa naţională. Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat (Constituţie, titlul III, cap. I) . Fiecare dintre cei trei factori (domn, Adunarea deputaţilor şi Senat), se bucurau de iniţiativă legislativă. După ce era discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări, legea urma a fi supusă sancţiunii domnului.

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei în perioada 1859-1918[135]

 

Prevederi constituţionale privitoare la Biserică şi la instituţiile ei

Art. 21 al Constituţiei din 1866 are următorul conţinut : ˝Libertatea de conştiinţă este absolută. Staul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere onoarei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.

Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiune dominantă în Statul Român.

Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată , de orice chiriarhie străină păstrându-şi unitatea cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului în privinţa dogmelor.

Afacerile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale.

Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi sunt aleşi după modelul ce se determină prin o lege specială.

 

Reglementări cu caracter civil

Codul civil, 26 nov.1864

Art. 145 face menţiune despre rudenia religioasă creată la Sf. Botezul care constituie impediment la căsătorie intre naş şi fină precum si intre naşă şi fin.

Art. 810 se păstrează până astăzi în vigoare şi instituie o prohibiţie în domeniul dreptului succesoral: ˝Doctorii de medicină sau in chirurgie, ofiţerii de sănătate si spiţerii cari au tractatu pe o persona in boala din cari more, nu potu profita de dispositiunile intre vii sau testamentarie, ce dânsa a facutu in favore’le in cursulu acestei bole;

Sunt esceptate:

1) dispositiunile remuneratorie făcute cu titlu particularu; se va tine insă sema de starea dispunatorului si de serviciele facute;

2) dispositiunele univerasale in casu de rudenia până la alu patru gradu inclusivu, afară numai daca mortulu va ave eredi în linia drepta şi daca, acela in profitulu cari s’a facutu dispositiunea nu este elu chiar erede in linia drepta.

Aceleasi regule sunt aplicabili in privintia preotiloru˝.

Regulament pentru punerea în aplicare a cap 1-6 de la Titlul al II- lea, din codicele civil, privitor la actele stării civile, 2 iunie 1865[136].

Acest Regulament impunea aplicarea normelor de drept civil privitoare la întocmirea actelor de stare civilă.

Toate cazurile de naşteri, căsătorii şi morţi trebuiau înregistrate în registrul stării civile (art. 1).

Înscrierea revenea în sarcina primarilor comunei indiferent de confesiunea căreia îi aparţinea respectivul (art. 2), şi nu în sarcina reprezentanţilor Bisericii aşa cum s-a întâmplat până atunci.

Formularele în care era înscrisul constatator nu mai erau registrele mitricale ci erau pregătite de către guvern prin ministerul de interne (art. 3).

Regulamentul pentru serviciul actelor stării civile 2 iulie 1865.[137]

Art. 10 al acestui Regulament stabileşte competenţa organelor de stare civilă: ˝Naşterile şi morţile se înscriu de oficiul de stare civilă al comunei sau al circumscripţiei în care s-au întâmplat, fără deosebire de aşezare(locuinţă), naţionalitate sau religie˝.

Articolele 29-32 reglementează problema căsătoriilor. În articolul 32 se aminteşte faptul că înştiinţările pentru căsătorie se lipesc pe uşa bisericii cu două duminici înaintea oficierii căsătoriei.

Decret-lege nr. 4794 pentru aplicarea în Basarabia a dispoziţiunilor din Codul Civil Român asupra desfacerii căsătoriei, asupra celei de a doua căsătorii şi asupra divorţului, 19 nov. 1919.[138]

Acest decret-lege acorda posibilitatea autorităţile religioase din Basarabia de a funcţiona ca instanţe de împăciuire.(art. 219).

În acest scop procedura judiciară de desfacere a căsătoriei era suspendată pe termen de 30 de zile, timp în care procesul verbal constatator al intenţiei de divorţ era trimis la autoritatea superioară bisericească.

După aceasta, autoritatea superioară bisericească încerca împăcarea părţilor, chemându-i şi dialogând cu aceştia.

Autoritatea bisericească încheia un proces verbal, care cuprindea rezultatul demersurilor sale şi după termenul de 30 de zile şi pe baza acestui document putea începe procedura judiciară de divorţ (art.220).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la organizarea bisericească .

Decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, pentru afacerile religiei române, 6 dec. 1864.[139]

În articolul 1 era declarată independenţa Bisericii Ortodoxe Române faţă de orice chiriarhie străină.

Sinodul central avea la baza organizării sale sinoadele Mitropolitane şi Episcopale (art. 2).

Sinodul general primea sarcina de a menţine unitatea canonico – dogmatică cu Biserica Răsăritului.

Sinodul general al Bisericii Ortodoxe Române era compus din : mitropoliţi, episcopii eparhioţi, arhiereii români; din câte trei deputaţi aleşi din fiecare eparhie, ce îndeplineau condiţiile prevăzute în regulamentul de mai jos, din decanii facultăţilor de teologie din Iaşi şi Bucureşti (art. 4).

Lucrările erau prezidate de Mitropolitul primat (art. 5).

Sinodul se întrunea în şedinţă ordinară odată la doi ani (art.7)

Lucrările Sinodului se desfăşurau sub directa supraveghere a statului, dezbaterile din Sinod putând fi oprite prin intervenţia Ministerului Cultelor şi a Ministerului Justiţiei, cu aprobarea Domnitorului (art. 13).

Articolul 15 declara ˝Religia Ortodoxă Română˝ liberă în stat.

Articolul 16 interzicea modificarea de către sinod, a reglementărilor privitoare la: libertatea de conştiinţă şi toleranţa religioasă, precum şi limba română din cult (art. 16).

Atribuţiile legislative ale sinodului erau : disciplina bisericească şi monahală; regulamentele bisericeşti; legile hirotoniilor; legile relative la seminarii; legile privitoare la înfiinţarea de parohii (art.17).

Atribuţiile administrative ale sinodului fixate de lege erau: hirotonirea mitropoliţilor şi a episcopilor; reglementarea parohiilor şi preoţilor parohiali; educaţia clerului; cercetarea, amendarea şi tipărirea cărţilor de cult; autorizările de călugărie în marginea legilor civile; privegherea administrării bisericeşti (art. 19).

Articolul 20 reafirmă controlul Statului, deoarece deciziile luate de către Sinodul general erau supuse aprobării Domnitorului şi Ministerului cultelor (art. 20).

Regulament pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române, 6 dec 1864.[140]

Regulamentul are 30 de articole şi este împărţit pe două capitole.

Articolele 1 şi 2 se ocupă de cei ce alegeau şi de cei ce urmau să fie aleşi în Sfântul Sinod.

Erau eligibili în sinodul general, preoţii de mir care puteau să-şi exercite dreptul de alegători precum şi laicii dacă împlineau anumite condiţii de vârstă şi de studii.

Articolele 3-29 reglementează procedura electorală propriu-zisă, iar articolul 30 abrogă toate celelalte decizii contrare acestui regulament.

Lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi constituirea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 19 decembrie 1872.[141]

Mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de un colegiu electoral format din : mitropoliţii şi episcopii eparhioţi; toţi arhiereii titulari aflaţi în România; toţi deputaţi şi senatorii afară de membrii eterodocşi (art. 1).

Art. 8-16 reglementează rolul şi atribuţiile Sfântului Sinod.

Art. 17-25 reglementează organizarea bisericească la nivel de eparhie precum şi poziţia arhiereilor titulari.

Seminariile erau puse sub oblăduirea canonică a chiriarhilor locului (art. 26), asemenea şi mănăstirile (art.27).

Regulamentul pentru atribuţiile de precădere a Mitropolitului Primat al României, 15 dec. 1873.[142]

Acest Regulament are 9 articole şi face referire la drepturile mitropolitului primat. Drepturile reglementate prin acest regulament erau onorifice şi făceau referire la titulatura mitropolitului primat şi la dreptul său de a face vizite canonice.

Regulamentul interior al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 31 mai. 1873[143].

Articolele 1-3 fac referire la şedinţele Sfântului Sinod. Despre biroul şi atribuţiile sale şi despre administraţia interioară a Sfântului Sinod (art. 4-9). Despre şedinţele Sfântului Sinod fac referire articolele 10-28, iar despre modul de lucru pe comisii reglementează art. 29-35.

Regulamentul pentru jurnalul bisericesc, 19 iun. 1874.[144]

Regulamentul are 18 articole şi reglementează apariţia Jurnalului Biserica Ortodoxă Română. Studierea Jurnalului era obligatorie pentru toţi clericii (art.5).

Regulamentul pentru pantahuze, 3 ian. 1880.[145]

Regulamentul pentru relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi sau de alt rit, şi cu necredincioşii care trăiesc în Regatul României, 17 feb. 1881.[146]

Acest regulament are un conţinut foarte interesant îndreptat către două categorii de persoane: persoane eterodoxe şi necredincioşii. Regulamentul prevedea ca eterodocşii să fie primiţi în Biserică prin administrarea Sf. Taine a Mirungerii (art. 4), iar copiii rezultaţi din căsătoriile mixte să fie crescuţi în religia creştin ortodoxă (art. 4).

De asemenea acest regulament menţiona că ˝preoţii sunt datori a se purta cu politeţe şi simpatie către creştinii eterodocşi, sau de alte rituri; a nu insulta nici a derâde uzanţele lor religioase˝ (art. 9).Preoţii ortodocşi erau îndemnaţi să răspundă la cererile de asistenţă spirituală ale acestora, cum ar fi înmormântarea, asistenţa spirituală în caz de boală, botez sau căsătorie(art. 4-7).

Într-un spirit de totală toleranţă, eterodocşii erau admişi la rugăciunile bisericii, iar clericii ortodocşi puteau primi invitaţii la asemenea manifestări desfăşurate în cadrul celorlalte culte(art.3).

Regulamentul nu îngăduia un tratament tolerant faţă de necredincioşi. În art. 10 sunt prevăzute următoarele:˝ Necredincioşii în Iisus Hristos nu au dreptul de a pretinde de la Biserica ortodoxă nici un serviciu religios, atât în viaţă cât şi după moarte, înmormântarea lor în caz de nevoie, se va face fără nici o participare a Bisericii Ortodoxe, ci numai prin dispoziţiuni ale autorităţilor comunale, fără a se pretinde asistenţa sau participarea vre-unui preot ortodox.˝

Regulament pentru păzirea drepturilor şi prerogativelor eparhiale canonice ale I.I.P.P.S.S. Mitropoliţi şi P.P.S.S. Episcopi eparhioţi, 28 mart. 1884[147].

Acest regulament face referire strictă la canoanele: 14 ap. şi 35 ap.; 2 II Ec.; 8 II Ec.; 20 VI Ec.; 13 al sinodului local de la Antiohia.

Regulamentul pentru epitropiile bisericeşti, 14 ian. 1894[148].

Acest regulament reglementa apariţia unei instituţii ale cărei rădăcini istorice se regăsesc în instituţia iconomului.[149]

Epitropiile erau alcătuite din preotul paroh, care îndeplinea funcţia de preşedinte, de un membru numit în parohiile rurale, de prefect iar în cele urbane de primar (art.1). Durata mandatului era de 5 ani (art.4).

Condiţiile pentru a fi epitrop erau: reşedinţa în parohie (art. 6); să aibă reputaţie religios – morală; să-şi dorească şi să se bucure de încrederea obştii (art. 3).

Toţii membrii epitropiei erau declaraţi egali între ei, iar parohul avea calitatea de organ executiv(art. 15).

Epitropia Bisericii avea atribuţii financiare şi administrativ gospodăreşti (art. 16-37).

Legea asupra clerului mirean şi seminariilor, 25 feb. 1906.[150]

Legea are 63 de articole şi abordează cel mai variate teme: parohiile şi personalul lor (art.1-19), judecata clerului de mir (art.20-35), întreţinerea parohiilor, salariile şi pensionarea preoţilor (art. 42-63), învăţământul seminarial (art.26-41) .

Regulament pentru punerea în aplicare a legii cerului mirean şi seminariilor, 25 mai 1906.[151]

Regulamentul are 131 de articole şi dezvoltă capitolele Legii clerului mirean şi a seminariilor.

Decret pentru modificările introduse în regulamentul pentru pantahuze, 1 iul. 1908.[152]

Acest decret impunea strângătorilor de milă de prin comune să se înfăţişeze preotului şi primarului. Sumele strânse dintr-o localitate erau înregistrate (art. 4).

Lege pentru modificarea legii relative la alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi a constituirii Sfântului Sinod şi pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc, 3 aprilie. 1909.[153]

Legea are 34 de articole şi este împărţite în următoarele capitole: despre alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi (art.1-7), despre autoritatea sinodală centrală (art. 8-17), despre Consistoriul Superior Bisericesc (art. 18-22) şi despre eparhii (art. 21-34).

Din colegiul electoral  întrunit pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor făceau parte: toţi membrii Sfântului Sinod; toţi membrii aleşi în consistoriul bisericesc; toţi deputaţii şi senatorii ortodocşi (art. 1). Alegerea mitropoliţilor şi episcopilor era supusă prin Ministerul Cultelor, întăririi regale (art. 4).

Consistoriul central statua asupra tuturor afacerilor disciplinare şi administrative ale Bisericii Ortodoxe Române, ocupându-se şi de chestiuni privitoare la alcătuirea parohiilor; schimbarea statutului clerului parohial; alcătuirea programei de studii şi propunerea profesorilor la şcolile teologice; lua hotărâri cu privire la construcţia şi zugrăvirea de biserici; judeca în calitate de instanţă de apel hotărârile consistoriilor eparhiale; cerceta cărţile didactice pentru învăţământul religios etc. (art.18).

La rândul său, fiecare episcopie avea câte un Consistoriu bisericesc permanent pentru administrarea afacerilor episcopiei şi judecarea abaterilor şi delictelor bisericeşti ale clerului (art. 29).

Lege pentru modificare mai multor articole din legea clerului mirean şi seminariilor, 27 mart. 1909.[154]

Legea modifică un număr de 11 articole ale Legii clerului mirean şi seminariilor.

Regulamentul pentru alegerea membrilor Consistoriului Superior Bisericesc, 3 iun.1909.[155]

Consistoriul este organ reprezentativ compus din toţii membrii Sfântului Sinod; dintr-un profesor titular al Facultăţii de Teologie din Bucureşti; dintr-un cleric profesor al Seminarului Teologic; din doi stareţi de mănăstiri sau schituri; din 17 clerici, preoţi sau diaconi aleşi de preoţii şi diaconii din ţară (art. 1). Art. 2-20 fac referire la alegerea reprezentanţilor amintiţi mai sus în Consistoriul Bisericesc.

Art. 21 – 27 cuprind dispoziţii comune privitoare la alegerile pentru Consistoriul superior bisericesc.

Operaţiunile electorale sunt reglementate în articolele 28-52, iar contestaţiile electorale  în   art. 53‑56.

Regulament pentru conferinţele pastorale ale preoţilor şi diaconilor din România, 29 iun. 1910.[156]

Regulamentul are 41 de articole, este dat pe baza articolului 19, alin. 5, din Legea clerului mirean şi seminariilor şi are rolul de a fixa regularitatea cu care trebuia să se desfăşoare aceste conferinţe, modul ţinerii lor, subiectele acestor conferinţe, şedinţele ce se ţineau în scopul dezbaterii temei propuse.[157]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la organizarea instanţelor de judecată bisericească.

Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată bisericească, 19 iunie 1873.[158]

Regulamentul are 51 de articole. Articolele 1 – 14 tratează problema reclamaţiilor, cercetărilor şi citaţiilor.

Articolele 19-23 fac referire la instrumentarea cazului. Articolele 24-38 fac referire la probe şi mărturii. Recuzarea membrilor consistoriului este reglementată în articolele 39-43. Art. 44-51 reglementează situaţia apelului.

Regulamentul consistoriilor eparhiale, 15 aprilie. 1894.[159]

Acest regulament are 94 de articole.

Articolele 1-20 reglementează înfiinţarea Consistoriilor eparhiale, precum şi atribuţiile acestora. Art. 21-25 reglementează modul de desfăşurare a  şedinţelor consistoriilor eparhiale. Despre modul în care se desfăşurau procesele,  reglementează articolele 26-33. Despre probe şi mărturii reglementează articolele 34-54. Darea sentinţelor este reglementată în art. 55 – 60 iar articolele 61-73 reglementează pedepsele ce pot fi date de Consistoriul eparhial.

Regulamentul rezolvă şi alte probleme cum ar fi recuzarea (art.74-78) şi apelul (art.79-92).

Regulament pentru cazuri de afurisenii şi anateme, 22 iun. 1910.[160]

Art. 1 al acestui regulament prevedea următoarele:˝ Nimeni din toate treptele clerului din Biserica Autocefală nu va putea aplica această extremă măsură de blestem bisericesc oricui, fără autorizaţia înaltă prevăzută în acest regulament.˝(art. 1).

Această măsură era dată ca o sancţiune definitivă, după aplicarea altor sancţiuni mai mici (art. 2).

˝Dacă s-ar întâmpla totuşi cazuri extrem de scandaloase… Sfântul Sinod deliberând asupra cazului şi neavând alt mijloc de întoarcere şi de îndreptare, va putea da autorizare de anatemă şi afurisenie cu rezerva de a putea primi în adunarea celor credincioşi pe cel afurisit, dacă se va îndrepta” (art.3).

Regulamentul de procedură asupra apelului preoţilor şi diaconilor la Sfântul Sinod în caz de caterisire şi pentru judecarea membrilor aleşi ai Consistoriului superior bisericesc, 15 dec. 1909.[161]

Instanţa de apel pentru caterisire este Sfântul Sinod (art.1).

Aşa cum îşi propune, regulamentul reglementează procedura de judecare a apelurilor adresate Sfântului Sinod în materie de caterisire (art.24-71).

Regulament interior al Consistoriului superior bisericesc, 28 sept. 1912.[162]

Acest Regulament are 45 de articole. În art. 1-6 se face referire la sesiunile de lucru ale Consistoriului Superior Bisericesc; în art. 7-12  se vorbeşte despre biroul consistoriului bisericesc; în art. 13-30 se reglementează modul de desfăşurare a şedinţelor; în articolele 31-45 se reglementează lucrul pe comisii şi votarea.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monahism

Norme şi dispoziţii ale legislaţie de stat privitoare la viaţa monahală

Decret organic pentru regularea schimei monahale, 6 dec. 1864.[163]

Art. 1 şi 3 al acestui reglement fixează condiţiile pentru admiterea în călugărie : vocaţia; să fie în vârstă de peste 60 de ani bărbaţii şi 50 de ani femeile, sau dacă este invalid sau bolnav incurabil şi mai tânăr; ˝să renunţe la pensiunea ce o avea de la stat˝; se mai puteau călugări femeile care aveau vârsta de peste 30 de ani şi doreau să se dedice activităţilor caritabile.

Decretul interzicea tunderea în monahism pentru alte mănăstiri decât cele aprobate de stat, sau fără autorizaţia obţinută de la Minister (art. 5).

Acest decret are o importanţă deosebită în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Ţinând cont de schimbările provocate de apariţia acestui decret redăm conţinutul primelor 6 articole:

Art .1.- Toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile se împart în două categorii:

1. categoria I cuprinde mănăstiri, schituri şi sihăstrii de ambele sexe, cu un venit anual de 5000 galbeni şi în sus;
2. categoria a II-a cuprinde mănăstiri, schituri şi sihăstrii de ambele sexe, cu un venit anual de 1000 galbeni în sus.

Art.2.- Toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile cu mai puţin venit decât acele de categoria I şi a II-a vor rămâne în categoria de biserici de mir şi fără monahi şi monahii.

Art.3.- Nici o mănăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea înfiinţa din nou fără a îndeplini următoarele condiţiuni:

1. a) va afecta mănăstirea, schitului sau sihăstriei venit anual după categoria de la litera a) şi b) art.1;
2. b) va avea binecuvântarea episcopului respectiv;
3. c) va dobândi prealabila învoire a Ministerului de Culte;
4. d) va încredinţa averea aciuită, în administrarea Ministerului de Culte, carele va rămâne însărcinat cu ţinerea lor după buget anual.

Art.4.- Nici o mânăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea închina la locuri străine sau biserici, mănăstiri, schituri sau sihăstrii din ţară, închinate la locuri străine.

Art.6.- Nu se vor putea înfiinţa mănăstiri, schituri şi sihăstrii de sexe diferite decât la o depărtare de cel puţin 24 de ore.

Art.7.- Mănăstirile, schiturile şi sihăstriile de categ. I nu vor putea ţine mai mult decât până la 50 monahi sau monahii, acele de categ. a II-a pot ţine maximum la 20 monahi sau monahii.

Art.8.- Monahii şi monahiile de la mănăstirile, schiturile şi sihăstriile de categ. a II-a ce sunt astăzi covârşitor peste ţifrele articolului de mai sus se vor împărţi la alte mănăstiri, în proporţia hotărâtă la art.7 .

Proiectul de lege avea să apară în 1864 „îmbunătăţit“, limitând vârsta de intrare în monahism la 60 ani – bărbaţii şi 50 ani – femeile, dar după ce îndeplineau multe formalităţi.

Articolele următoare se ocupau de partea financiară a mănăstirilor, schiturilor şi sihăstriilor.

Regulamentul pentru disciplina monahală, 19 iun. 1873.[164]

Regulamentul are 113 articole şi reglementează în detaliu viaţa mănăstirească. Art. 1-14 reglementează condiţiile de admitere în monahism. Articolele 15-36 reglementează disciplina monahală. Activitatea superiorilor mănăstirilor este reglementată în articolele 37-49, iar activitatea Consiliului spiritual al mănăstirii în art. 50-61.

Administraţia economică a mănăstirilor este reglementată în articolele 62-79, iar ocupaţia articolele 80-88 fac referire la programul mănăstiresc şi ocupaţia monahilor.

Ospitalitatea mănăstirească este reglementată în art. 89-94, iar infirmeria şi bolniţele sunt organizate în conformitate cu articolele 95-100.

Conform articolelor 101-110 este reglementată organizarea bibliotecilor mănăstireşti.

Regulament privitor la primirea vizitatorilor sau a oaspeţilor în Sfintele Mănăstiri din Regatul Român, 6 iun. 1907.[165]

Regulamentul are 12 articole şi reglementează atitudinea pe care trebuie să o aibă cei ce se află în vizită la mânăstiri.

Lege pentru înfiinţarea mănăstirii Căldăruşani ca Reşedinţă a I.P.S. Ghenadie Petrescu, fost mitropolit primat al României, 12 april. 1909.[166]

Fostul mitropolit primat era numit stareţ pe viaţă la această mănăstire rămânând sub ascultarea canonică a mitropolitului primat (art. 1-2).

Regulamentul pentru întreţinerea şi administrarea atelierelor de industrie casnică în mănăstirile de călugăriţe, 13 sept. 1912.[167]

Regulamentul reglementa activitatea din mănăstirile: Agapia, Varatic; Agafton, Viforâta şi Cilic-Dere, în cadrul căror a funcţionau ateliere de industrie casnică înfiinţate de Ministerul Industriilor cu acceptul episcopiilor respective.

Regulamentul statuează modul în care erau înfiinţate aceste ateliere (art.1-7); învăţarea meşteşugului şi funcţionarea şcolii de lucrătoare (art. 8-36); modul de conducere al atelierelor şi alte aspecte administrativ – organizatorice(art. 37-60).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la instituţii care funcţionau cu binecuvântarea Bisericii.

Statutele societăţii ortodoxe a Femeilor Române, 17 feb. 1911.[168]

Această societate era pusă sub preşedinţia de onoare a Mitropolitului primat şi a Mitropolitului Moldovei şi Sucevei (art.2) şi avea ca scop ˝dezvoltarea culturii şi educaţiei copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional.˝ (art.4).

Modurile prin care trebuia realizat acest scop sunt prevăzute în articolul 6: organizare de conferinţe; înfiinţarea de grădiniţe şi internate şcolare; înfiinţarea de cursuri pentru adulţi; sprijinirea bibliotecilor şi a autorilor de lucrări.

Statutele reglementează organizarea societăţii (art.7-8), obligaţiile membrilor (art.9-11); fondurile societăţii (art.12); administrarea societăţii (art. 13-36).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoarea la misiunea şi activitatea clericilor în armată.

Decret privitor la situaţia preoţilor mobilizaţi la partea activă a armatelor, 27 iul. 1917.[169]

Decretul conţine 4 articole de reglementare şi face referire expresă la preoţii mobilizaţi. Aceştia erau asimilaţi gradului de locotenent şi aveau dreptul la o soldă sporită cu 1/5 procente şi la toate celelalte drepturi ale gradului militar cu care erau asimilaţi (art. 2).

Preoţii se bucurau de posibilitatea avansării (art. 3) şi de protecţia legii în caz de infirmitate sau deces (art.4).

Lege asupra căsătoriei militarilor, 12 mart. 1900.[170]

Art. 15 al acestei legi se fixează interdicţia preoţilor şi a funcţionarilor civili de a căsători ofiţer sau orice alt militar care nu avea autorizaţia superiorului ierarhic.

Regulament pentru portul decoraţiunilor în armată, 6 mai 1878[171].

 

Legi privitoare la exonorarea viitorilor clerici de serviciul militar

Lege pentru recrutarea armatei, 5 martie 1876.[172]

Această lege prevedea următoarele: ˝ Sunt dispensaţi de serviciul militar, însă cu titlul condiţionat: tinerii seminarişti de orice rit care au angajamentul acceptat de ministerul cultelor a se preoţi, pe cât timp îşi îndeplinesc angajamentul luat până la etatea de 27 de ani împliniţi(art. 22)[173].

Legea îi considera pe cei amintiţi mai sus amânaţi. Dacă nu deveneau preoţi până la vârsta de 26 de ani, erau chemaţi să facă serviciul militar cu termen redus (art. 25).

Regulamentul legii pentru recrutarea armatei, 10 iunie 1900.

Acest regulament reafirmă prevederile legii conform căreia tinerii absolvenţi de seminar care nu s-au preoţit până la vârsta de 27 de ani făceau  un an de stagiu militar (art. 72)

O altă prevedere a acestui regulament făcea referire la faptul că tabelele recruţilor erau afişate pe uşa bisericii (art. 20).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la misiunea Bisericii în cadrul penitenciarelor şi spitalelor.

Regulamentul general al casei centrale de corecţiune pentru minori, 14 mai 1874.[174]

Articolul 14 din acest regulament fixează componenţa corpului administrativ.

Dintre membrii corpului administrativ făceau parte şi preoţii.

Misiunea preotului de penitenciar nu se mărginea numai la săvârşirea slujbelor bisericeşti ci ei aveau obligaţia de a asista pe bolnavi.

Preoţii aveau datoria de a se îngriji de educaţia minorilor şi trebuia să devenă ˝confidentele lor˝. El avea datoria să-i viziteze adesea şi ˝să le adreseze mângâieri şi povăţuiri.˝(art. 29).

Preotul avea obligaţia de a judeca păcatele minorilor şi de a hotărâtă care este vrednic pentru a primi Sf. Împărtăşanie (art. 33).

Pe lângă partea spirituală, preotul era consultat şi în cazul întocmirii listelor de graţiere luându-se lămuriri asupra purtării, caracterului şi modul în care au învăţat deţinuţii (art. 36, 50).

Preotul îi putea scuti de muncă pe cei care aveau nevoie de o îngrijire duhovnicească mai atentă sau pe cei ce se împărtăşeau pentru prima dată (art. 34).

Preotul avea datoria să facă cel puţin o dată pe săptămână instrucţiune religioasă în capelă, mai ales duminica sau sărbătoarea. Instrucţiunea consta în susţinerea uni curs de morală religioasă prin predică, prin explicarea Evangheliei, prin lecturări din Vieţile sfinţilor (art. 32).

Preotul desfăşura în penitenciar o activitate didactică foarte intensă participând la examenele ce se susţineau la şcoala ψαρε funcţiona în interiorul penitenciarului (art. 35).

Preotul se ocupa de alegerea cărţilor pentru bibliotecă şi le putea respinge pe cele ce le considera dăunătoare reeducării (art. 38). Nici o carte nu putea fi citită în penitenciar decât cele admise pentru biblioteca stabilimentului (art. 39).

Activitatea preotului, atât cea liturgică cât şi cea catehetică trebuia să se conformeze cu totul orelor de program aprobate de conducerea penitenciarului (art. 30).

Liniştea şi ordinea era asigurată în Sf. Altar de către preot şi în restul bisericii de cei însărcinaţi cu paza (art. 31).

Regulamentul general pentru penitenciarele centrale, 24 mai 1874.[175]

Acest regulament acordă o importanţă deosebită educaţiei religioase a deţinuţilor. După rezolvarea problemelor de igienă corporală până la începerea lucrului se rostea rugăciunea de dimineaţă (art. 29).

În afară de rugăciunea zilnică, preotul avea îndatoriri concrete în cea ce priveşte activitatea spirituală din penitenciar.

Preotul, în colaborare cu directorul, fixa orele la care urma să se săvârşească serviciul religios şi putea cere pentru serviciul de ecleziarhi sprijinul unora dintre deţinuţi (art. 185-186).

Preotul duhovnic avea dreptul de a vizita spitalul, locurile de pedeapsă disciplinară şi atelierele ori de câte ori era nevoie (art. 187).

Preotul era înştiinţat de îndată ce un deţinut se afla în primejdie de moarte şi avea datoria să îngroape morţii cu toată orânduiala bisericească (art. 188).

Afară de slujbele duminicale şi sărbători o dată pe săptămână preotul avea datoria să ţină un cuvânt moral şi religios tuturor condamnaţilor având ca scop practic îndemnul către săvârşirea faptelor bune şi cunoaşterea învăţăturii de credinţă (art. 189).

De un interes deosebit este articolul 190 care are următorul conţinut: ˝Funcţiunile preotului sunt cu totul spirituale, el se va ocupa deci numai de partea religioasă a închisorii, are în mână cel mai puternic şi activ mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute în  întunericul neştiinţei şi al răului. Spre a se putea orienta şi mai bine în misiunea sa, se va sârgui a căpăta cunoştinţă despre caracterul individului adeverindu-l în purtarea lui din interior şi luând lămuriri din condice asupra antecedentelor lui.˝

Rezultatele obţinute în urma studierii caracterului celor deţinuţi erau comunicate printr-un raport lunar, iar la sfârşitul anului întocmea un raport anual (art. 191).

 

Norme şi dispoziţii ala e legislaţiei de stat privitoarea la misiunea bisericii în cadrul sistemului sanitar.

Legea pentru înfiinţarea de spitaluri rurale, 26 iunie 1881.[176]

Locaţia spitalelor erau fixată încă din articolul 1 al acestei legi în localurile mănăstirilor rămase neocupate de comunităţile religioase.

Biserica participa direct la îngrijirea bolnavilor, deoarece serviciul de infirmieri şi infirmiere era încredinţat, de preferinţă, călugărilor şi călugăriţelor întreţinute din fondurile statului.

Regulament pentru aplicarea legii de înfiinţare a spitalelor rurale, 11 aug. 1881[177].

Aşa cum este firesc, acest regulament dezvoltă şi precizează anumite prevederi ale legii amintite mai sus.

În art. 3 al acestui regulament este amintit personalul acestor spitale din care făcea parte şi preotul. Acesta era numit de către conducerea spitalului, cu acordul autorităţii ecleziastice locale.

Preotul era dator să îndeplinească toate serviciile prevăzute de normele canonice şi liturgice (art. 73), inclusiv slujba de înhumare a celor decedaţi pe patul de spital (art. 74).

Art. 9, asemenea legii amintite mai sus reafirmă faptul că infirmierii şi infirmierele trebuiau selectaţi de către medicul spitalului dintre monahi. Numai în cazul în care aceştia lipseau se apela la infirmieri cu experienţă sau cu stagiul necesar de pregătire (art. 10).

Între obiectele de inventar ce existau în fiecare cameră de spital, icoana era cel dintâi.(art. 69).

Regulament pe administrarea azilului de pelagroşi, 1 dec. 1896.[178]

Acest regulament aminteşte şi de misiunea preotului în acest azil.

Preotul era numit de minister pe baza recomandării autorităţii ecleziastice superioare (art. 23; 60).

El avea obligaţia să viziteze azilul ori de câte ori este nevoie şi îndeplinea toate sarcinile impuse de misiunea sa (art. 60), precum şi slujba înhumării celor decedaţi(art. 61).

Regulament pentru organizarea serviciilor medicale administrative ale Spitalelor şi ospiciilor Sf. Spiridon din Iaşi, 31 iul. 1910.[179]

Regulament de administrare al sanatoriilor azile pentru tuberculoşi, 2 februarie 1910.[180]

În art. 28 al acestui regulament se aminteşte de asistenţa spirituală pe care o primeau muribunzii precum şi de înmormântarea decedaţilor.

Regulament pentru administraţia aşezămintelor brâncoveneşti, 2 feb. 1912.[181]

În cadrul acestor aşezăminte funcţiona Biserica Domniţa Bălaşa. Regulamentul reglementa aspecte privitoare la organizarea serviciului liturgic la această biserică (art. 533-556) şi funcţionarea corului (art. 357-366).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţământ.

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţământul teologic

Învăţământ universitar.

Legea pentru numirea docenţilor, agregaţilor şi profesorilor universitari şi pentru aplicarea art. 45, 78-80, 10 feb. 1899.[182]

Această lege reglementa înfiinţarea la Facultatea de Teologie din Bucureşti[183] a unei catedre de exegeză biblică şi introducere în cărţile Vechiului Testament, o catedră de Noul Testament, ermineutică biblică, o catedră de gramatică ideomelică grecească, o catedră de istorie bisericească generală şi istoria bisericii române, o catedră de teologie patristică şi istoria dogmelor, o catedră de teologie dogmatică şi simbolică, o catedră de teologie morală, o catedră de teologie practică (omiletică, liturgică, pastorală) şi o catedră de drept bisericesc (art. 54).

Regulamentul pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, 19 dec. 1901.[184]

Acest regulament are 80 de articole. Art. 1-6 dau informaţii generale despre studii iar articolele 7-19 despre înscrierea şi frecvenţa cursanţilor.

Articolele 20-60 reglementează desfăşurarea procesului de învăţământ şi a finalizării studiilor.

Articolele 69-74 fac referire la modul de echivalare a studiilor, iar ultimele articole conţin dispoziţii finale şi tranzitorii referitoare la intrarea în vigoare a regulamentului.

Regulament pentru taxele studenţilor universitari, 2 nov. 1904.[185]

Taxa la Facultatea de Teologie era de 30 de lei lunar.

Regulament pentru Internatul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, 7 oct. 1906.[186]

Regulamentul are 75 de articole şi reglementează modul de administrarea şi conducere a internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Învăţământ seminarial

Regulamentul interior al seminariilor, 23 mai 1901.[187]

Acest regulament are 54 de articole şi reglementează în amănunţime modul în care trebuia să se desfăşoare viaţa în seminarii. Art. 1-54 prezintă drepturile şi obligaţiile personalului încadrat (director, spiritual, secretar , pedagogi, economul, portarul), art. 55-71 fac referire la pedepsele ce puteau fi aplicate elevilor, la igienă, la garderobă şi la vacanţe.

Art. 72-94 reglementează desfăşurarea procesului de învăţământ făcând referire expresă la promovarea elevilor.

Regulament asupra seminariilor, 23 mai 1904.[188]

Regulamentul are 45 de articole. Articolele 1-4 conţin dispoziţii generale. Articolele 5-35 conţin informaţii privitoare la admiterea în aceste instituţii de învăţământ teologic iar articolele 36-45 reglementează modul de absolvire a lor.

Decret pentru stabilirea programei analitice a seminariilor, 10 aprilie. 1908[189].

Decretul are o prezentare sintetică într-un tabel a materiilor de studiu şi a timpului afectat fiecărei materii, iar apoi are redat în detaliu conţinutul programei la fiecare clasă de studiu şi la fiecare materie, atât cu caracter laic cât şi religios.

Regulament pentru numirea profesorilor de ştiinţe religioase de la Seminariile Teologice, 5 aug. 1910.[190]

Regulamentul are 16 articole şi reglementează condiţiile în care se făcea public concursul pentru o asemenea catedră, condiţiile cerute candidaţilor şi probele de examinare susţinute oral şi practic.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţarea religiei în şcoală.

Lege pentru fixarea şi gradarea remuneraţiilor membrilor corpului didactic, 1 aprilie 1883.[191]

Articolul 1 al acestei legi, în alin. g, fixa remuneraţia profesorului de religie la şcolile laice de desen şi caligrafie la 200 de lei lunar.

Regulamentul pentru şcolile private, 4 iul. 1896.[192]

Acest regulament reglementează situaţia ˝azilelor confesionale˝.

Art. 36 defineşte această instituţie:˝Azilele confesionale sunt şcoli în care se dă instrucţiune religioasă în special cea mozaică şi primele cunoştinţe de scriere şi citire.˝

Personalul însărcinat cu predarea şi conducerea acestor instituţii trebuia să aibă aprobarea cultelor respective, să fie stabilit în localitatea respectivă şi să cunoască limba română (art. 37).

Localul azilului trebuia să îndeplinească anumite condiţii, având obligaţia să fie dotat cu sistem de ventilaţie şi cel puţin 4 m² suprafaţă.

Pentru a fi primiţi în aceste azile confesionale copiii trebuiau să deţină certificate medicale, constatator a faptului că cel ce este adus nu este bolnav de boli contagioase şi că este vaccinat. (art. 39).

Articolul 40 reglementează şi modul în care se ţinea evidenţa tuturor acestor acte.

Lege privitoarea la admiterea elevilor în şcolile normale primare ale Statului, 18 ian. 1898[193].

Legea stabileşte posibilitatea elevilor seminarişti de a continua studiile la o şcoală normală (art. 1; 5).

Regulament pentru numirea profesorilor şi maeştrilor secundari, 15 dec. 1898.[194]

Acest regulament prevedea condiţiile admiterii în rândul profesorilor ce predau specialitatea religie.

Profesorii de religie pentru şcolile secundare de băieţi şi de fete se numeau dintre candidaţii înscrişi pe tabloul de capacitate superior (art. 62).

Aceştia puteau participa la examen dacă erau licenţiaţi sau doctori în teologie (art. 63).

Susţinerea examenului de capacitate se făcea în faţa unei comisii numite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii la religie şi limba română (art. 63).

Lege pentru renta şcolilor din Braşov, 25 feb. 1900.[195]

Această lege prevedea acordarea de către statul român a unui ajutor financiar şcolii reale şi gimnaziului care funcţiona pe lângă biserica Sf. Nicolae din Braşov (art. 1-3).

Regulamentul şcolilor de fii de militari, 11 iun. 1900.[196]

Art. 24 al acestui regulament reglementează respectarea zilelor din duminici şi sărbători care erau dedicate meditaţiei şi mersului la biserică.

Lege asupra învăţământului secundar şi superior, 25 aug. 1901.[197]

În învăţământul secundar şi la liceul cu 8 clase, prima dintre materiile de studiu amintită era religia (art. 3, 5).

În cadrul învăţământului universitar funcţionau două facultăţi de Teologie Ortodoxă, una la Iaşi şi alta la Bucureşti, care ˝cuprindeau studiul ştiinţelor teologice ortodoxe˝ (art. 5).

Lege asupra învăţământului primar şi normal primar, 28 aug. 1901.[198]

În articolul 17 al acestei legi este amintită printre materiile de studiu în şcolile primare: ˝instrucţiunea morală şi religioasă, catehismul şi rugăciunile.˝

Regulament pentru fixare vacanţelor în şcolile primare rurale, 11 oct. 1901.[199]

Vacanţele erau fixate în preajma celor două mari sărbători ale creştinismului: Paştele şi Crăciunul. Conform textului Legii, vacanţa de Paşti dura de la ˝Duminica Floriilor până la Duminica Tomii˝.

Pe lângă aceste vacanţe, erau respectate şi marile sărbători religioase: Naşterea Sf. Marii (8 sept.)[200]; Înălţarea Sf. Cruci (14 sept.); Sf. Dumitru (26 oct.); Sf. Arh. Mihail şi Gavril (8 nov.); Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.); Sf. Nicolae (6 dec.); Întâmpinarea Domnului (2 feb.); Buna-Vestire (25 mart.); Sf. Gheorghe (25 aprilie.); Înălţarea Domului (Joi la 40 de zile după Paşti); Pogorârea Sf. Spirit (luni a 51 zi după Paşti); Sf. Constantin şi Elena (21 mai).

Regulament pentru aplicarea legii asupra învăţământului primar şi normal primar, 2 aprilie 1904[201].

Această lege prevedea posibilitatea predării cursurilor în cadrul acestor şcoli  şi de către preoţi atât în învăţământul normal cât şi în cel primar, absolvenţi ai seminarului de gradul II (art. 44, 132).

Art. 58 enumără sărbătorile religioase în care nu se învaţă, lista fiind identică cu ca din celelalte legi. Aceste sărbători aveau însă un program specific: ˝Duminica şi sărbătorile religioase, elevii vor fi conduşi la biserică de către învăţătorii lor spre a asista la serviciul divin şi a forma corul bisericii.

Elevii se vor întrunii înainte de data fixată de pentru serviciul divin la şcoală, de unde după ce vor face exerciţii pregătitoare, vor fi conduşi la biserică de către învăţătorii lor.

Lipsirea elevilor şi a învăţătorilor de la această îndatorire se va socoti o absenţă de o jumătate de zi şi va atrage după sine pedeapsa cuvenită.

Elevii de alte confesiuni nu sunt obligaţi să meargă cu ceilalţi şcolari la biserica ortodoxă (art. 64).

Acest Regulament reglementează şi faptul că în şcolile normale predarea religiei şi a moralei era obligatorie (art. 109).

Regulamentul şcolilor de adulţi, 9 mai 1904.[202]

În cadrul acestor şcoli se făceau printre altele, şi noţiuni de religie în cadrul cărora se predau următoarele: explicarea rugăciunii Tatăl nostru, a simbolului de credinţă, lecturi din Evanghelie relative la post, milostenie, Naşterea şi Învierea Domnului; lecturi din faptele şi epistolelor apostolilor. Tot în cadrul acestei religiei învăţau care sunt datoriile omului către Dumnezeu, către aproapele, către sine şi către patrie, respectul datorat legilor şi instituţiilor ţării (art.8).

Regulament pentru numirea provizorie a ajutorilor de învăţători de la şcolile de cătun, 3 iunie 1904.[203]

În articolul 16 al acestei legi se stabileşte şi religia ca probă obligatorie la examenul de ocupare a postului.

Regulament pentru şcolile elementare de comerţ, 23 mai 1904.

Ca şi în celelalte instituţii de învăţământ ale epocii şi la aceasta se respectau sărbătorile religioase (art. 29).

Regulament pentru şcolile secundare, 21 mai 1905.[204]

În articolul 41 al legii sunt enumerate sărbătorile religioase în care se întrerupea procesul de învăţământ.

Decret pentru modificările introduse în regulamentul administraţiei interioare a şcolilor normale de învăţători şi învăţătoare, 30 mart. 1906.[205]

Sărbătorile religioase în care nu se învăţa sunt enumerate la art. 51.

Regulament pentru studiul coral şi pentru producţiile corale cu elevii şi elevele şcolilor secundare din ţară, 20 aprilie. 1906.[206]

Aceste coruri aveau obligaţia de a avea în repertoriu şi piese religioase (art. 8).

Regulamentul şcolii de moaşe de gradul I de pe lângă institutul Grigorie Ghica, 15 iul. 1907.[207]

În cadrul acestei şcoli se studia şi religia în cadrul unui curs structurat pe doi ani de studiu. În anul I se studia morala practică creştină, iar în anul al II- lea ˝misterele religiunii creştine şi în special Taina Botezului˝(art. 24).

Deciziune pentru instituirea de cursuri libere şi gratuite de vacanţe pentru universitatea din Iaşi, 1 iun. 1908.[208]

La acestea puteau participa şi absolvenţii de seminar (art. 3).

Regulamentul şcolilor profesionale de fete de gradul I, 9 iun. 1909.[209]

În articolul 2 se face referire la predarea religiei în cadrul acestei şcoli profesionale.

Regulamentul şcolilor comerciale şi elementare, 14 aug. 1909.[210]

Sunt amintite sărbătorile religioase ce erau zile de odihnă ale elevilor.

Regulament pentru administrarea interioară a şcolilor de copii mici (grădiniţe), 5 nov. 1910[211].

În art. 7 al acestui Regulament sunt enumerate sărbătorile religioase în care se întrerupea funcţionarea acestor instituţii de învăţământ.

Lege pentru învăţământul menajer, 12 mai 1913.[212]

În timpul orelor de religie erau explicate Sf. Evangheliilor (art. 2).

 

Legi de stat cu caracter patrimonial

Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti, 17 dec. 1863.[213]

Această lege expropriază pământurile mănăstirilor închinate, creând o situaţie fără precedent. Legea se înscrie în cadrul reformelor înfăptuite de administraţia Cuza şi are ca scop aducerea în proprietatea statului a unor importante suprafeţe de teren în scopul echilibrării bugetului public. Din punct de vedere juridic, legea intră în categoria legilor de expropriere şi acordă despăgubiri foştilor deţinători.

Legea secularizării averilor mănăstireşti are 8 articole şi următorul conţinut:

˝Art. 1  Toate averile mănăstirilor din România sunt şi rămân ale Statului.

Art. 2  Veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului Statului.

Art. 3  O sumă se afectă Locurilor Sfinte către care erau închinate unele din mănăstirile pământene şi aceasta numri sub titlu de ajutor, în conformitate cu intenţiunea dedicatului lor.

Această sumă se va mărgini în maximum cifrei de 82 milioane lei, cursul de Constantinopol, odată pentru totdeauna, cuprinzându-se în această sumă şi 31 milioane, ce locurile sfinte datoresc Ţărilor Române după stipulaţiuni anteriori.

Art. 4 Comunităţile religioase ale locurilor de jos  vor fi datorate a da socoteli anuali despre întrebuinţarea veniturilor sus zisului capitol.

Art. 5 În nici un caz, sub nici un cuvânt comunităţile religioase nu vor putea atinge cea mai mică parte din capital nici a întrebuinţa veniturile, afară de destinaţia lor specială, adică întreţinerea Bisericii Ortodoxe din Orient şi a stabilimentelor de binefacere lipite către ea.

Art. 6 Guvernul va lua înapoi de la egumenii greci: ornatele, cărţile sfinte, vasele sacre, cu care pietatea strămoşilor noştri îi înzestrase aceste aşezăminte, precum şi documentele ce au fost încredinţate zişilor egumeni, şi acestea conform cu inventarul ce se găseşte în arhivele Ţării.

Art. 7 Se afectează încă o sumă de 10 milioane, bani cursul de Constantinopol, pentru fondarea la Constantinopol a unei şcoale laice şi a unui spital, în care vor fi primiţi creştini de toate riturile.

Art. 8 Stabilimentele citate la art. 7 vor fi puse sub direcţiunea uni consiliu prezidat de către Agintele României de Constantinopole şi compus din doi membrii români numiţi de Guvernul Român şi doi membrii aleşi de către Comunităţile religioase ale Locurilor Sfinte.

Art. 9 Guvernul va lua măsuri de a se întrebuinţa atât capitalul de 50 de milioane cât şi întrebuinţarea veniturilor acestui capital˝.

Legea pentru regularea proprietăţii rurale, 15 aug. 1864[214].

Dacă Legea secularizării averilor mănăstireşti expropria pământurile mănăstirilor închinate, această lege împroprietărea preoţii ce nu posedau sub nici un titlu pământ arabil, fâneaţă şi izlaz.

Cei care deţineau asemenea suprafeţe nu erau expropriaţi (art. 14).

Legea de expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică, 20 oct 1864.[215]

Legea pentru urmăriri, 24 martie 1877.[216]

În articolul 8, alin. această lege face referire directă la personalul clerical: ˝Pentru datoriile către stat se va putea urmări şi sechestra până la concurenţa datoriei, şi o treime din pensiunile de retragere, recompensele naţionale, lefile ecleziasticilor şi tuturor funcţionarilor plătiţi de stat.˝

Lege pentru organizarea Dobrogei, 9 martie 1880.[217]

Această lege are câteva reglementări privitoare la libertatea cultelor religioase, la poziţia Bisericii Ortodoxe Române şi mai cu seamă la salarizarea unor categorii de clerici.

Art. 15 face referire la libertatea cultelor şi are următorul conţinut:˝Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată dacă celebrarea acestora nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri˝. Nimeni nu putea fi obligat să contribuie la întreţinerea unui cult căruia nu-i aparţinea (art. 19).

Art. 16 arată care este poziţia Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte culte religioase din Dobrogea: ˝Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă şi în Dobrogea. Aceste judeţe fac parte din Episcopia Dunării de Jos.˝

Acelaşi articol face referire la anumite forme de sprijin acordate de stat unor instituţii bisericeşti. Astfel protoiereii judeţelor şi clerul ortodox al catedralelor din Constanţa şi Tulcea erau salarizaţi de Stat[218].

Clerul de la celelalte biserici ortodoxe era plătit de comune şi de comunităţi după regulamentul administraţiei publice.

 

Legi de stat cu caracter economico-financiar.

Legea asupra impozitului funciar, 31 martie 1885.[219]

Articolul 12 al acestei legi arată care sunt proprietăţile scutite de această dare:

a)˝Încăperile rurale neproducătoare de venit precum: case de locuit, hambare, coşare, grajduri, şuri şi alte asemenea cu îngrăditurile lor.

b)Încăperile menite pentru exerciţiul osebitelor culte recunoscute cu locurile şi îngrădirile lor cuprinse în îgrăditurile lor, precum şi locuinţele clerului de mir şi ale servitorilor bisericeşti de orice religiune, fără însă a cuprinde în această excepţiune casele ce asemenea feţe ar avea pentru închiriere şi speculaţie.

c)Moşiile şi încăperile ce sunt proprietatea statului, episcopiilor şi seminariilor cu îngrăduirile lor, aşezămintele publice şi de binefacere, încăperile publice de învăţământ, casele judeţene şi comunale, casele de locuinţă şi cancelarie ale puterilor străine…˝

Lege asupra taxelor de 5% asupra lefurilor funcţionarilor, 17 dec. 1899.[220]

Erau supuşi la această taxă toţi funcţionarii statului, judeţelor şi comunelor: civili, mireni sau ecleziastici – membrii ai clerului mireni şi monahi. (art.1, alin. a-b).

Lege pentru mărginirea dreptului de a ţine în arendă moşii, 10 aprilie. 1908.[221]

Lege pentru fixarea veniturilor şi cheltuielilor statului pe exerciţiul 1909-1910, 29 mart. 1909.[222]

Această lege are valabilitate pe durata unui exerciţiu bugetar. O menţionăm ca exemplu.

În exerciţiul financiar amintit, veniturile din acest domeniu încasate de stat au fost de 7.684.728 lei, iar cheltuielile de 44.584.503 lei. La această sumă, s-a mai adăugat o suplimentare de 10.000 lei.[223]

Lege pentru arendarea moşiilor Statului, Casei şcolilor, Casei Bisericii, judeţelor, comunelor şi aşezămintelor de binefacere şi de cultură, la asociaţiile ţărăneşti sau pentru exploatarea lor în regie, 19 aprilie. 1909.[224]

Regulamentul are 22 de articole şi se aplică şi instituţiilor bisericeşti.

Legea Codului Silvic, 9 aprilie. 1910.[225]

Această lege se aplică şi instituţiilor bisericeşti în ceea ce priveşte exploatarea, vânzarea, cărarea, împăduritul şi păşunatul în pădurile ce le au în proprietate (art. 2).[226]

Lege pentru vânzarea a 460 de ha. ce au aparţinut Bisericii Sf. Treime din Craiova, 15 mai 1910.[227]

Această Lege este pusă în legătură cu reforma agrară înfăptuită după Răscoala din 1907. Terenurile erau vândute ţăranilor în 15 rate cu o dobândă de 5%.

Regulament asupra contabilităţii comunelor rurale, 19 oct. 1910.[228]

În art. 16 alin. 5 al Regulamentului este prevăzut un capitol aparte cu cheltuieli pentru susţinerea cultelor religioase, iar în alin. 14 sunt amintite cheltuieli cu întreţinerea cimitirelor.

Regulament de aplicare a legii pentru trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice cu caracter de utilitate publică din 18 martie 1912 şi pentru aplicarea legii de înstrăinare a bunurilor statului, 20 dec. 1913.[229]

Sub prevederile acestei legi intrau şi pământurile Casei Bisericii.

Decret-lege relativ la determinarea pământului cultivabil supus exproprierii şi a condiţiilor acestei exproprieri, 16 dec. 1918.[230]

Acest decret viza toate persoanele morale publice şi fundaţiile indiferent de actele de înfiinţare (art. 5).

Decret-lege privitor la exproprierea pământurilor cultivabile din Basarabia, 22 dec. 1918.[231]

În articolul 6 al acestui decret-lege se precizau următoarele:˝Se vor expropria pământurile mănăstirilor locale lăsându-se fiecărei mănăstiri câte jumătate de hectar arabil de fiecare călugăr sau frate, viile şi pomii roditori.˝

Art. 7 face referiri la bisericile parohiale:˝Se vor expropria pământurile bisericilor lăsându-se fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare preot, diacon (acolo unde există) şi cântăreţ.˝

Decret-lege relativ la pagubele pricinuite de război şi despăgubirile lor, 23 dec. 1918.[232]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la participarea clericilor la viaţa politică.

Tratatul de la Paris, 30 martie 1856.[233]

Acest tratat  face referire la Ţările Române în articolele 15-27.

În articolul 24 se face referire la convocarea divanelor Ad-hoc şi la participarea tuturor claselor sociale: ˝Majestatea sa sultanul promite de a convoca imediat, la fiecare dintre cele două provincii, un Divan Ad-hoc, compus aşa cum se constituie reprezentaţiunea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor fi chemate a exprima dorinţele populaţiunii în cea ce priveşte organizarea definitivă a principatelor.˝

Convenţiunea de la Paris, 7 august 1858.[234]

Acest document internaţional face referire la unirea principatelor (art.1) şi la forma de conducere a acestora.

Astfel principatele trebuiau să fie conduse de o Adunare Electivă aleasă pe o un mandat de 7 ani. Preşedintele acestei adunări era Mitropolitul, iar membrii de drept erau toţi episcopii eparhioţi (art. 18).

Preşedintele Adunării Elective avea printre alte atribuţii puterea de a decide în privinţa publicităţii şedinţelor (art. 19).

Pe lângă prevederile legate de participarea clericilor la puterea de Convenţia de la Paris, are reglementări în privinţa libertăţii cultelor: ˝Moldovenii şi Valahii de orice rit creştin se vor bucura de o potrivă de drepturile politice. Exercitarea acestora se a putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţiuni legislative” (art. 46).

Statutul dezvoltătoriu al Convenţiunei de la Paris, 7 august 1858.[235]

Acest act normativ instituie un nou organism, Corpul ponderator. El se compunea din Mitropoliţii ţării, din Episcopii eparhioţi, întâiul preşedinte al curţii de Casaţie şi de cel mai vechi dintre generalii armatei în activitate şi din încă 64 de membrii numiţi de Domni, jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul şi experienţa lor şi cealaltă parte dintre membrii consiliilor generale, câte unul din fiecare judeţ (art. 7).

Membrii Adunării ponderatorii aveau imunitate pentru prestaţiile lor (art. 34) şi aveau ca atribuţii examinarea oricărui proiect votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 13). Numai corpul ponderator are dreptul de a primi petiţiuni.

O altă instituţie amintită în textul acestei convenţii este Senatul.[236] Preşedintele de drept al Senatului era Mitropolitul primar (art. 11), numit apoi mitropolit ˝primat˝.

Legea pentru consiliile judeţene, 2 aprilie 1864.[237]

Această lege are un caracter prohibitiv în ceea ce priveşte participarea preoţilor la viaţa politică. În articolul 28, alin. 2 se reglementează faptul că nu pot fi consilieri judeţeni preoţii şi monahii.

Lege pentru alegerea consiliilor comunale, 15 iunie 1886.[238]

Nu puteau fi consilieri comunali toţi funcţionarii ˝însărcinaţi sub orice titlu sau condiţiune, retribuiţi de stat, judeţe sau comune˝ (art. 68, alin. 1).

O altă prevedere, pe care o regăsim şi în legiuirile bisericeşti actuale,[239] se referă la rudenie: ˝Ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi aliaţii de acelaşi grad, precum şi unchiul cu nepoţii, nu pot fi simultan membrii ai aceluiaşi consiliu comunal” (art. 69).

Lege pentru organizarea comunelor rurale şi administrarea plăşilor, 29 aprilie. 1908.[240]

În art. 37 se legiferează modul prin care participau clericii la adoptarea deciziilor politice: ˝Ori de câte ori consiliul comunal sau sfatul satului va dezbate chestiuni relative la şcoală sau biserică primarul sau delegatul satului vor fi datori să convoace pe învăţători sau preotul satului spre a lua parte la şedinţă şi a da consiliului comunal sau sfatului avizul lor în această privinţă. Preoţii şi învăţătorii sunt obligaţi să participe la astfel de întâlniri.

Decret-lege pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor prin vot obştesc, egal, direct şi secret, pe baza reprezentării proporţionale, 16 nov. 1918.[241]

 

Norme şi dispoziţii privitoare la Ministerul Cultelor

Legea asupra responsabilităţii ministeriale, 2 mai 1879.[242]

Lege pentru înfiinţarea şi organizarea Casei Sfintei Biserici Autocefale române, 27 mai  1906.[243]

Legea înfiinţa o nouă instituţie având atribuţii economico financiare şi fiind condusă de un creştin ortodox, doctor în teologie sau licenţiat (art.78).

Atribuţiile Casei Bisericii erau: administrarea fondurilor statului repartizate Bisericii; conservarea averii mişcătoare a instituţiilor bisericeşti; controlarea administrării averii bisericeşti; administrarea tuturor averilor bisericeşti care nu intră în competenţa altui organ de administraţie.

Casa Bisericii fiind persoană juridică realiza venituri proprii din acordarea unui procent de 15% din profitul averilor bisericeşti administrate de ea, prin donaţi; prin contribuţii de la bugetul de la stat; din amenzi, suspendări sau suprimarea de salarii; din contracte de arendă, din exploatarea terenurilor petroliere bisericeşti; din desfacerea obiectelor de cult; din abonamentele la revista Biserica Ortodoxă Română; din veniturile realizate de atelierele mănăstireşti, din taxele asupra fabricării de lumânări; din taxele elevilor de la seminarii.

Atribuţiile de control economico financiar făceau referire la toate instituţiile bisericeşti şi erau realizate atât la nivelul actelor primare cât şi la nivelul întocmirii bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 86-94).

Casa Bisericii funcţiona în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii (art. 95).[244]

Lege pentru modificarea unor articole şi pentru introducerea uni articol nou în legea de organizare a administraţiei centrale a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, 14 mart. 1907.[245]

Legea organizării ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor, 4 mai 1910.[246]

Regulament pentru aplicarea legii organizării centrale a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, 30 dec. 1910.[247]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monumentele istorice

Lege pentru descoperirea monumentelor istorice şi obiectivelor antice, 24 noiembrie 1892.[248]

Două articole atrag în mod deosebit atenţia, art. 6 şi art. 9.

Articolul 6 reglementează faptul că obiectivele descoperite sunt proprietatea statului, iar articolul 8 stabileşte dreptul statului de a întreprinde săpături pe orice tip de proprietate, publică sau privată.

Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 24 nov. 1892.[249]

Acest act normativ are 9 articole şi abrogă toate reglementările anterioare. Legea instituie o comise a monumentelor istorice care avea ca sarcină inventarierea tuturor monumentelor istorice ˝ edificii şi obiective vechi din ţară care prezintă un deosebit interes istoric sau artistic, pentru a căror conservare urmează să ia măsuri.˝(art. 3.) La inventarierea obiectelor vechi bisericeşti asista şi un delegat al chiriarhului locului, iar inventarul era publicat în Monitorul Oficial.

Conform aceluiaşi articol: ˝nici un monument trecut în inventarul general nu va putea fi  dărâmat[250], reparat sau restaurat, fără prealabila aprobare a Ministerului Artelor şi Instrucţiunii publice, care va hotărî după ce va fi luat avizul Comisiei Monumentelor istorice.˝

Regulament pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 28 ian. 1893.[251]

În acest Regulament (art.2) se definea conţinutul noţiunii de monument istoric:˝Se consideră ca monumente publice nu numai edificiile care sunt astăzi în uz, dar şi ruinele de interes istoric, precum şi monumente fără un uz practic sau îndestul cunoscut, precum şi obiecte mobile de uz arheologic, istoric sau artistic.

Din edificiile existente în uz se vor socoti mai ales ca monumente publice mânăstirile şi bisericile precum şi locuinţele publice sau private, care pe lângă un interes necontestat, vor avea şi un aspect artistic şi o însemnătate oarecare.˝

În aceeaşi categorie intrau şi obiectele de arhitectură, plastice, picturi (bisericeşti sau profane), din evul mediu sau modern până la finele sec. XVII.

Regulamentul înscrie în categoria obiectelor de valoare istorică:˝Manuscripte, codice şi documente vechi, precum şi alte asemenea obiecte de valoare ştiinţifică˝.

Ca şi textul legii, art. 3 al Regulamentului de aplicare opreşte orice fel de intervenţii asupra acestor monumente istorice:˝Orice imobil sau obiect trecut în inventarul general al monumentelor nu va putea fi distrus nici chiar în parte, nici nu va putea fi supus nici unei lucrări de restaurare reparatorii sau modificatoare, fără prealabila autorizare a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii.

Sunt oprite orice fel de lucrări sau inovaţiuni prin care s-ar atinge stilul şi formele vechi ale monumentelor.˝

Regulamentul prevede şi faptul că proprietarul unui monument avea datoria de a-l conserva (art.4).

Regulamentul avea şi alte reglementări privitoare la sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii (art. 9-10), funcţionarea monumentelor (art. 11-19) şi la statutul obiectelor de valoare din diferite instituţii (art.22).

La alcătuirea inventarului acestor monumente aparţinând bisericilor din fiecare localitate, informaţiile erau date de către paroh şi verificate de către protoiereul locului. În comunele urbane, printre alte persoane care aveau obligaţia să dea  informaţii făcea parte şi directorul Seminarului (art. 24).

La inventarierea obiectelor vechi din biserici şi mănăstiri participa şi un reprezentant al chiriarhului locului.

Regulament pentru executarea construcţiilor de biserici, reparaţii, case parohiale, 19 mart. 1904.[252]

Regulamentul are 29 de articole şi introduce o uniformitate în arhitectura bisericească.

Regulamentul are în vedere datele tehnice care deveneau obligatorii pentru construcţia locaşurilor de cult.

Articolele 1-7 conţin dispoziţii generale, articolul 8 face referire la prezentarea proiectului şi devizului, articolul 9-10 reglementează întocmirea planurilor tipo de patru categorii întocmite de Casa Bisericii.

Regulamentul reglementează şi modul de angajare a lucrărilor, în art. 11-16 şi modul de executare a lor în art. 17-29 şi  30.

Decizie pentru publicarea şi administrarea Revistei Comisiei Monumentelor istorice, 18 nov. 1907.[253]

Această decizie a pus bazele existenţei uneia dintre cele mai valoroase reviste de istorie.

Regulament pentru zugrăvirea de biserici, 17 oct. 1912.[254]

Regulamentul este primul de acest fel şi are materia reglementării împărţită pe 30 de capitole. Conţine reglementări precise în concordanţă cu erminia bizantină.

Decret-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, 29 iul.1919.[255]

Decretul-lege are 15 articole şi face referire la înfiinţarea Comisiei monumentelor istorice, ce funcţionează pe lângă Ministerul Cultelor (art.1). Decretul preciza de asemenea componenţa comisiei, scopul comisiei, bunurile ce făceau obiectul de activitate al comisiei, modul de protejarea a acestora şi obţinerea sumelor necesare.

 

Alte legi de stat privitoare la Biserică şi instituţiile acesteia.

Legea pentru înmormântări, 27 martie 1864.[256]

Aceasta este prima lege din istoria sistemului legislativ românesc ce reglementează funcţionarea cimitirelor. Printre prevederile sale, cea mai interesantă este cea privitoare la interzicerea înmormântărilor în locaşurile de cult. Din cauza exceselor la care se ajunseseră, această prevedere modifica obiceiul locului.[257]

O altă prevedere ce intra în contradicţie cu cutumele era acea de a stabili locurile cimitirelor în afara localităţilor şi nu în jurul bisericilor aşa cum se proceda până atunci.

Legea are 6 articole şi următorul conţinut:

˝Art. 1 Toate culturile sunt datorate a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormântare, în depărtare de circa 20 de metrii de la marginea fiecărui oraş sau sat.

Art. 2 Îndată ce se va înfiinţa asemenea cimitiruri nu se va mai putea face nici o înmormântare în Biserici, temple, sinagogi, spitaluri, capele, în nici un edificiu în care se adună credincioşii de orice religie pentru celebrarea cultului lor, nici chiar afară de aceste edificii, dacă aceste locuri se află în ocolul oraşelor şi satelor.

Art. 3 În orice cimitir va fi admis a se înmormânta, sau în parte sau în morminte de familie oricine, fără osebire de rit.

Asemenea se va admite la  cimitirul ortodox şi acei morţi de alte religiuni, pentru care nu vor fi cimitire speciale.

Art. 4 Această lege se va executa pentru Bucureşti cel mult în termen de un an de la data promulgării ei, de optsprezece luni pentru celelalte oraşe ale ţării şi de trei ani pentru sate fără a opri satele de a face noi morminte, de vor voi.

La caz de neexcutare a acestei legi, municipalităţile şi la neurmare din parte-le, departamentul competinte va înfiinţa cimitiruri pe contul coregionalior ne supuşi

Art. 5 Pretutindeni unde statul are moşii în apropiere de oraşe sau sate Guvernul este autorizat de a da locul gratis pentru asemenea trebuinţe.

Art. 6 Cimitirele actuale se vor menţine îngrădite în termen de cincisprezece ani, afară de cazurile când mormintele s-ar deşerta de părţile îndrituite; după aceste termen ele vor putea primi o altă destinaţie.

O singură excepţiune se va face în afara acelor cimitire din oraşe, care, de către respectivele autorităţi comunale, se vor destitui a fi prefăcute în pieţe sau grădini publice însă după strămutarea mormintelor˝.

Decret asupra tipăririi cărţilor bisericeşti, 24 mai 1903.[258]

Acest decret modifica art. 7 şi 9 din Regulamentul de revizuire şi editare a cărţilor bisericeşti române din 27 aug. 1891.

 

             Alte norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat ce privesc Biserica în mod tangenţial.

Legea asupra presei, 13 aprilie 1862.[259]

Articolele 1-9 ale legii reglementează situaţia operelor pietrarilor, meşteşugarilor, editorilor, traducătorilor etc., stabilind ca aparţinând Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor obligaţia de a pune în aplicare dispoziţiile legii (art. 12).

Un aspect foarte interesant al legii este întâlnit în art. 44 al capitolului Delicte de presă.

Acest articol are următorul conţinut: ˝Orice atac contra religiei dominatoare şi a celorlalte rituri recunoscute, precum şi orice atac conta clerului în contra proprietăţii şi a drepturilor familiei va fi pedepsit cu închisoare de la 1 lună la 2 ani şi cu globire de la 100 până la 3000 de lei.[260]

Regulament pentru organizarea serviciului arhivelor statului, 25 iulie 1872.[261]

Regulament pentru transportul cadavrelor, 5 ian 1877.[262]

Legea interzicea înmormântarea până la stabilirea medicală a decesului (art. 1) şi nu permitea deshumarea cadavrelor decât în urma dispoziţiei primarului (art. 6).

Tractatul de la Berlin, 3 iul. 1878.[263]

Acest tratat face referire la România în articolele 43-57 şi are importanţă pentru viaţa religioasă deoarece consacră libertatea religioasă.

Art. 44 are următorul conţinut: ˝În România, deosebirile credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult va fi asigurată tuturor supuşilor pământeni ai statului Român, precum şi străinilor şi nu va putea pune ni un fel de piedică atât organizării ierarhice, a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.˝

Legea sanitară, 3 aprilie. 1885.[264]

Această lege are printre alte prevederi şi reglementări cu privire la salubritatea publică (art. 148-150), salubritatea locuinţelor (art. 151-153), igiena alimentară (art. 154-158), şi salubritatea localităţilor (art. 159).

Legea pentru înstrăinarea bunurilor statului şi răscumpărarea embaticurilor, 7 aprilie. 1889.[265]

Această reglementează sistematizarea localităţilor rurale stabilind schiţarea unui plan pentru localităţile al cărui număr depăşesc 100 de persoane.

Din planul de sistematizare a vetrei satului făceau parte şi locul de biserică (art. 14 alin. 3). În afara vetrei satului trebuia proiectat şi locul pentru cimitirul sătesc.

Pentru locuitori se făceau parcele, iar biserica şi şcoala aveau dreptul la 10 ha de teren pentru întreţinerea lor.

Legea pentru organizarea puterii judecătoreşti, 1 sept. 1890.[266]

Conform acestei legi jurământul martorilor se încheia cu formula: ˝Aşa să-mi ajute Dumnezeu˝(art. 80).[267]

Lege pentru ajutorul în caz de incendii şi inundaţii, 30 dec. 1890.[268]

Legea instituia o comisie care trebuia să ia măsuri în cazul acestor calamităţi. Preşedintele comisiei era mitropolitul primat (art. 2-3).

Legea pentru aşezarea suporturilor şi firelor telegrafice, 13 nov. 1892.[269]

Aceste puteau fi aşezate oriunde indiferent de proprietar (art.1).

Legea pentru organizarea comunelor rurale, 31 iul.1894.[270]

Articolul 5 fixează sarcinile fiecărei comune urbane. Prima dintre aceste sarcini era aceea de a îngriji de locaşurile de cult şi de biserică precum şi aceea de a se îngriji de înmormântarea decedaţilor săraci din comună.

Consiliul comunal avea obligaţia să cuprindă în bugetul anula sume pentru ˝leafa preoţilor şi a altor servitori ai bisericii, acolo unde bisericile nu au surse proprii de întreţinere˝(art. 11 ali.10).Tot în bugetul anual trebuiau cuprinse şi sumele necesare îngrădirii cimitirelor şi a edificiilor din localitate (art. 13).

În schimbul sprijinului acordat, legea prevedea dreptul consiliului comunal de a exercita controlul asupra modului în care era administrat avutul parohiilor (art.44).

Primarul, ca organ executiv avea alături de consiliu dreptul de a supraveghea averea parohiilor şi filialelor precum şi a tuturor instituţiilor caritabile din localitate. El avea dreptul de a inspecta aceste aşezămintele ori de câte ori socotea necesar. El avea obligaţia să privegheze ca aşezămintele de binefacere să nu se abată de la dorinţa donatorilor şi avea obligaţia să sesizeze Parchetul şi Ministerul de Interne despre abuzurile constatate (art. 50).

Regulament pentru industriile insalubre, 24 sept. 1894.[271]

Acest regulament reglementează printre altele şi situaţia turnătoriilor de clopote precum şi cea a fabricilor de lumânări şi a substanţelor ce puteau intra în componenţa lumânărilor (art.73-75).

Convenţia de extrădare între România şi Ţările de Jos, 27 sept. 1894.[272]

Extrădarea opera printre altele şi pentru infracţiunile de avort, bigamie, adulter şi viol(art.4-8).

Convenţia de extrădare între România şi Marea Britanie, 9 martie 1893.[273]

Puteau fi extrădate persoanele care săvârşeau următoarele infracţiuni: viol, atentat la pudoarea unei fete sub 14 ani, avort precum şi întrebuinţarea de substanţe sau instrumente care provoacă avortul (art. 14-17).

Lege asupra numelui, 18 martie 1895.[274]

Printre alte reglementări din această lege această lege face referire la schimbarea numelui şi la adoptarea patronimului(art. 8).

Lege pentru repaosul duminical, 6 martie 1897.[275]

Legea instituia dreptul la repaus al ˝oricărui impiegat, elev, lucrător sau meseriaş întrebuinţat în vreun stabiliment sau întreprindere industrială sau comercială˝. Conform legii aceştia se bucurau de repaus de la orele 6 dimineaţa până a doua zi la aceiaşi oră în toate duminicile şi cu ocazia sărbătorilor: Sfântul Vasile; Botezul Domnului; prima şi a doua zi de Paşti; Sf. Gheorghe; Sf. Dumitru; prima şi a doua zi de Crăciun. (art. 1-2).

Legea menţionează instituţiile publice care erau exceptate de la aplicarea legii repausului duminical (art. 4-9), precum şi locurile unde se puteau ţine târguri.

Cei ce încălcau dispoziţiile acestei legi erau sancţionaţi prin sancţiunile cuprinse în lege (art. 10-15).

Regulament pentru funcţionarea bibliotecilor populare, 5 sept. 1898.[276]

Acestea aveau în dotare şi cărţi religioase (art.6).

Convenţia de extrădare încheiată cu Austro-Ungaria, 19 aprilie. 1902.[277]

Această convenţie prevedea extrădarea şi pentru următoarele fapte penale: avort, viol, bigamie (art.2).

Lege asupra contabilităţii publice a statului, 21 martie 1903.[278]

Legea face referire în mod indirect la instituţiile bisericeşti şi are mai mult caracter tehnic.

Lege pentru înfiinţarea contorului pentru fabricarea obiectelor de metale preţioase, 15 feb. 1906.[279]

Era supusă acestui control şi fabricaţia de icoane (art. 2).

Lege pentru fabricaţia şi vânzarea lumânărilor din ceară adevărată de albine, 26 feb. 1906.[280]

Legea instituie obligativitatea folosirii în biserici a lumânărilor de ceară curată, fără altă compoziţie (art.1).

Fabricanţii lumânărilor erau obligaţi să achite o taxă procentuală calculată în funcţie de numărul de locuitori (art.3).

Pentru uzul casnic se puteau face lumânări de ceară curată fără a se plăti taxe (art.4).

Fabricarea acestor lumânări se făcea sub supravegherea organelor financiare ale statului (art. 5-11).

Lege asupra rechiziţiilor militare, 6 aprilie. 1906.[281]

Instituţiile bisericeşti erau scutite de rechiziţie (art. 38).

Regulament pentru instituirea medaliei ˝Serviciul credincios˝, 4 nov. 1906.[282]

În textul regulamentului mai este întâlnită încă formula ˝numele de botez˝ şi nu cea de ˝prenume˝ (art. 2).

Regulament pentru înfiinţarea consiliului administrativ permanent, 28 feb. 1890.[283]

Acest regulament atrage atenţia prin faptul că preşedintele şi membrii acestui consiliu erau obligaţi să participe la oficierea slujbelor Te-Deum.

Regulament privitor la actele de stare civilă, 6 sept. 1911.[284]

Regulamentul este în strânsă legătură cu Legea actelor stării civile din 2 iunie 1866, având un caracter mai laicizant decât aceasta.

Regulamentul serviciului tezaurului în timp de război, 16 aug. 1916.[285]

Decret relativ la cenzura ziarelor, telegramelor şi a corespondenţei, 6 sept. 1918.[286]

Decret-lege pentru obţinerea cetăţeniei române, 30 dec. 1918.[287]

Acest decret lege i-a vizat în primul rând pe evreii din România şi de aceea s-a mai numit şi decretul de încetăţenire al evreilor.

Pe lângă acest aspect important decretul acordă cetăţenie tuturor românilor indiferent de religie (art.1).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la alte culte religioase.

Lege asupra organizării judecătoreşti în Dobrogea, 12 nov. 1878.[288]

Această lege respectă dreptul mahomedanilor de a a-şi rezolva problemele din domeniul dreptului familiei şi dreptul succesoral după propriile tradiţii juridico-religioase şi totodată înfiinţează o instanţă specială pentru aceştia: ˝Pentru afacerile dintre mahomedani relative la organizarea familiei, la puterea părintească, la căsătorie, divorţ şi succesiunea ab intestat, se instituie în oraşele Tulcea şi Constanţa un tribunal mahomedan, care va judeca conform legilor şi uzurilor mahomedane. Părţile însă, prin comun acord sunt libere a supune şi aceste afaceri juridice instanţei de drept comun, care va judeca litigiul instanţei de drept comun conform legilor şi uzurilor mahomedane˝ (art. 39).

Legea reglementează şi componenţa tribunalelor mahomedane şi regulile procedurale privitoarea la competenţa de a împăca părţile: ˝Tribunalele mahomedane sunt compuse dintr-un cadiu al localităţii, recomandat de muftiu şi confirmat de Ministerul Justiţiei, părţile pot însă duce fiecare la înfăţişare câte un arbitru voluntar, care împreună cu cadiul vor cădea la împăcare.

La caz de nereuşită ei vor avea vot consultativ la judecata cauzei˝ (art. 40).

˝Sentinţele acestor tribunale vor fi redactate în limba română, spre acest scop va fi pe lângă fiecare tribunal câte un grefier, numit de Ministerul Justiţiei dintre persoanele competente, şi care să cunoască bine atât limba română cât şi limba turcă” (art. 41).

Sarcina retribuirii acestui personal şi-o asuma statul român.

Regulament pentru certificarea rabinilor pentru scutirea de serviciul militar, 4 mai 1903.[289]

Regulamentul are 10 capitole şi scuteşte pe rabinii ce funcţionau la sinagogile din lista anexată legii de efectuarea serviciului militar.

Decizie pentru autorizarea preoţilor catolici şi pastorilor protestanţi de a preda religia la elevii respectivi, 3 dec. 1910.[290]

Regulamentul are 2 articole şi face referire la condiţiile în care reprezentanţii cultelor menţionate în titlu deciziei pot preda religia în şcolile de stat.

 

Transformările instituţionale bisericeşti reflectate în legislaţia de stat dintre anii 1859-1918 şi analiza juridico-canonică a acestora.

Schimbările politice înfăptuite cu ocazia unirii principatelor au avut efecte fireşti şi asupra  vieţii Bisericii neamului.[291]

Din punct de vedere politic, înainte de unire cele două principate formau două ţări separate, la fel şi Biserica era alcătuită din două unităţi canonice. ˝Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova era câte o Mitropolie. Ele fiinţau deosebit una de alta, fiecare având episcopi sufragani˝.[292]

Între ierarhii celor două Principate lipsea acea apropiere care-i putea face să urmărească o direcţie unitară în treburile bisericeşti.[293]

În primii ani după unire, Domnitorul Cuza şi guvernul său nu au întreprins nici o acţiune definitivă pe tărâmul bisericesc. Domnitorul a luat numai unele măsuri menite să atragă atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să pregătească terenul legilor care avea să urmeze.[294]

Legile lui Cuza au avut caracterul ireversibilităţii, ele fiind întărite şi completate de toate legile ce au fost emise de Statul Român după instaurarea monarhiei constituţionale.

În perioada 1859-1918 au fost legiferate următoarele chestiuni ce implică abordare canonică: declararea şi recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, organizarea bisericească, cu apariţia titulaturii de mitropolit primat şi a unei autorităţi sinodale centrale, rezolvarea problemei materiale a clerului şi reorganizarea vieţii monahale, organizarea consistoriului ca instituţie unită cu Sfântul Sinod, secularizarea averilor mănăstireşti, trecerea actelor stării civile din competenţa statului în competenţa instituţiilor laice, laicizarea legislaţiei prin ignorarea impedimentelor spirituale la căsătorie.

 

Dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1885 s-a petrecut cel mai însemnat eveniment pentru Biserica noastră de la sfârşitul veacului al XIX-lea – recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia Ecumenică.[295] În acest an s-a cerut prima dată, în mod oficial recunoaşterea ˝neatârnării˝ Bisericii Române. Comitetul clerical din Adunarea ad-hoc, alcătuieşte 14 ˝punturi de dorinţe˝ care să servească de bază la viitoarea organizare a ţării şi a clerului. La 20 dec. 1857 aceste dorinţe au fost supuse Adunării, urmând a fi înaintate Comisiei Internaţionale.

În cel dintâi punct se cerea în mod expres: ˝Autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică şi membră a unei sfinte şi soborniceşti şi apostolice Biserici de Răsărit…˝[296].

În martie 1866 Consiliul de Stat prezintă Constituantei un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care la articolul al II-lea se prevedea că ˝Biserica Ortodoxă Română este şi va rămâne autocefală, liberă şi independentă de orice Biserică străină, întru toate ce priveşte organizarea şi disciplina ei˝[297].

Apoi Constituţia, promulgată la 30 iunie 1866, înscria în cel de-al 21-lea articol al său următoarele: ˝Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor˝.[298]

După de doi ani de aşteptare, proiectul a fost votat de Senat la 5 iulie 1869 şi trecut la Camera deputaţilor, iar spre finele anului 1872 dezideratul autocefaliei este concretizat printr-o lege organică.

În cuprinsul acestei legi nu au fost incluse nici una din pretenţiile ridicate de Patriarhul Grigore al VI-lea. În acest act normativ, Biserica Română este numită de fiecare dată  ˝autocefală˝.[299]

La 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir,[300] lucru ce putea fi socotit ca o încercare a unei totale desprinderi de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Ioachim III a trimis o epistolă ce conţinea mustrări aspre adresate mitropolitului primat, în scopul susţinerii drepturile sale asupra Bisericii Române. Sinodalii au hotărât să dea un răspuns acestei epistole şi în acest scop au alcătuit o comisie sinodală condusă de Iosif Naniescu al Moldovei (1875-1905). Comisia a întocmit un raport ce a fost trimis Patriarhiei de Constantinopol.

La Crăciunul anului 1884 s-a început o nouă corespondenţă între Biserica Română şi Constantinopol care de altă dată avea să încununeze de succes o luptă purtată cu stăruinţă timp de mai bine de 30 de ani. Patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal cu care a hotărât să încuviinţeze cele solicitate de Biserica Română. Pe baza hotărârii s-a alcătuit tomosul patriarhicesc, prin care Biserica Română era declarată, în mod legal autocefală, de Patriarhia din Constantinopol. În ziua de 25 aprilie 1885 Gh. Ghica – reprezentantul român la Constantinopol – se întorcea cu tomosul de autocefalie.

La 1 mai 1885 s-a întrunit Sinodul, iar Ministrul Cultelor, D. A. Sturdza, a comunicat înaltului for bisericesc tomosul patriarhal pentru autocefalia Bisericii noastre Ortodoxe Române.

 

Organizarea bisericească.

Organizarea autorităţii sinodale.

La 3 dec. 1864 este adoptat ˝Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române˝[301], decret ce avea ca temei canonic canonul 34 apostolic.[302]

Prin art. 1, Biserica română se declară independentă. Era cel mai important act pe care trebuia să-l obţină şi acesta atât pentru interese de stat cât şi ca o recunoaştere a noului statul dobândit de Biserica Ortodoxă Română. Biserica nu mai putea funcţiona fără o autoritate centrală şi nu mai putea întreţine relaţiile cu celelalte Biserici.

Restul Decretului Organic nu este decât o consecinţă a declarării independenţei Bisericii Române.[303] Decretul Organic instituia un Sinod general al Bisericii Ortodoxe Române şi sinoade eparhiale (art.2). Sinodul general era alcătuit din mitropoliţi şi episcopii aleşi de fiecare eparhie, de către clerul de mir şi din laici cu cunoştinţe teologice. Din Sinod mai făceau parte şi decanii facultăţilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi (art. 4).

Sinoadele eparhiale se alcătuiau după aceleşi procedură (cap. IV, art. 34).[304]

Într-o mică măsură era dată posibilitatea şi laicilor de a face parte din sinoade.[305] Aceasta înseamnă că sinodul general şi cele eparhiale aveau posibilitatea să devină sinoade mixte, dar, după cum se poate constata, nu era obligatorie constituirea lor astfel.[306]

În atribuţiile sinodului general intrau probleme administrative şi judiciare. Din cele legislative amintim: disciplina monahală; legile hirotoniei etc.

Atribuţiile administrative erau: educaţia clerului; judecarea conflictelor dintre episcopi; judecarea în ultimă instanţă a proceselor disciplinare a persoanelor bisericeşti (art. 19).

Decretul organic a fost completat de două regulamente, care arătau cum să se facă alegerea membrilor sinodului general[307]şi cum funcţionează.[308]

Sinodul[309] era condus de Mitropolitul primat, în numele Domnului. Regulamentul interior al Sfântului Sinod la Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, prevede că ˝mitropolitul primat[310] ocupând fotoliul prezidenţial deschide sesiunea.[311]

Convocarea sinodalilor o făcea Ministerul Cultelor cu aprobarea Domnului (art. 9).

Acest Sinod nu s-a întrunit însă decât de trei ori (1865, 1867, 1869). Cu toate aceste a luat o serie de hotărâri concretizate în diverse proiecte şi regulamente privitoare la: independenţa administrativă a episcopiilor şi mitropoliilor; instalarea înaltului cler; disciplina monahală şi a preoţilor de mir; uniformizarea ierarhiei bisericeşti; repartizarea preoţilor de mir pe parohii; înfiinţarea şi zidirea de biserici noi; unificarea şi uniformizarea tipicului bisericesc.[312]

Legea sinodală, după unele mărturii istorice, a fost întocmită în Consiliul de Stat de către bătrânul învăţat Aug. Tr. Laurian.[313] Acesta a luat de normă organizarea bisericească introdusă de Şaguna[314] în Transilvania[315] şi a transpus-o în legea sinodală, cu anumite modificări.

Legea pentru numire şi legea sinodală au produs tulburări atât în interiorul Bisericii româneşti, cât şi în Bisericile din Orient. Biserica Ortodoxă Română a fost acuzată ca fiind schismatică, iar patriarhul ecumenic a fost la un pas de aruncarea anatemei.[316] Se poate însă observa la o analiză mai atentă că acest sinod nu încălca normele canonice deoarece el avea numai atribuţii jurisdicţionale şi administrative. De dogme nu se atingea (art. 6 din Regulament). Legea suferea totuşi de deficienţe în formularea reglementării, iar aceasta a dus la specularea situaţiei.[317]

Combătând legea sinodală, episcopii, apărători ai canoanelor, afirmau că problema constituirii sinodului este o chestiune a Bisericii şi a episcopilor şi nu este de competenţa unor mireni sau a unor autorităţi civile[318]. Necanonicitatea acestui sinod o probau prin canoanele titlului VIII al Nomocanonului lui Fotie.[319]

O altă lege care dă mărturie despre această perioadă este cea a numirii episcopilor şi a mitropoliţilor.

Prin numirea de către Domn a unor episcopi, ierarhii s-au împărţit în două partide. De o parte erau episcopii, numiţi prin decret domnesc,[320] iar pe de alta unii dintre episcopii care nu erau în funcţiune, ci erau numai arhierei titulari.[321]

De ambele părţi erau episcopi cu o solidă pregătire intelectuală. Cei mai vechi îşi bazau afirmaţiile lor pe prevederile canoanelor: 30 apostolic; 12 Laodiceea; 59 Cartagena; 19 şi 23 Antiohia; 6 Sardica. Toate acestea condamnă pe cei ce se folosesc de puterea civilă pentru a ocupa scaunul episcopal.

Can. 4 al Sinodului I Ecumenic preia prevederea canonul 30 Apostolic, însă el prevede ca dintre cele trei acte prin care se instituie un episcop, alegerea, hirotonirea şi numirea, ultimul dintre ele să aparţină puterii civile. Sub ocrotirea acestui canon legea nu mai putea fi acuzată de necanonicitate.[322]

Referitor la acuzaţiile pe care le aducea Patriarhul legilor lui Cuza, acesta răspundea demonstrând ˝antica autocefalie a Bisericii dace˝. De asemenea mai spunea: ˝arhiereii pe care i-am înălţat la scaunele episcopale vacante, au fost aleşi după glăsuirea canoanelor din bărbaţii doririlor comune˝ distinşi prin pietatea, experienţa şi luminile lor.[323]

Patriarhul era gata să arunce anatema asupra Bisericii noastre. Dar, pentru că guvernul provizoriu (căci între timp Cuza a abdicat) promisese că se vor îndrepta lucrurile, Patriarhul s-a mulţumit numai cu ruperea legăturilor canonice, cu episcopii anticanonici.[324] Printr-un proiect de lege votat în Adunare (4 dec.1872) şi Senat (11 dec.1872) se reglementează poziţia episcopilor numiţi de Cuza, menţinându-i cu toate prerogativele demnităţii lor.

Prin această nouă lege din 1872 s-a instituit ˝Sf. Sinod al Bisericii Autocefală Ortodoxe Române˝, menit să păstreze ˝unitatea administrativă, disciplinară şi naţională a Bisericii Ortodoxe în Statul Român˝.

Acest Sinod se întrunea de două ori pe an: primăvara şi toamna şi era alcătuit din cei doi mitropoliţi, din 6 episcopi eparhioţi şi din 8 arhierei titulari. Atribuţiile bisericeşti ale Sinodului erau: să definească şi să reglementeze atribuţiile consistoriilor eparhiale şi a celorlalte organe de conducere şi administraţie prin regulamente întemeiate pe canoane şi pe obiceiul pământului.

Legea din 1872 avea trei mari lipsuri: modalitatea alegerii chiriarhilor; sfera restrânsă a atribuţiilor şi înlăturarea participării sub orice formă a clerului de mirean fie de la alegeri, fie de la conducerea treburilor bisericeşti. Alegerea era încredinţată marelui Colegiu, alcătuit din toţi deputaţii şi senatorii, aleşi fără un program bisericesc, adesea străini de problemele religioase.

Biserica Ortodoxă Română a stat sub cârmuirea legii ei organice din 1872 timp de aproape 40 de ani.

În acest răstimp, deseori s-au ridicat glasuri, care cereau schimbarea unora sau altora din rânduielile acestei legi. Aşa de pildă, se cerea încă de prin anul 1883 ca şi preoţii de mir să-şi aibă reprezentanţii lor în Sf. Sinod.

Curând după aceea, proiectul lui Spiru Haret pentru modificarea legii sinodale, este pus de acord cu canoanele, votat şi promulgat de Parlament. În sprijinul proiectului său, Spiru Haret, ocupantul fotoliului de ministru al instrucţiunii publice şi cultelor, susţinea că: ˝autoritatea de stat intervine pentru a face să dispară cel puţin inconvenienţele cele mai evidente pe care experienţa le arătase în Legea din 1872, să caute să apropie cât va putea mai mult clerul de sus de cel de jos, pentru a înlesni acţiunea lor comună, permiţându-le să se cunoască şi să se aprecieze mai bine, pentru a mări autoritatea celui dintâi şi încrederea în sine a celui de al doilea.˝[325]

Prin organizarea ce i s-a dat în 1872, Sinodul rămânea izolat de restul clerului,[326] şi de aceea se căuta, cu insistenţă, apariţia unei noi instituţii, ce urma să rezolve această situaţie.

Apariţia Consistoriului Superior Bisericesc nu a fost lipsită de contestările contemporanilor. Această instituţie a dat naştere ˝crizei bisericeşti˝ al cărui provocator şi susţinător a fost episcopul Romanului, Gherasim Safirin. Acesta era atât de convins de necanonicitatea noii instituţii încât a anatematizat în şedinţa din 12 decembrie 1909 pe toţi cei ce erau împotriva convingerilor sale.[327]

În cele din urmă, legea de modificarea legii sinodale şi apariţia noii instituţii bisericeşti s-a realizat, deoarece s-a considerat că aceasta nu contravine normelor canonice.

Prin noua lege, care prevede înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc, se statornicea principiul că la alegerea episcopiilor şi mitropoliţilor aveau dreptul să ia parte şi delegaţii preoţilor, ai învăţământului teologic şi ai mănăstirilor. Era deci o înnoire utilă în viaţa bisericească, căci s-a recunoscut principiul potrivit cărui şi ceilalţi lucrători în ˝ogorul Domnului˝ au dreptul să-şi exprime opiniile  în diferite probleme bisericeşti.

Prin legea din 20 martie 1909 s-a înfiinţat un Consistoriu Superior Bisericesc, cu rol pur consultativ, unit cu Sf. Sinod, unde preoţii discutau cu aleşii lor dorinţele lor legitime şi canonice şi aveau un vot consultativ în problemele ce îi priveau.[328]

Organizarea vieţii parohiale şi a învăţământului teologic.

În mai 1874 s-a promulgat Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale, întocmit de Sf. Sinod, prin care se înfiinţau epitropiile bisericeşti, alcătuite din 3 persoane, şi anume: parohul bisericii, un epitrop dintre enoriaşi şi încă unul numit de primărie.

Acest regulament mai cuprindea reglementări privitoare la: salarizarea clerului; întreţinerea bisericilor; fixarea parohiilor; numirea şi pregătirea clerului de mir; controlul administrativ şi disciplinar în Biserică.

Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale a fost în vigoare până la 1893.

Legea clerului mirean şi seminariilor aducea îmbunătăţiri consistente vechilor reglementări.

Legea clerului mirean este cea dintâi reglementare care îi salariza pe preoţi,[329] contribuind la ameliorarea stării lor materiale, împărţindu-i însă în mai multe categorii, după treapta de cultură şi după locul unde se aflau, adică la sate sau la oraşe.

Legea a fost necesară, aşa cum se poate constata din literatura timpului, deoarece dispoziţiile anterioare potrivit cărora pământul Bisericii, veniturile parohiei şi dreptul de a fi învăţători în comune nu au fost respectate,[330] iar preoţii aveau condiţii de trai sub nivel pregătirii lor şi sub importanţa misiunii ce o aveau de îndeplinit.[331]

Această lege a avut în vedere şi învăţământul seminarial,[332] dându-i o mai bună organizare, însă fără să-l tracă sub grija şi îndrumarea Bisericii.

Deşi această lege a însemnat o îmbunătăţire a stării intelectuale şi morale a preoţilor de mir, a redus semnificativ numărul preoţilor şi al parohiilor şi a stârnit nemulţumirea ierarhilor care nu mai puteau hirotoni[333] preoţi decât în anumite condiţii impuse de puterea laică, călcându-se astfel un drept canonic.[334]

Pentru a reduce în mod progresiv numărul preoţilor în concordanţă cu numărul stabilit prin lege al parohiilor, a fost creată instituţia preoţilor supra-numerari. Aceştia erau salarizaţi de stat şi nu aveau calitatea de preoţi ajutători, ci preoţi rămaşi în afara numărului celor care îndeplineau funcţia de paroh. Aceştia rămâneau sub oblăduirea episcopului respectiv şi erau preferaţi în cazul unei vacanţe înainte altor candidaţi, cu excepţia celor licenţiaţi în teologie.

Legea clerului mirean şi a seminariilor fixează şi câmpul de activitate al protoiereilor precum şi salariile ce le primeau.[335]

Protopopiatele sunt prezentate ca instituţii intermediare, asigurând legătura între episcop şi preoţii parohi, iar conducătorii oficiilor protopopeşti ca având datoria de a inspecta parohiile şi de a întreprinde anchete, precum şi de a întocmi procese verbale constatatoare.

Legea clerului mirean aminteşte şi de revizorii ecleziastici care aveau datoria ca din trei în trei luni să inspecteze toate protopopiile dintr-o episcopie, iar la sfârşitul fiecărui an să prezinte un raport de activitate privitor la administraţia generală a episcopiei precum la toate cauzele ce s-au prezentat spre judecata Consistoriului eparhial.[336]

Legea din anul 1893 prevedea existenţa şi a defensorilor eclesiali, cu atribuţiuni de inspectori asupra averii bisericeşti şi cu însărcinarea de a ţine locul de procuror, în chestiunile de judecată ivite cu ocazia deferirii judecăţii consistoriale făcută de Ministerul Cultelor.[337]

Legea clerului mirean şi a seminariilor recunoaşte şi existenţa cântăreţilor, menţionând că la fiecare parohie erau încadraţi 2 cântăreţi salarizaţi de la bugetul de stat.

Legea clerului mirean şi seminariilor a constituit un pas înainte în organizarea bisericească şi în acordarea unei importanţe deosebite învăţământului universitar.[338]

Un alt aspect pozitiv al a acestei legi a fost crearea conferinţelor pastorale. În art. 199 alin. 5 se prevede posibilitatea instruirii preoţilor prin conferinţe pastorale.

Legea îmbunătăţea starea materială a clerului cu preţul reducerii numărului preoţilor şi a parohiilor. Preoţii erau salarizaţi de stat, formă de sprijin care a fost înlocuită în perioada interbelică, cu ajutorul acordat de stat prin contribuţii bugetare.

Măsurile de îmbunătăţire a stării materiale a clerului au continuat prin creşteri salariale şi calcularea sporului de vechime realizată din anul financiar 1904-1905.[339]

Un alt mod de a îmbunătăţii situaţia financiară a Bisereicii a fost apariţia Legii lumânărilor de ceară curată. Prin această lege s-a creat monopolul Bisericii în fabricarea şi vânzarea lumânărilor de ceară curată. Iniţiatorul acestei legi a fost Episcopul Melchisedec Ştefănescu, care în anul 1888 a prezentat în Senat propunerea sa.[340]

Preoţii au încercat şi alte mijloace de îmbunătăţire a stării lor materiale.

Unul dintre aceste mijloace a fost crearea de asociaţii cu personalitate juridică, în scopuri culturale sau în scopul întrajutorării.

Apariţia Casei Bisericii a constituit de asemenea un mijloc de rezolvare a unor situaţii sociale ce erau întâlnite în rândul clericilor.

Articolul 8 al legii de înfiinţare prevedea că: ˝fondurile care vor rămâne la libera dispoziţie a Casei Bisericii se vor întrebuinţa… şi pentru întrajutorarea preoţilor atinşi de infirmităţi incurabile, a preoteselor văduve şi a orfanilor preoţilor lipsiţi de orice mijloc de trai.˝

Organizarea vieţii monahale

Problema reorganizării vieţii mănăstireşti fusese discutată şi mai înainte de Cuza, în special de divanul ad-hoc din Moldova în anul 1857, când s-a pus problema organizării monahismului după nişte ˝condiţii folositoare Statului şi religiei˝.[341]

La sfârşitul anului 1864 au mai apărut două legi care priveau organizarea bisericească. Ele poartă numele de ˝Decrete organice˝. Primul dintre ele a apărut: la 30 noiembrie 1864 şi poartă numele: ˝Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti˝ sau ˝legea călugăriei˝.[342] Decretul impune condiţii speciale de intrare în monahism. Nimeni nu mai putea intra în monahism fără a poseda studii seminariale şi a avea vocaţie pentru a accede la treapta episcopală (art. 1-2). Mai puteau intra în monahism bărbaţii care aveau peste 60 de ani şi femeile care aveau peste 55. Făceau excepţie invalizii şi cei bolnavi de boli incurabile.

Intrarea în monahism se făcea cu aprobarea Sinodului general şi a Ministerului cultelor, în mănăstirile special destinate. În bugetul statului se prevedeau sume speciale pentru întreţinerea monahilor.

Măsurile prevăzute de această lege au fost contestate de către patriarhul ecumenic. Cuza a răspuns acestor proteste spunând că legea este necesară pentru ˝ dezrădăcinarea ignoranţei, imoralităţii şi a nenumăratelor abuzuri care s-au încuibat în mănăstiri spre scandalul Bisericii ˝.[343]

În perioada de care ne ocupăm în acest capitol au mai fost reglementate şi alte aspecte privitoare la viaţa monahală.

În anul 1873 apărea Regulamentul pentru disciplină monahală, întocmit de sinod. Potrivit acestui regulament ˝mănăstirile şi schiturile de călugări şi călugăriţe depind numai de chiriarhul respectiv, în cea ce priveşte îndatoririle de ordin spiritual, potrivit regulilor monahiceşti˝ (art. 10 )[344].

Un alt pas important în realizarea disciplinei monahale a fost creat prin apariţia regulamentului referitoare la vizitatorii mănăstirilor.

În anul 1902, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, propunea ca mănăstirile să nu mai fie vizitate de oricine, ci numai de cei cu familie, care nu mai erau găzduiţi prin chiliile călugărilor, ci în aşa numitele arhondării.

În scopul îmbunătăţirii stării materiale a monahismului, în anul 1908, Iosif, mitropolitul primat al ţării, adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii un memoriu ˝pentru sporirea bugetului individual al fiecărui călugăr.˝[345]

Tot în scopul îmbunătăţii stării materiale a monahismului, în septembrie 1912, s-au înfiinţat la câteva mănăstiri menţionate expres în actul oficial, ateliere de industrie casnică.

Organizarea judecăţii bisericeşti .

Perioada cuprinsă între anii 1859-1918, fiind o epocă de transformări instituţionale a ridicat probleme deosebite şi în ceea ce priveşte sancţionare abaterilor clericilor.

Acum sunt puse bazele unor instituţii ce funcţionează până astăzi.

Până în secolul XIX clericii erau judecaţi de către episcop, iar pentru abateri mai grave de mitropolit şi de către sinod.

Despre instanţă în sens propriu nu se poate vorbi până la începutul veacului XIX, când este amintit un ˝dicasteriu˝ mitropolitan.[346]

În anul 1840, pe baza Regulamentelor Organice, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a legiferat apariţia a două instanţe distincte: consistoriul care se ocupa cu pricini civile şi dicasteria care se ocupa de judecata clerului.[347]

Cele două instanţe au fost înlocuite de sinoadele eparhiale, propuse spre înfiinţare de Sinodul general, care în şedinţa din 31 dec. 1865 a propus un Regulament pentru lucrările sinodului eparhial în materie de disciplină bisericească.[348]

Consistoriile eparhiale în Biserica Ortodoxă Română au apărut în adevăratul sens al cuvântului la 1872, prin art. 28 din Legea pentru alegerea şi numirea episcopilor eparhioţi. Acest articol prevedea că în fiecare eparhie trebuia să existe un consistoriu permanent, pentru judecarea abaterilor şi delictelor clerului.

Prin Legea sinodală  se acorda Sinodului dreptul de a judeca în primă instanţă ierarhii şi funcţiona ca instanţă de recurs pentru preoţi.

În anul 1909 s-a înfiinţat Consistoriul Spiritual Central, prin legea sinodală din 3 aprilie. Articolul 18 al legii acorda dreptul de recurs la această instanţă preoţilor şi diaconilor caterisiţi,[349] precum şi judecarea membrilor săi.

În anul 1911 a fost înfiinţat Consistoriul Central Bisericesc, ce a preluat atribuţiile Consistoriul Spiritual Central.

În concluzie, în perioada 1872-1926 în Biserica Ortodoxă au funcţionat ca instanţe de judecată: instanţele eparhiale, Sfântul Sinod şi Consistoriul Central Bisericesc.

Secularizarea averilor mănăstireşti.

La sfârşitul anului 1863 a apărut cea mai importantă lege bisericească a lui Cuza, prin care se secularizau toate averile mănăstireşti.

˝Legea secularizării nu este o lege ca celelalte. Ea curma într-un chip îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate o chestiune seculară˝.[350] Prin secularizare se legaliza trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstireşti pământene şi se reglementa în acelaşi timp problema mănăstirilor închinate, ale căror averi treceau de asemeni în posesia Statului Român.[351]

Legea arată că toate averile mănăstireşti, închinate sau pământene ˝sânt şi rămân averi ale Statului˝(art. 1). Art. 3 prevedea acordarea unei despăgubiri în valoare de 82 de milioane de lei mănăstirilor de la locurile sfinte. Egumenii greci erau obligaţi să dea guvernului ornatele, vasele sacre, precum şi documentele ce le-au fost încredinţate ˝(art. 6).

Grecii pretindeau că aveau dreptul de proprietate aici, întrucât ziceau că moşiile le-au fost dăruite lor. Din hrisoavele de închinare, se poate însă observa că din punct de vedere legal grecii nu aveau drept de proprietate asupra vreunei moşii mănăstireşti.[352]

 

Relaţiile Biserică-Stat.

Prima lege de o importanţă deosebită pentru Biserică a reglementat obligativitatea utilizării limbii române în cult. În 1863 printr-un decret domnesc se impunea obligaţia ca limba întrebuinţată la serviciul divin să fie cea română[353] Această lege urmată de ce a secularizării averilor mănăstireşti au abrutizat relaţiile Bisericii cu Statul, prin intervenţia energică a puterii politice în viaţa Bisericii.

Atât legea organică a Sf. Sinod din 1872,[354] cât şi legea clerului mirean din 1893, au avut menirea să restabilească raporturile dintre Biserică şi Stat, după etapa îndrăzneţelor reforme din timpul domniei lui Cuza Vodă.

Statul, ca instituţie în care Biserica îşi îndeplineşte rostul ei eshatologic reprezintă pentru aceasta, organul suprem de jurisdicţie şi control. Şeful statului primea recursul celor nemulţumiţi de modul în care erau respectate canoanele şi legile bisericeşti de către autoritatea bisericească.[355]

Ideea de supraveghere din partea statului asupra chestiunilor bisericeşti întâlnită în Regulamentul Organic s-a continuat dând naştere la diferite rânduieli, închegate apoi în 1902, într-o instituţie statornică, numită ˝Casa Bisericii˝. Acest aşezământ creat prin legea lui Spiru Haret din ianuarie 1902, pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, era întru totul asemănător cu ˝Casa Şcoalelor˝. ˝Casa Bisericii˝ a dăinuit doar până în 1921 fără a-şi realiza pe deplin scopul înfiinţării.

La 5 februarie 1909 se fac alegeri de mitropoliţi şi astfel în scaunul de Primat al ţării ajunge episcopul Atanasie Mironescu, iar la Iaşi Pimen Georgescu.

Conform tradiţie bizantine, statul a sprijinit viaţa bisericii luând măsurile necesare exprimate prin legi. Astfel, Biserica a făcut misiune în şcolile publice, în spitale,[356] în penitenciare şi în armată.[357]

Legislaţia de stat din această perioadă, legalizează repusul duminical în conformitate cu tradiţia canonică[358] şi bizantină[359] dar şi cu normele legale în domeniu din ţările occidentale.

Perioada cuprinsă între anii 1859-1918 se caracterizează prin prezenţa puternică a reprezentanţilor Bisericii în cadrul puterii publice. Mitropolitul a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Adunării elective, al Corpului ponderator şi al Senatului. Ierarhii erau membrii de drept ai Senatului unde îşi exprimau păreri competente privitoare la proiectele de legi.

Pe lângă ierarhi în forurile reprezentative erau aleşi preoţi şi monahi, ce desfăşurau o activitate politică foarte activă.[360]

 

Biserica şi actele de stare civilă.

Regulamentele Organice puneau pe seama Bisericii obligativitatea întocmirii actelor de stare civilă şi totodată, conform unei vechi tradiţii acordau Bisericii dreptul de a judeca unele pricini civile, mai cu seamă din dreptul familiei.[361]

Prin ˝legea pentru comunele urbane şi rurale˝ apărută la scurt timp după aceasta, s-au luat actele stării civile din mâna clerului şi s-au dat primarilor comunelor.[362]

Prin introducerea Codului civil, în acelaşi an, s-au luat din competenţa tribunalelor bisericeşti atribuţiile în materie de căsătorie şi s-au dat tribunalelor civile (art. 216). În urma acestei dispoziţii dicasteriile şi-au pierdut rostul şi s-au desfiinţat.

În perioada interbelică, legea pentru organizarea judecătorească,[363] restabileşte anumite obligaţii judecătoreşti preoţilor, care redeveneau instanţe de împăciuire. Situaţia aceasta nu a durat însă  după 1940.[364]

Prima Constituţie a României şi Cod civil român au adus schimbări esenţiale în domeniul dreptului familiei, neglijând autoritatea de drept public ce o aveau canoanele. Sub Legiuirea Caragea, binecuvântarea religioasă era indispensabilă pentru încheierea validă a unei căsătorii. După trecerea actelor de stare civilă din sarcina preoţilor în cea a autorităţilor laice, se acordă din ce în ce mai puţină importanţă binecuvântării religioase, mai cu seamă în materie de căsătorie.

Din punct de vedere religios, simpla căsătorie civilă este concubinaj,[365] iar reglementările inspirate după Codul civil al lui Napoleon[366] intră în coliziune cu normele canonice.

Deşi Constituţia din 1866 pune pe picior de egalitate căsătoria civilă şi cea religioasă, considerându-le deopotrivă obligatorii, Codul civil arăta că numai căsătoria civilă rămânea obligatorie (art. 151).

Din cauza lipsei unei legi organice care să rezolve problema, Curtea de Casaţie a dat hotărâri pro şi contra, acceptând în cele din urmă principiul obligativităţii căsătoriei religioase.[367]

Problema nu se rezolvă nici în perioada interbelică, ba din contră diferenţa dintre prevederile canonice şi cele laice creşte, atât în cea ce priveşte obligativitatea ceremoniei religioase, cât şi a impedimentelor la căsătorie, deşi au existat canonişti care au încercat să le aducă prin actul dispensei[368] la un numitor comun.

În ceea ce priveşte rudenia, Codul civil menţionează că rudenia cosângenilor[369] (can. 54 Trulan) de la gradul IV în sus, în linie colaterală, nu mai constituia impediment la căsătorie. Se menţinea, totuşi, rudenia de la botez (can. 53 Trulan) între naşi şi fini (art. 145).[370]Această reglementare se păstrează până în anul 1954, când a intrat în vigoare codul familiei,[371] cod ce laicizează complet legislaţia de stat privitoare la familie.

În cea ce priveşte divorţul, legislaţia civilă concordă într-o măsură mai mare cu canoanele şi cu legiuirile de stat premergătoare legislaţiei lui Cuza.

Astfel sunt considerate motive de desfacere a căsătoriei moartea (art. 208), adulterul (art. 209), atentat direct sau indirect la viaţa celuilalt soţ (art.213), excese, cruzimi sau insulte grave (art. 210).[372]

Aceste din urmă, cu o oare care bunăvoinţă, pot fi încadrate la capitolul moarte spirituală.

Alături de ele nu mai stau ca în vechile legiuiri româneşti : apostazia, erezia şi afurisirea totală şi nici motivele morale cum ar fi: votul  monahal.

 

*

 

În concluzie, perioada de timp scursă între anii 1859-1918, cu cele două subdiviziuni ale sale (1859-1918) se caracterizează prin modernizarea sistemului legislativ românesc şi apariţia unor instituţii juridice ce se păstrează în mare parte până astăzi.

Sistemul legislativ devine unul complet şi sistematic, cu reglementări constituţionale şi cu sistematizarea normelor legale pe coduri de specialitate.

Statul legiferează pentru toate domeniile vieţii sociale şi se ocupă şi de viaţa bisericească.

Deşi amestecul statului în treburile bisericii a fost foarte agresiv, mai ales în timpul domniei lui Cuza, în această perioadă au luat fiinţă sau au primit consacrare juridică, devenind funcţionale instituţii bisericeşti ce funcţionează până astăzi.

În legislaţia din această epocă întâlnim germenele instituţiei patriarhale; organizarea uni Sfânt Sinod lărgit; crearea unor instituţii de judecată pentru clerici; reorganizarea vieţii monahale etc.

Această perioadă se mai caracterizează prin faptul că se află sub influenţa ţărilor occidentale, cuprinzând principiile seculare ce circulau şi erau impuse pe cale de lege în apus.

Se poate constata că legile ce la prima vedere defavorizau Biserica au fost de fapt în sprijinul ei.

Astfel, secularizarea averilor mănăstireşti, acţiune ce aducea cele mai mari ştirbiri ale dreptului de proprietate al Bisericii şi făcea o nedreptate donatorilor, a fost benefică pentru că a pus ordine în viaţa Bisericii, aducând instituţiile bisericeşti la adevărata lor menire şi creând un echilibru absolut necesar.

Astfel s-au putut realiza reforme agrare, solicitate şi de preoţi în calitate de slujitori ai obştilor de clăcaşi,[373] au fost date suprafeţe funciare bisericilor ce nu deţineau pământ şi a fost creată o obligaţie a statului de salarizare a preoţilor şi de întreţinere a monahilor.

Perioada de timp de care ne-am ocupat până acum se distinge ca fiind singura în care preoţii au fost salarizaţi integral de stat, în urma apariţiei Legii clerului mirean şi seminariilor.

Legislaţia din această perioadă cuprinde reglementări privitoare la dezvoltarea învăţământului seminarial, care a început să funcţioneze odată cu Regulamentele Organice şi reglementează apariţia primelor facultăţi de teologie. Utilitatea pentru preoţi şi pentru popor a acestor instituţii de învăţământ a fost mărită şi de faptul că s-a impus obligativitatea limbii române în cult şi astfel s-a putut realiza o uniformitate şi înnoire liturgică absolut necesară.

Primele legi privitoare la ocrotirea patrimoniului cultural naţional sunt întâlnite tot în această perioadă. Aceste lege vor crea în decursul timpului instituţii care funcţionează şi astăzi.

În relaţia Bisericii cu Statul apar instituţii de tradiţie, întâlnite sub diferite forme şi în epocile istorice anterioare, cum este Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, precum şi instituţii specifice acestei perioade cum este Casa Biserici.

În relaţiile cu alte culte statul acorda libertate religioasă. Celelalte culte recunoscute aveau drepturi similare cu cele ale Bisericii Ortodoxe, iar conceptul de libertate religioasă funcţiona.

Pe lângă lucrurile apreciabile realizate în această perioadă istorică, sistemul legislativ are multe erori de concepţie şi este secularizant. Statul laicizează aproape total dreptul şi elimină instituţii de drept canonic din viaţa publică, izolându-le între pereţii locaşurilor de cult.

Începând cu această perioadă istorică se poate constata o neconcordanţă permanentă între exigenţele morale impuse de dreptul bisericesc şi cele impuse de legislaţia de stat.

Treptat, modelul simfoniei bizantine, este înlocuit cu unul nou, de tip occidental, în care viaţa religioasă este scoasă din sfera publică şi împinsă în cea privată.

 

 

 

 

 

 

III. Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei în perioada 1859 – 1918

 

 

Τransformările politice şi instituţionale petrecute între anii 1859- 1918

 

Unirea principatelor şi schimbările impuse de aceasta.

Din punct de vedere istoric perioada de timp scursă între anii 1859-1918 este împărţită în două etape: (1859-1866) şi (1866-1918).

Din punct vedere legislativ cele două perioade istorice au conuitate, chiar dacă forma de conducere statală nu este aceiaşi.

Prima perioadă constituie o epoca scurtă ca durată însă importantă ca realizări, atât politice cât şi legislative.

 Epoca în care a domnit Cuza se distinge printr-un număr mare de reglementări legislative şi atitudini politice, dar şi printr-o activitate diplomatică intensă, începută înainte de realizarea unirii Moldovei şi Munteniei.

Războiul Crimeii s-a sfârşit prin tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, care cuprindea printre alte hotărâri şi unele privitoare la statutul Ţărilor Române. Conform tratatului, Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar cu garanţia celor şapte mari puteri europene, iar Regulamentele Organice vor fi revizuite, potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop a fost convocată, în fiecare Principat, câte o Adunare Naţională, Divan ad-hoc,[374] reprezentând toate clasele obşteşti, pentru a hotărî ce fel de întocmire să dea ţării lor.

Curentul pentru unire crescuse mult. Locuitorii din cele două Principate îşi dădeau seama că numai atunci se va putea păşi temeinic pe calea formării unor structuri politice puternice, când se va forma un singur stat, care să ajungă independent. Deosebit de aceasta, ideea unităţii neamului nostru, ca origină, limbă, credinţă, datini şi obiceiuri, nu era nouă.

Dorinţa de unitate a găsit în mitropolitul de atunci, Sofronie Miclescu (1851-1860), un cald susţinător. O luptă aprigă s-a încins între mitropolit şi caimacanul Nicolae Vogoride, care se străduia din răsputeri să înăbuşe ideea unirii, mai ales că turcii îi făgăduiseră pentru aceasta scaunul Moldovei.

Pentru a se combate separatismul, la 21 mai 1857, s-a format în Moldova un ˝Comitet al Unirii˝ având în frunte pe Arhim. Neofit Scriban.

În şedinţa din 4 noiembrie 1857 Divanul a votat, cu majoritate de voturi, una din cele mai importante hotărâri: ˝Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele de orice chiriarhie˝. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât ca mitropoliţii şi episcopii ţării să fie aleşi numai dintre români.

În afară de acestea, Divanul a ales din sânul său o Comisie, având sarcina să formuleze revendicările cuvenite pentru viitoarea organizare a Bisericii româneşti[375].

Toate dorinţele şi propunerile referitoare la viaţa religioasă au fost înfăţişate comisiei europene de la Bucureşti, care le-a adus la cunoştinţa Conferinţei întrunite la Paris în vara anului 1858. Cu toate acestea, în această Conferinţă, nu s-a atins de loc problema bisericească, rămânând mai departe în lucrare vechile aşezăminte ale ţării, până în 1859, când a intrat în vigoare Convenţia de la Paris din 1858.

După unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, noua situaţie politică a impus noi reglementări de o diversitate deosebită[376] ce au avut ca finalitate reorganizarea instituţiilor statului şi modernizarea întregului sistem legislativ.

 

Dobândirea independenţei de stat a României

Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică în perioada 1866-1918 ,a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţa de stat era resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar limitată, oferea premizele subordonării Statului Român intereselor imperiului otoman .

România a promovat, în multe domenii, o politică suverană, chiar şi înainte de războiul pentru independenţă. Aşa este cazul Convenţiei vamale cu Austro‑Ungaria din 1875 . Această convenţie are o dublă semnificaţie. În primul rând, ea a permis pătrunderea mărfurilor din Austro‑Ungaria, în condiţii foarte avantajoase pentru aceasta, ceea ce a determinat ruinarea multor întreprinderi industriale româneşti. În al doilea rând , prin încheierea convenţiei cu un stat european, fără de a se ţine seama de existenţa puterii suzerane turceşti, din punct de vedere al dreptului internaţional, s-a anticipat cucerirea independenţei de stat a României.

După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune, prin dezvoltarea industriei, a comerţului (în special după introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.

La congresul de la Berlin (1878), s-au manifestat unele încercări de amestec în treburile interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei, de modificarea articolului 7 din Constituţie. Prin această modificare, Germania urmărea ca evreii care veneau în România din alte ţări, în special din Germania, să primească automat şi în bloc cetăţenia romană. În anul 1879 articolul a fost modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de acordare a cetăţeniei în mod individual[377].

Deşi  au existat multe ameninţări la adresa independenţei de stat a României, procesul început a fost ireversibil, generând modificări structurale consistente în societatea şi în viaţa politică românească.

 

Organe centrale ale statului şi atribuţiile lor

În cadrul monarhiei constituţional –parlamentare, instaurată la 1866, locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege), guvern şi parlament .

Prin constituţia din 1866 poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de statutul din 1864, în sensul că se consacra principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă[378]. Totuşi constituţia îl investea pe domn cu o serie de atribuţii (avea iniţiativă legislativă , sancţiona şi promulga legile , numea şi revoca miniştri , avea dreptul de amnistie , numea şi confirma în toate funcţiile publice) de natură să îi confere o mare autoritate în Stat . Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern – Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea regatului (1881), poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult .

Guvernul era numit de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul iar apoi numea un nou guvern ,care proceda la organizarea alegerilor .

Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia din 1866 (art. 31-81). Conform acestei constituţii , Reprezentanţa naţională era formată din două adunări : Senatul şi Adunarea deputaţilor . Puterea legislativă era exercitată de către domn , împreună cu Reprezentanţa naţională. Orice lege trebuia să rezulte din acordul celor trei factori : pentru ca legea să fie supusă sancţiunii domnului era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări.

 

Dreptul românesc şi modernizarea sa în perioada 1859-1918.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa s-a introdus de la francezi Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală etc.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit , în linii generale, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice ce difereau în mod fundamental de tradiţia juridică românească. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România sub influenţa ţărilor occidentale. Acesta a fost motivul pentru care unii ideologi afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităţilor economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru şi, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Datorită acestor aspecte s-au întâmpinat unele dificultăţi în aplicarea acestor coduri şi în special a Codului civil, fiind nevoie de modificări prin legislaţia ordinară care s-a adoptat.

Din punct de vedere strict juridic, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil

Fiind strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii. Normele de drept civil existente la acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizării), erau dispersate, lipsite de unitate .În scopul depăşirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Lucrările comisiei au durat până în anul 1864. Până în anul 1863, comisia a folosit ca principal izvor, proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul Codului civil francez a lui Napoleon de la 1804[379]. Orientarea iniţială se explică prin raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor Române , luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă. În al doilea rând , proiectul italian era de dată recentă şi lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Întrucât însă proiectul italian întârzia să fie adoptat , comisa a optat pentru Codul francez care avea un mare prestigiu şi constituise modelul mai multor coduri civile ale vremii.

Codul civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 . În momentul publicării, el s-a numit ˝Codul civil Alexandru Ioan˝, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de ˝Codul civil român˝.

În trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate , dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost selecţionate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate, iar altele eliminate. În acelaşi timp, s-au păstrat o serie de dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei[380].

În comparaţie cu codurile de inspiraţie străină, Codul civil român diferă fiind mai bine structurat (avea cu 300 de articole mai puţim faţă de cel francez) şi prin faptul că în el s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi (art.299 301, 308).

Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articole .

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale.

Preambulul este format la rândul lui din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi în spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.

În cartea I, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitatea de folosinţă codul prevede că ea începe în momentul naşterii , dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez, cere ca noul născut să fie viabil.

Majoratul a fost fixat la 21 de ani , dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată (art. 421-427).

Persoanele juridice se împărţeau în 2 categorii : cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ . Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ . Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.

Cu privire la relaţiile de rudenie, s-au păstrat multe dispoziţii preluate din legile anterioare.

Spre exemplu, se menţin dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei . În dreptul nostru se consacră egalitatea soţilor cu privire la invocarea motivelor de divorţ, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez , soţul cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soţiei , pe când soţia nu poate invoca acest motiv, decât atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.

Codul nostru civil, la fel ca şi cel francez, a interzis cercetarea paternităţii, sub pretextul apărării familiei legitime. Chiar dacă tatăl îşi recunoaşte fiul natural, recunoaşterea avea efecte numai în stabilirea stării civile şi nu crea drepturi şi obligaţii de altă natură; drepturi şi obligaţii existau numai între mamă şi copilul ei natural (art. 307)[381].

Cu privire la bunurile pe care soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei bunurilor, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotal (art. 1223-1224, 1260,1287). În acelaşi timp, soţii puteau să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod . Dacă în momentul căsătoriei soţii nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunurile sale, iar cele dobândite în timpul căsătoriei aparţineau soţului care făcea dovada dobândirii lor .

Referitor la regimul dotal se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie trebuie menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de către soţ, în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpărării unor bunuri similare , care deveneau dotă (art. 436-466).

În partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora în mobile şi imobile, pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare; cu timpul, însă, bunurile mobile ca mijloace de navigaţie maritimă sau aeriană, au întrecut în mod vădit valoarea imobilelor , contrazicând concepţia codului civil (art. 942).

Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale şi nu oferă elementele necesare pentru desfiinţarea proprietăţii de tip capitalist.

Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă servituţile sau uzufructul. Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu dispoziţiile altor legi referitoare la proprietatea funciară, industrială sau comercială.

Una din problemele juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a contractului.

La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală.

Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute din contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească celeilalte părţi o despăgubire.

Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană, prin care aduce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală, pentru a se respecta echilibrul iniţial dintre părţi.

Unul dintre principiile fundamentale, care şi-a găsit consacrarea în cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin). Cu privire la formarea contractelor, s-a consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora trebuie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă.

Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate prin simplu acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară îndeplinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale contractelor elaborate de doctrina dreptului civil se bazează pe anumite texte, dar nu figurează ca atare în cod.

Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viaţă şi prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale succesorală , sub cele două forme ale sale : ˝ab intestat˝ şi testamentară. Codul reglementează amănunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi lichidarea succesiunii[382].

La baza succesiunii ˝ab intestat˝ se află relaţiile de rudenie , ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei : succesorii legitimi (descendenţi , ascendenţi, colaterali), succesori naturali, soţul supravieţuitor etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace, atunci când este în concurs cu descendenţii şi un drept de proprietate, când este în concurs cu alte rude[383].

Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire la acceptarea sau repudierea moştenirii, precum şi la obligaţia moştenitorului de a plăti datoriile succesorale .

Codul penal

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare pană în anul 1937.

Principalele sale izvoare sunt : Codul penal prusian din anul 1851, şi , în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810[384] .

La baza Codului penal se află concepţia potrivit căreia infractorii sunt oameni raţionali, conştienţi de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale şi , ca atare , trebuie să fie excluşi din societate; aşa se explică şi faptul că pedepsele au un pronunţat caracter de intimidare. Aceasta este aşa zisa concepţie clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Mai târziu, când şi-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luaţi în considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislaţiei penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viaţa socială.

Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminaliceşti au fost abrogate.

Codul penal este structurat în trei cărţi : cartea I-a cuprinde dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor, cartea a II – a cuprinde normele cu privire la crime şi delicte, iar cartea a III- a materia contravenţiilor .

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor : crime, delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri penale care clasifică faptele penale în două mari categorii : infracţiuni penale şi contravenţii. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime şi delicte nu există deosebiri esenţiale, ambele categorii desemnând fapte săvârşite cu intenţie .Prin urmare, distincţia dintre crime şi delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracţiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri : criminale, corecţionale şi poliţieneşti. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor , iar acestea sunt de trei feluri, şi infracţiunile trebuie să fie de trei feluri : dacă infracţiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancţionată prin pedeapsa corecţională se numea delict, iar dacă era sancţionată cu o pedeapsă poliţienească se numea contravenţie.

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau sistemului electoral). Urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcţiilor administrative. Unele dintre aceste infracţiuni erau săvârşite de către funcţionari în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea faţa de ordinea autorităţilor).

Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare).

În clasificarea faptelor penale se au în vedere şi alţi factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanţilor. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracţiunea consumată, iar complicele se pedepseşte ca şi autorul principal[385].

Dreptul constituţional

Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, pană în anul 1923. Consacrând făurirea statului naţional român, proclamând monarhia constituţională pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti , prin conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată prima Constituţie a României. Prin esenţa sa este o constituţie democratică, modernă.

Constituţia României din 1866, cuprinde 8 titluri : I. Despre teritoriul României ; II Despre drepturile românilor ; III Despre puterile statului; IV despre finanţe; V Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale; VII Despre revizuirea constituţiei; VIII Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate, potrivit sistemului constituţional al vremii, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Constituţia prevedea că aceste drepturi pot fi exercitate numai de către cetăţenii români. Cetăţenia putea fi acordată străinilor numai în forma unei legi speciale, cei ce nu erau de rit creştin nu puteau dobândi cetăţenia (articolul 7 care cuprindea aceste dispoziţii a fost modificată în anul 1879).

În titlul referitor la puterile statului se proclama principiul separaţiei puterilor, cu precizarea că ele emană ˝de la naţiune˝’ şi că se exercită numai ˝prin delegaţie˝.

Puterea legislativă se exercită de către domn şi reprezentanţa naţională; puterea executivă era încredinţată domnului, care urma să o exercite prin organele administrative, iar puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.

Cu privire la activitatea legislativă se preciza că aceasta se va exercita numai prin acordul dintre domn şi reprezentanţa naţională. Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat (Constituţie, titlul III, cap. I) . Fiecare dintre cei trei factori (domn, Adunarea deputaţilor şi Senat), se bucurau de iniţiativă legislativă. După ce era discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări, legea urma a fi supusă sancţiunii domnului.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei în perioada 1859-1918[386]

 

Prevederi constituţionale privitoare la Biserică şi la instituţiile ei

Art. 21 al Constituţiei din 1866 are următorul conţinut : ˝Libertatea de conştiinţă este absolută. Staul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere onoarei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.

Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiune dominantă în Statul Român.

Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată , de orice chiriarhie străină păstrându-şi unitatea cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului în privinţa dogmelor.

Afacerile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale.

Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi sunt aleşi după modelul ce se determină prin o lege specială.

 

Reglementări cu caracter civil

Codul civil, 26 nov.1864

Art. 145 face menţiune despre rudenia religioasă creată la Sf. Botezul care constituie impediment la căsătorie intre naş şi fină precum si intre naşă şi fin.

Art. 810 se păstrează până astăzi în vigoare şi instituie o prohibiţie în domeniul dreptului succesoral: ˝Doctorii de medicină sau in chirurgie, ofiţerii de sănătate si spiţerii cari au tractatu pe o persona in boala din cari more, nu potu profita de dispositiunile intre vii sau testamentarie, ce dânsa a facutu in favore’le in cursulu acestei bole;

Sunt esceptate:

1) dispositiunile remuneratorie făcute cu titlu particularu; se va tine insă sema de starea dispunatorului si de serviciele facute;

2) dispositiunele univerasale in casu de rudenia până la alu patru gradu inclusivu, afară numai daca mortulu va ave eredi în linia drepta şi daca, acela in profitulu cari s’a facutu dispositiunea nu este elu chiar erede in linia drepta.

Aceleasi regule sunt aplicabili in privintia preotiloru˝.

Regulament pentru punerea în aplicare a cap 1-6 de la Titlul al II- lea, din codicele civil, privitor la actele stării civile, 2 iunie 1865[387].

Acest Regulament impunea aplicarea normelor de drept civil privitoare la întocmirea actelor de stare civilă.

Toate cazurile de naşteri, căsătorii şi morţi trebuiau înregistrate în registrul stării civile (art. 1).

Înscrierea revenea în sarcina primarilor comunei indiferent de confesiunea căreia îi aparţinea respectivul (art. 2), şi nu în sarcina reprezentanţilor Bisericii aşa cum s-a întâmplat până atunci.

Formularele în care era înscrisul constatator nu mai erau registrele mitricale ci erau pregătite de către guvern prin ministerul de interne (art. 3).

Regulamentul pentru serviciul actelor stării civile 2 iulie 1865.[388]

Art. 10 al acestui Regulament stabileşte competenţa organelor de stare civilă: ˝Naşterile şi morţile se înscriu de oficiul de stare civilă al comunei sau al circumscripţiei în care s-au întâmplat, fără deosebire de aşezare(locuinţă), naţionalitate sau religie˝.

Articolele 29-32 reglementează problema căsătoriilor. În articolul 32 se aminteşte faptul că înştiinţările pentru căsătorie se lipesc pe uşa bisericii cu două duminici înaintea oficierii căsătoriei.

Decret-lege nr. 4794 pentru aplicarea în Basarabia a dispoziţiunilor din Codul Civil Român asupra desfacerii căsătoriei, asupra celei de a doua căsătorii şi asupra divorţului, 19 nov. 1919.[389]

Acest decret-lege acorda posibilitatea autorităţile religioase din Basarabia de a funcţiona ca instanţe de împăciuire.(art. 219).

În acest scop procedura judiciară de desfacere a căsătoriei era suspendată pe termen de 30 de zile, timp în care procesul verbal constatator al intenţiei de divorţ era trimis la autoritatea superioară bisericească.

După aceasta, autoritatea superioară bisericească încerca împăcarea părţilor, chemându-i şi dialogând cu aceştia.

Autoritatea bisericească încheia un proces verbal, care cuprindea rezultatul demersurilor sale şi după termenul de 30 de zile şi pe baza acestui document putea începe procedura judiciară de divorţ (art.220).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la organizarea bisericească .

Decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, pentru afacerile religiei române, 6 dec. 1864.[390]

În articolul 1 era declarată independenţa Bisericii Ortodoxe Române faţă de orice chiriarhie străină.

Sinodul central avea la baza organizării sale sinoadele Mitropolitane şi Episcopale (art. 2).

Sinodul general primea sarcina de a menţine unitatea canonico – dogmatică cu Biserica Răsăritului.

Sinodul general al Bisericii Ortodoxe Române era compus din : mitropoliţi, episcopii eparhioţi, arhiereii români; din câte trei deputaţi aleşi din fiecare eparhie, ce îndeplineau condiţiile prevăzute în regulamentul de mai jos, din decanii facultăţilor de teologie din Iaşi şi Bucureşti (art. 4).

Lucrările erau prezidate de Mitropolitul primat (art. 5).

Sinodul se întrunea în şedinţă ordinară odată la doi ani (art.7)

Lucrările Sinodului se desfăşurau sub directa supraveghere a statului, dezbaterile din Sinod putând fi oprite prin intervenţia Ministerului Cultelor şi a Ministerului Justiţiei, cu aprobarea Domnitorului (art. 13).

Articolul 15 declara ˝Religia Ortodoxă Română˝ liberă în stat.

Articolul 16 interzicea modificarea de către sinod, a reglementărilor privitoare la: libertatea de conştiinţă şi toleranţa religioasă, precum şi limba română din cult (art. 16).

Atribuţiile legislative ale sinodului erau : disciplina bisericească şi monahală; regulamentele bisericeşti; legile hirotoniilor; legile relative la seminarii; legile privitoare la înfiinţarea de parohii (art.17).

Atribuţiile administrative ale sinodului fixate de lege erau: hirotonirea mitropoliţilor şi a episcopilor; reglementarea parohiilor şi preoţilor parohiali; educaţia clerului; cercetarea, amendarea şi tipărirea cărţilor de cult; autorizările de călugărie în marginea legilor civile; privegherea administrării bisericeşti (art. 19).

Articolul 20 reafirmă controlul Statului, deoarece deciziile luate de către Sinodul general erau supuse aprobării Domnitorului şi Ministerului cultelor (art. 20).

Regulament pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române, 6 dec 1864.[391]

Regulamentul are 30 de articole şi este împărţit pe două capitole.

Articolele 1 şi 2 se ocupă de cei ce alegeau şi de cei ce urmau să fie aleşi în Sfântul Sinod.

Erau eligibili în sinodul general, preoţii de mir care puteau să-şi exercite dreptul de alegători precum şi laicii dacă împlineau anumite condiţii de vârstă şi de studii.

Articolele 3-29 reglementează procedura electorală propriu-zisă, iar articolul 30 abrogă toate celelalte decizii contrare acestui regulament.

Lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi constituirea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 19 decembrie 1872.[392]

Mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de un colegiu electoral format din : mitropoliţii şi episcopii eparhioţi; toţi arhiereii titulari aflaţi în România; toţi deputaţi şi senatorii afară de membrii eterodocşi (art. 1).

Art. 8-16 reglementează rolul şi atribuţiile Sfântului Sinod.

Art. 17-25 reglementează organizarea bisericească la nivel de eparhie precum şi poziţia arhiereilor titulari.

Seminariile erau puse sub oblăduirea canonică a chiriarhilor locului (art. 26), asemenea şi mănăstirile (art.27).

Regulamentul pentru atribuţiile de precădere a Mitropolitului Primat al României, 15 dec. 1873.[393]

Acest Regulament are 9 articole şi face referire la drepturile mitropolitului primat. Drepturile reglementate prin acest regulament erau onorifice şi făceau referire la titulatura mitropolitului primat şi la dreptul său de a face vizite canonice.

Regulamentul interior al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 31 mai. 1873[394].

Articolele 1-3 fac referire la şedinţele Sfântului Sinod. Despre biroul şi atribuţiile sale şi despre administraţia interioară a Sfântului Sinod (art. 4-9). Despre şedinţele Sfântului Sinod fac referire articolele 10-28, iar despre modul de lucru pe comisii reglementează art. 29-35.

Regulamentul pentru jurnalul bisericesc, 19 iun. 1874.[395]

Regulamentul are 18 articole şi reglementează apariţia Jurnalului Biserica Ortodoxă Română. Studierea Jurnalului era obligatorie pentru toţi clericii (art.5).

Regulamentul pentru pantahuze, 3 ian. 1880.[396]

Regulamentul pentru relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi sau de alt rit, şi cu necredincioşii care trăiesc în Regatul României, 17 feb. 1881.[397]

Acest regulament are un conţinut foarte interesant îndreptat către două categorii de persoane: persoane eterodoxe şi necredincioşii. Regulamentul prevedea ca eterodocşii să fie primiţi în Biserică prin administrarea Sf. Taine a Mirungerii (art. 4), iar copiii rezultaţi din căsătoriile mixte să fie crescuţi în religia creştin ortodoxă (art. 4).

De asemenea acest regulament menţiona că ˝preoţii sunt datori a se purta cu politeţe şi simpatie către creştinii eterodocşi, sau de alte rituri; a nu insulta nici a derâde uzanţele lor religioase˝ (art. 9).Preoţii ortodocşi erau îndemnaţi să răspundă la cererile de asistenţă spirituală ale acestora, cum ar fi înmormântarea, asistenţa spirituală în caz de boală, botez sau căsătorie(art. 4-7).

Într-un spirit de totală toleranţă, eterodocşii erau admişi la rugăciunile bisericii, iar clericii ortodocşi puteau primi invitaţii la asemenea manifestări desfăşurate în cadrul celorlalte culte(art.3).

Regulamentul nu îngăduia un tratament tolerant faţă de necredincioşi. În art. 10 sunt prevăzute următoarele:˝ Necredincioşii în Iisus Hristos nu au dreptul de a pretinde de la Biserica ortodoxă nici un serviciu religios, atât în viaţă cât şi după moarte, înmormântarea lor în caz de nevoie, se va face fără nici o participare a Bisericii Ortodoxe, ci numai prin dispoziţiuni ale autorităţilor comunale, fără a se pretinde asistenţa sau participarea vre-unui preot ortodox.˝

Regulament pentru păzirea drepturilor şi prerogativelor eparhiale canonice ale I.I.P.P.S.S. Mitropoliţi şi P.P.S.S. Episcopi eparhioţi, 28 mart. 1884[398].

Acest regulament face referire strictă la canoanele: 14 ap. şi 35 ap.; 2 II Ec.; 8 II Ec.; 20 VI Ec.; 13 al sinodului local de la Antiohia.

Regulamentul pentru epitropiile bisericeşti, 14 ian. 1894[399].

Acest regulament reglementa apariţia unei instituţii ale cărei rădăcini istorice se regăsesc în instituţia iconomului.[400]

Epitropiile erau alcătuite din preotul paroh, care îndeplinea funcţia de preşedinte, de un membru numit în parohiile rurale, de prefect iar în cele urbane de primar (art.1). Durata mandatului era de 5 ani (art.4).

Condiţiile pentru a fi epitrop erau: reşedinţa în parohie (art. 6); să aibă reputaţie religios – morală; să-şi dorească şi să se bucure de încrederea obştii (art. 3).

Toţii membrii epitropiei erau declaraţi egali între ei, iar parohul avea calitatea de organ executiv(art. 15).

Epitropia Bisericii avea atribuţii financiare şi administrativ gospodăreşti (art. 16-37).

Legea asupra clerului mirean şi seminariilor, 25 feb. 1906.[401]

Legea are 63 de articole şi abordează cel mai variate teme: parohiile şi personalul lor (art.1-19), judecata clerului de mir (art.20-35), întreţinerea parohiilor, salariile şi pensionarea preoţilor (art. 42-63), învăţământul seminarial (art.26-41) .

Regulament pentru punerea în aplicare a legii cerului mirean şi seminariilor, 25 mai 1906.[402]

Regulamentul are 131 de articole şi dezvoltă capitolele Legii clerului mirean şi a seminariilor.

Decret pentru modificările introduse în regulamentul pentru pantahuze, 1 iul. 1908.[403]

Acest decret impunea strângătorilor de milă de prin comune să se înfăţişeze preotului şi primarului. Sumele strânse dintr-o localitate erau înregistrate (art. 4).

Lege pentru modificarea legii relative la alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi a constituirii Sfântului Sinod şi pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc, 3 aprilie. 1909.[404]

Legea are 34 de articole şi este împărţite în următoarele capitole: despre alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi (art.1-7), despre autoritatea sinodală centrală (art. 8-17), despre Consistoriul Superior Bisericesc (art. 18-22) şi despre eparhii (art. 21-34).

Din colegiul electoral  întrunit pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor făceau parte: toţi membrii Sfântului Sinod; toţi membrii aleşi în consistoriul bisericesc; toţi deputaţii şi senatorii ortodocşi (art. 1). Alegerea mitropoliţilor şi episcopilor era supusă prin Ministerul Cultelor, întăririi regale (art. 4).

Consistoriul central statua asupra tuturor afacerilor disciplinare şi administrative ale Bisericii Ortodoxe Române, ocupându-se şi de chestiuni privitoare la alcătuirea parohiilor; schimbarea statutului clerului parohial; alcătuirea programei de studii şi propunerea profesorilor la şcolile teologice; lua hotărâri cu privire la construcţia şi zugrăvirea de biserici; judeca în calitate de instanţă de apel hotărârile consistoriilor eparhiale; cerceta cărţile didactice pentru învăţământul religios etc. (art.18).

La rândul său, fiecare episcopie avea câte un Consistoriu bisericesc permanent pentru administrarea afacerilor episcopiei şi judecarea abaterilor şi delictelor bisericeşti ale clerului (art. 29).

Lege pentru modificare mai multor articole din legea clerului mirean şi seminariilor, 27 mart. 1909.[405]

Legea modifică un număr de 11 articole ale Legii clerului mirean şi seminariilor.

Regulamentul pentru alegerea membrilor Consistoriului Superior Bisericesc, 3 iun.1909.[406]

Consistoriul este organ reprezentativ compus din toţii membrii Sfântului Sinod; dintr-un profesor titular al Facultăţii de Teologie din Bucureşti; dintr-un cleric profesor al Seminarului Teologic; din doi stareţi de mănăstiri sau schituri; din 17 clerici, preoţi sau diaconi aleşi de preoţii şi diaconii din ţară (art. 1). Art. 2-20 fac referire la alegerea reprezentanţilor amintiţi mai sus în Consistoriul Bisericesc.

Art. 21 – 27 cuprind dispoziţii comune privitoare la alegerile pentru Consistoriul superior bisericesc.

Operaţiunile electorale sunt reglementate în articolele 28-52, iar contestaţiile electorale  în   art. 53‑56.

Regulament pentru conferinţele pastorale ale preoţilor şi diaconilor din România, 29 iun. 1910.[407]

Regulamentul are 41 de articole, este dat pe baza articolului 19, alin. 5, din Legea clerului mirean şi seminariilor şi are rolul de a fixa regularitatea cu care trebuia să se desfăşoare aceste conferinţe, modul ţinerii lor, subiectele acestor conferinţe, şedinţele ce se ţineau în scopul dezbaterii temei propuse.[408]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la organizarea instanţelor de judecată bisericească.

Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată bisericească, 19 iunie 1873.[409]

Regulamentul are 51 de articole. Articolele 1 – 14 tratează problema reclamaţiilor, cercetărilor şi citaţiilor.

Articolele 19-23 fac referire la instrumentarea cazului. Articolele 24-38 fac referire la probe şi mărturii. Recuzarea membrilor consistoriului este reglementată în articolele 39-43. Art. 44-51 reglementează situaţia apelului.

Regulamentul consistoriilor eparhiale, 15 aprilie. 1894.[410]

Acest regulament are 94 de articole.

Articolele 1-20 reglementează înfiinţarea Consistoriilor eparhiale, precum şi atribuţiile acestora. Art. 21-25 reglementează modul de desfăşurare a  şedinţelor consistoriilor eparhiale. Despre modul în care se desfăşurau procesele,  reglementează articolele 26-33. Despre probe şi mărturii reglementează articolele 34-54. Darea sentinţelor este reglementată în art. 55 – 60 iar articolele 61-73 reglementează pedepsele ce pot fi date de Consistoriul eparhial.

Regulamentul rezolvă şi alte probleme cum ar fi recuzarea (art.74-78) şi apelul (art.79-92).

Regulament pentru cazuri de afurisenii şi anateme, 22 iun. 1910.[411]

Art. 1 al acestui regulament prevedea următoarele:˝ Nimeni din toate treptele clerului din Biserica Autocefală nu va putea aplica această extremă măsură de blestem bisericesc oricui, fără autorizaţia înaltă prevăzută în acest regulament.˝(art. 1).

Această măsură era dată ca o sancţiune definitivă, după aplicarea altor sancţiuni mai mici (art. 2).

˝Dacă s-ar întâmpla totuşi cazuri extrem de scandaloase… Sfântul Sinod deliberând asupra cazului şi neavând alt mijloc de întoarcere şi de îndreptare, va putea da autorizare de anatemă şi afurisenie cu rezerva de a putea primi în adunarea celor credincioşi pe cel afurisit, dacă se va îndrepta” (art.3).

Regulamentul de procedură asupra apelului preoţilor şi diaconilor la Sfântul Sinod în caz de caterisire şi pentru judecarea membrilor aleşi ai Consistoriului superior bisericesc, 15 dec. 1909.[412]

Instanţa de apel pentru caterisire este Sfântul Sinod (art.1).

Aşa cum îşi propune, regulamentul reglementează procedura de judecare a apelurilor adresate Sfântului Sinod în materie de caterisire (art.24-71).

Regulament interior al Consistoriului superior bisericesc, 28 sept. 1912.[413]

Acest Regulament are 45 de articole. În art. 1-6 se face referire la sesiunile de lucru ale Consistoriului Superior Bisericesc; în art. 7-12  se vorbeşte despre biroul consistoriului bisericesc; în art. 13-30 se reglementează modul de desfăşurare a şedinţelor; în articolele 31-45 se reglementează lucrul pe comisii şi votarea.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monahism

Norme şi dispoziţii ale legislaţie de stat privitoare la viaţa monahală

Decret organic pentru regularea schimei monahale, 6 dec. 1864.[414]

Art. 1 şi 3 al acestui reglement fixează condiţiile pentru admiterea în călugărie : vocaţia; să fie în vârstă de peste 60 de ani bărbaţii şi 50 de ani femeile, sau dacă este invalid sau bolnav incurabil şi mai tânăr; ˝să renunţe la pensiunea ce o avea de la stat˝; se mai puteau călugări femeile care aveau vârsta de peste 30 de ani şi doreau să se dedice activităţilor caritabile.

Decretul interzicea tunderea în monahism pentru alte mănăstiri decât cele aprobate de stat, sau fără autorizaţia obţinută de la Minister (art. 5).

Acest decret are o importanţă deosebită în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Ţinând cont de schimbările provocate de apariţia acestui decret redăm conţinutul primelor 6 articole:

Art .1.- Toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile se împart în două categorii:

1. categoria I cuprinde mănăstiri, schituri şi sihăstrii de ambele sexe, cu un venit anual de 5000 galbeni şi în sus;
2. categoria a II-a cuprinde mănăstiri, schituri şi sihăstrii de ambele sexe, cu un venit anual de 1000 galbeni în sus.

Art.2.- Toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile cu mai puţin venit decât acele de categoria I şi a II-a vor rămâne în categoria de biserici de mir şi fără monahi şi monahii.

Art.3.- Nici o mănăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea înfiinţa din nou fără a îndeplini următoarele condiţiuni:

1. a) va afecta mănăstirea, schitului sau sihăstriei venit anual după categoria de la litera a) şi b) art.1;
2. b) va avea binecuvântarea episcopului respectiv;
3. c) va dobândi prealabila învoire a Ministerului de Culte;
4. d) va încredinţa averea aciuită, în administrarea Ministerului de Culte, carele va rămâne însărcinat cu ţinerea lor după buget anual.

Art.4.- Nici o mânăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea închina la locuri străine sau biserici, mănăstiri, schituri sau sihăstrii din ţară, închinate la locuri străine.

Art.6.- Nu se vor putea înfiinţa mănăstiri, schituri şi sihăstrii de sexe diferite decât la o depărtare de cel puţin 24 de ore.

Art.7.- Mănăstirile, schiturile şi sihăstriile de categ. I nu vor putea ţine mai mult decât până la 50 monahi sau monahii, acele de categ. a II-a pot ţine maximum la 20 monahi sau monahii.

Art.8.- Monahii şi monahiile de la mănăstirile, schiturile şi sihăstriile de categ. a II-a ce sunt astăzi covârşitor peste ţifrele articolului de mai sus se vor împărţi la alte mănăstiri, în proporţia hotărâtă la art.7 .

Proiectul de lege avea să apară în 1864 „îmbunătăţit“, limitând vârsta de intrare în monahism la 60 ani – bărbaţii şi 50 ani – femeile, dar după ce îndeplineau multe formalităţi.

Articolele următoare se ocupau de partea financiară a mănăstirilor, schiturilor şi sihăstriilor.

Regulamentul pentru disciplina monahală, 19 iun. 1873.[415]

Regulamentul are 113 articole şi reglementează în detaliu viaţa mănăstirească. Art. 1-14 reglementează condiţiile de admitere în monahism. Articolele 15-36 reglementează disciplina monahală. Activitatea superiorilor mănăstirilor este reglementată în articolele 37-49, iar activitatea Consiliului spiritual al mănăstirii în art. 50-61.

Administraţia economică a mănăstirilor este reglementată în articolele 62-79, iar ocupaţia articolele 80-88 fac referire la programul mănăstiresc şi ocupaţia monahilor.

Ospitalitatea mănăstirească este reglementată în art. 89-94, iar infirmeria şi bolniţele sunt organizate în conformitate cu articolele 95-100.

Conform articolelor 101-110 este reglementată organizarea bibliotecilor mănăstireşti.

Regulament privitor la primirea vizitatorilor sau a oaspeţilor în Sfintele Mănăstiri din Regatul Român, 6 iun. 1907.[416]

Regulamentul are 12 articole şi reglementează atitudinea pe care trebuie să o aibă cei ce se află în vizită la mânăstiri.

Lege pentru înfiinţarea mănăstirii Căldăruşani ca Reşedinţă a I.P.S. Ghenadie Petrescu, fost mitropolit primat al României, 12 april. 1909.[417]

Fostul mitropolit primat era numit stareţ pe viaţă la această mănăstire rămânând sub ascultarea canonică a mitropolitului primat (art. 1-2).

Regulamentul pentru întreţinerea şi administrarea atelierelor de industrie casnică în mănăstirile de călugăriţe, 13 sept. 1912.[418]

Regulamentul reglementa activitatea din mănăstirile: Agapia, Varatic; Agafton, Viforâta şi Cilic-Dere, în cadrul căror a funcţionau ateliere de industrie casnică înfiinţate de Ministerul Industriilor cu acceptul episcopiilor respective.

Regulamentul statuează modul în care erau înfiinţate aceste ateliere (art.1-7); învăţarea meşteşugului şi funcţionarea şcolii de lucrătoare (art. 8-36); modul de conducere al atelierelor şi alte aspecte administrativ – organizatorice(art. 37-60).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la instituţii care funcţionau cu binecuvântarea Bisericii.

Statutele societăţii ortodoxe a Femeilor Române, 17 feb. 1911.[419]

Această societate era pusă sub preşedinţia de onoare a Mitropolitului primat şi a Mitropolitului Moldovei şi Sucevei (art.2) şi avea ca scop ˝dezvoltarea culturii şi educaţiei copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional.˝ (art.4).

Modurile prin care trebuia realizat acest scop sunt prevăzute în articolul 6: organizare de conferinţe; înfiinţarea de grădiniţe şi internate şcolare; înfiinţarea de cursuri pentru adulţi; sprijinirea bibliotecilor şi a autorilor de lucrări.

Statutele reglementează organizarea societăţii (art.7-8), obligaţiile membrilor (art.9-11); fondurile societăţii (art.12); administrarea societăţii (art. 13-36).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoarea la misiunea şi activitatea clericilor în armată.

Decret privitor la situaţia preoţilor mobilizaţi la partea activă a armatelor, 27 iul. 1917.[420]

Decretul conţine 4 articole de reglementare şi face referire expresă la preoţii mobilizaţi. Aceştia erau asimilaţi gradului de locotenent şi aveau dreptul la o soldă sporită cu 1/5 procente şi la toate celelalte drepturi ale gradului militar cu care erau asimilaţi (art. 2).

Preoţii se bucurau de posibilitatea avansării (art. 3) şi de protecţia legii în caz de infirmitate sau deces (art.4).

Lege asupra căsătoriei militarilor, 12 mart. 1900.[421]

Art. 15 al acestei legi se fixează interdicţia preoţilor şi a funcţionarilor civili de a căsători ofiţer sau orice alt militar care nu avea autorizaţia superiorului ierarhic.

Regulament pentru portul decoraţiunilor în armată, 6 mai 1878[422].

 

Legi privitoare la exonorarea viitorilor clerici de serviciul militar

Lege pentru recrutarea armatei, 5 martie 1876.[423]

Această lege prevedea următoarele: ˝ Sunt dispensaţi de serviciul militar, însă cu titlul condiţionat: tinerii seminarişti de orice rit care au angajamentul acceptat de ministerul cultelor a se preoţi, pe cât timp îşi îndeplinesc angajamentul luat până la etatea de 27 de ani împliniţi(art. 22)[424].

Legea îi considera pe cei amintiţi mai sus amânaţi. Dacă nu deveneau preoţi până la vârsta de 26 de ani, erau chemaţi să facă serviciul militar cu termen redus (art. 25).

Regulamentul legii pentru recrutarea armatei, 10 iunie 1900.

Acest regulament reafirmă prevederile legii conform căreia tinerii absolvenţi de seminar care nu s-au preoţit până la vârsta de 27 de ani făceau  un an de stagiu militar (art. 72)

O altă prevedere a acestui regulament făcea referire la faptul că tabelele recruţilor erau afişate pe uşa bisericii (art. 20).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la misiunea Bisericii în cadrul penitenciarelor şi spitalelor.

Regulamentul general al casei centrale de corecţiune pentru minori, 14 mai 1874.[425]

Articolul 14 din acest regulament fixează componenţa corpului administrativ.

Dintre membrii corpului administrativ făceau parte şi preoţii.

Misiunea preotului de penitenciar nu se mărginea numai la săvârşirea slujbelor bisericeşti ci ei aveau obligaţia de a asista pe bolnavi.

Preoţii aveau datoria de a se îngriji de educaţia minorilor şi trebuia să devenă ˝confidentele lor˝. El avea datoria să-i viziteze adesea şi ˝să le adreseze mângâieri şi povăţuiri.˝(art. 29).

Preotul avea obligaţia de a judeca păcatele minorilor şi de a hotărâtă care este vrednic pentru a primi Sf. Împărtăşanie (art. 33).

Pe lângă partea spirituală, preotul era consultat şi în cazul întocmirii listelor de graţiere luându-se lămuriri asupra purtării, caracterului şi modul în care au învăţat deţinuţii (art. 36, 50).

Preotul îi putea scuti de muncă pe cei care aveau nevoie de o îngrijire duhovnicească mai atentă sau pe cei ce se împărtăşeau pentru prima dată (art. 34).

Preotul avea datoria să facă cel puţin o dată pe săptămână instrucţiune religioasă în capelă, mai ales duminica sau sărbătoarea. Instrucţiunea consta în susţinerea uni curs de morală religioasă prin predică, prin explicarea Evangheliei, prin lecturări din Vieţile sfinţilor (art. 32).

Preotul desfăşura în penitenciar o activitate didactică foarte intensă participând la examenele ce se susţineau la şcoala ψαρε funcţiona în interiorul penitenciarului (art. 35).

Preotul se ocupa de alegerea cărţilor pentru bibliotecă şi le putea respinge pe cele ce le considera dăunătoare reeducării (art. 38). Nici o carte nu putea fi citită în penitenciar decât cele admise pentru biblioteca stabilimentului (art. 39).

Activitatea preotului, atât cea liturgică cât şi cea catehetică trebuia să se conformeze cu totul orelor de program aprobate de conducerea penitenciarului (art. 30).

Liniştea şi ordinea era asigurată în Sf. Altar de către preot şi în restul bisericii de cei însărcinaţi cu paza (art. 31).

Regulamentul general pentru penitenciarele centrale, 24 mai 1874.[426]

Acest regulament acordă o importanţă deosebită educaţiei religioase a deţinuţilor. După rezolvarea problemelor de igienă corporală până la începerea lucrului se rostea rugăciunea de dimineaţă (art. 29).

În afară de rugăciunea zilnică, preotul avea îndatoriri concrete în cea ce priveşte activitatea spirituală din penitenciar.

Preotul, în colaborare cu directorul, fixa orele la care urma să se săvârşească serviciul religios şi putea cere pentru serviciul de ecleziarhi sprijinul unora dintre deţinuţi (art. 185-186).

Preotul duhovnic avea dreptul de a vizita spitalul, locurile de pedeapsă disciplinară şi atelierele ori de câte ori era nevoie (art. 187).

Preotul era înştiinţat de îndată ce un deţinut se afla în primejdie de moarte şi avea datoria să îngroape morţii cu toată orânduiala bisericească (art. 188).

Afară de slujbele duminicale şi sărbători o dată pe săptămână preotul avea datoria să ţină un cuvânt moral şi religios tuturor condamnaţilor având ca scop practic îndemnul către săvârşirea faptelor bune şi cunoaşterea învăţăturii de credinţă (art. 189).

De un interes deosebit este articolul 190 care are următorul conţinut: ˝Funcţiunile preotului sunt cu totul spirituale, el se va ocupa deci numai de partea religioasă a închisorii, are în mână cel mai puternic şi activ mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute în  întunericul neştiinţei şi al răului. Spre a se putea orienta şi mai bine în misiunea sa, se va sârgui a căpăta cunoştinţă despre caracterul individului adeverindu-l în purtarea lui din interior şi luând lămuriri din condice asupra antecedentelor lui.˝

Rezultatele obţinute în urma studierii caracterului celor deţinuţi erau comunicate printr-un raport lunar, iar la sfârşitul anului întocmea un raport anual (art. 191).

 

Norme şi dispoziţii ala e legislaţiei de stat privitoarea la misiunea bisericii în cadrul sistemului sanitar.

Legea pentru înfiinţarea de spitaluri rurale, 26 iunie 1881.[427]

Locaţia spitalelor erau fixată încă din articolul 1 al acestei legi în localurile mănăstirilor rămase neocupate de comunităţile religioase.

Biserica participa direct la îngrijirea bolnavilor, deoarece serviciul de infirmieri şi infirmiere era încredinţat, de preferinţă, călugărilor şi călugăriţelor întreţinute din fondurile statului.

Regulament pentru aplicarea legii de înfiinţare a spitalelor rurale, 11 aug. 1881[428].

Aşa cum este firesc, acest regulament dezvoltă şi precizează anumite prevederi ale legii amintite mai sus.

În art. 3 al acestui regulament este amintit personalul acestor spitale din care făcea parte şi preotul. Acesta era numit de către conducerea spitalului, cu acordul autorităţii ecleziastice locale.

Preotul era dator să îndeplinească toate serviciile prevăzute de normele canonice şi liturgice (art. 73), inclusiv slujba de înhumare a celor decedaţi pe patul de spital (art. 74).

Art. 9, asemenea legii amintite mai sus reafirmă faptul că infirmierii şi infirmierele trebuiau selectaţi de către medicul spitalului dintre monahi. Numai în cazul în care aceştia lipseau se apela la infirmieri cu experienţă sau cu stagiul necesar de pregătire (art. 10).

Între obiectele de inventar ce existau în fiecare cameră de spital, icoana era cel dintâi.(art. 69).

Regulament pe administrarea azilului de pelagroşi, 1 dec. 1896.[429]

Acest regulament aminteşte şi de misiunea preotului în acest azil.

Preotul era numit de minister pe baza recomandării autorităţii ecleziastice superioare (art. 23; 60).

El avea obligaţia să viziteze azilul ori de câte ori este nevoie şi îndeplinea toate sarcinile impuse de misiunea sa (art. 60), precum şi slujba înhumării celor decedaţi(art. 61).

Regulament pentru organizarea serviciilor medicale administrative ale Spitalelor şi ospiciilor Sf. Spiridon din Iaşi, 31 iul. 1910.[430]

Regulament de administrare al sanatoriilor azile pentru tuberculoşi, 2 februarie 1910.[431]

În art. 28 al acestui regulament se aminteşte de asistenţa spirituală pe care o primeau muribunzii precum şi de înmormântarea decedaţilor.

Regulament pentru administraţia aşezămintelor brâncoveneşti, 2 feb. 1912.[432]

În cadrul acestor aşezăminte funcţiona Biserica Domniţa Bălaşa. Regulamentul reglementa aspecte privitoare la organizarea serviciului liturgic la această biserică (art. 533-556) şi funcţionarea corului (art. 357-366).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţământ.

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţământul teologic

Învăţământ universitar.

Legea pentru numirea docenţilor, agregaţilor şi profesorilor universitari şi pentru aplicarea art. 45, 78-80, 10 feb. 1899.[433]

Această lege reglementa înfiinţarea la Facultatea de Teologie din Bucureşti[434] a unei catedre de exegeză biblică şi introducere în cărţile Vechiului Testament, o catedră de Noul Testament, ermineutică biblică, o catedră de gramatică ideomelică grecească, o catedră de istorie bisericească generală şi istoria bisericii române, o catedră de teologie patristică şi istoria dogmelor, o catedră de teologie dogmatică şi simbolică, o catedră de teologie morală, o catedră de teologie practică (omiletică, liturgică, pastorală) şi o catedră de drept bisericesc (art. 54).

Regulamentul pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, 19 dec. 1901.[435]

Acest regulament are 80 de articole. Art. 1-6 dau informaţii generale despre studii iar articolele 7-19 despre înscrierea şi frecvenţa cursanţilor.

Articolele 20-60 reglementează desfăşurarea procesului de învăţământ şi a finalizării studiilor.

Articolele 69-74 fac referire la modul de echivalare a studiilor, iar ultimele articole conţin dispoziţii finale şi tranzitorii referitoare la intrarea în vigoare a regulamentului.

Regulament pentru taxele studenţilor universitari, 2 nov. 1904.[436]

Taxa la Facultatea de Teologie era de 30 de lei lunar.

Regulament pentru Internatul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, 7 oct. 1906.[437]

Regulamentul are 75 de articole şi reglementează modul de administrarea şi conducere a internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Învăţământ seminarial

Regulamentul interior al seminariilor, 23 mai 1901.[438]

Acest regulament are 54 de articole şi reglementează în amănunţime modul în care trebuia să se desfăşoare viaţa în seminarii. Art. 1-54 prezintă drepturile şi obligaţiile personalului încadrat (director, spiritual, secretar , pedagogi, economul, portarul), art. 55-71 fac referire la pedepsele ce puteau fi aplicate elevilor, la igienă, la garderobă şi la vacanţe.

Art. 72-94 reglementează desfăşurarea procesului de învăţământ făcând referire expresă la promovarea elevilor.

Regulament asupra seminariilor, 23 mai 1904.[439]

Regulamentul are 45 de articole. Articolele 1-4 conţin dispoziţii generale. Articolele 5-35 conţin informaţii privitoare la admiterea în aceste instituţii de învăţământ teologic iar articolele 36-45 reglementează modul de absolvire a lor.

Decret pentru stabilirea programei analitice a seminariilor, 10 aprilie. 1908[440].

Decretul are o prezentare sintetică într-un tabel a materiilor de studiu şi a timpului afectat fiecărei materii, iar apoi are redat în detaliu conţinutul programei la fiecare clasă de studiu şi la fiecare materie, atât cu caracter laic cât şi religios.

Regulament pentru numirea profesorilor de ştiinţe religioase de la Seminariile Teologice, 5 aug. 1910.[441]

Regulamentul are 16 articole şi reglementează condiţiile în care se făcea public concursul pentru o asemenea catedră, condiţiile cerute candidaţilor şi probele de examinare susţinute oral şi practic.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţarea religiei în şcoală.

Lege pentru fixarea şi gradarea remuneraţiilor membrilor corpului didactic, 1 aprilie 1883.[442]

Articolul 1 al acestei legi, în alin. g, fixa remuneraţia profesorului de religie la şcolile laice de desen şi caligrafie la 200 de lei lunar.

Regulamentul pentru şcolile private, 4 iul. 1896.[443]

Acest regulament reglementează situaţia ˝azilelor confesionale˝.

Art. 36 defineşte această instituţie:˝Azilele confesionale sunt şcoli în care se dă instrucţiune religioasă în special cea mozaică şi primele cunoştinţe de scriere şi citire.˝

Personalul însărcinat cu predarea şi conducerea acestor instituţii trebuia să aibă aprobarea cultelor respective, să fie stabilit în localitatea respectivă şi să cunoască limba română (art. 37).

Localul azilului trebuia să îndeplinească anumite condiţii, având obligaţia să fie dotat cu sistem de ventilaţie şi cel puţin 4 m² suprafaţă.

Pentru a fi primiţi în aceste azile confesionale copiii trebuiau să deţină certificate medicale, constatator a faptului că cel ce este adus nu este bolnav de boli contagioase şi că este vaccinat. (art. 39).

Articolul 40 reglementează şi modul în care se ţinea evidenţa tuturor acestor acte.

Lege privitoarea la admiterea elevilor în şcolile normale primare ale Statului, 18 ian. 1898[444].

Legea stabileşte posibilitatea elevilor seminarişti de a continua studiile la o şcoală normală (art. 1; 5).

Regulament pentru numirea profesorilor şi maeştrilor secundari, 15 dec. 1898.[445]

Acest regulament prevedea condiţiile admiterii în rândul profesorilor ce predau specialitatea religie.

Profesorii de religie pentru şcolile secundare de băieţi şi de fete se numeau dintre candidaţii înscrişi pe tabloul de capacitate superior (art. 62).

Aceştia puteau participa la examen dacă erau licenţiaţi sau doctori în teologie (art. 63).

Susţinerea examenului de capacitate se făcea în faţa unei comisii numite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii la religie şi limba română (art. 63).

Lege pentru renta şcolilor din Braşov, 25 feb. 1900.[446]

Această lege prevedea acordarea de către statul român a unui ajutor financiar şcolii reale şi gimnaziului care funcţiona pe lângă biserica Sf. Nicolae din Braşov (art. 1-3).

Regulamentul şcolilor de fii de militari, 11 iun. 1900.[447]

Art. 24 al acestui regulament reglementează respectarea zilelor din duminici şi sărbători care erau dedicate meditaţiei şi mersului la biserică.

Lege asupra învăţământului secundar şi superior, 25 aug. 1901.[448]

În învăţământul secundar şi la liceul cu 8 clase, prima dintre materiile de studiu amintită era religia (art. 3, 5).

În cadrul învăţământului universitar funcţionau două facultăţi de Teologie Ortodoxă, una la Iaşi şi alta la Bucureşti, care ˝cuprindeau studiul ştiinţelor teologice ortodoxe˝ (art. 5).

Lege asupra învăţământului primar şi normal primar, 28 aug. 1901.[449]

În articolul 17 al acestei legi este amintită printre materiile de studiu în şcolile primare: ˝instrucţiunea morală şi religioasă, catehismul şi rugăciunile.˝

Regulament pentru fixare vacanţelor în şcolile primare rurale, 11 oct. 1901.[450]

Vacanţele erau fixate în preajma celor două mari sărbători ale creştinismului: Paştele şi Crăciunul. Conform textului Legii, vacanţa de Paşti dura de la ˝Duminica Floriilor până la Duminica Tomii˝.

Pe lângă aceste vacanţe, erau respectate şi marile sărbători religioase: Naşterea Sf. Marii (8 sept.)[451]; Înălţarea Sf. Cruci (14 sept.); Sf. Dumitru (26 oct.); Sf. Arh. Mihail şi Gavril (8 nov.); Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.); Sf. Nicolae (6 dec.); Întâmpinarea Domnului (2 feb.); Buna-Vestire (25 mart.); Sf. Gheorghe (25 aprilie.); Înălţarea Domului (Joi la 40 de zile după Paşti); Pogorârea Sf. Spirit (luni a 51 zi după Paşti); Sf. Constantin şi Elena (21 mai).

Regulament pentru aplicarea legii asupra învăţământului primar şi normal primar, 2 aprilie 1904[452].

Această lege prevedea posibilitatea predării cursurilor în cadrul acestor şcoli  şi de către preoţi atât în învăţământul normal cât şi în cel primar, absolvenţi ai seminarului de gradul II (art. 44, 132).

Art. 58 enumără sărbătorile religioase în care nu se învaţă, lista fiind identică cu ca din celelalte legi. Aceste sărbători aveau însă un program specific: ˝Duminica şi sărbătorile religioase, elevii vor fi conduşi la biserică de către învăţătorii lor spre a asista la serviciul divin şi a forma corul bisericii.

Elevii se vor întrunii înainte de data fixată de pentru serviciul divin la şcoală, de unde după ce vor face exerciţii pregătitoare, vor fi conduşi la biserică de către învăţătorii lor.

Lipsirea elevilor şi a învăţătorilor de la această îndatorire se va socoti o absenţă de o jumătate de zi şi va atrage după sine pedeapsa cuvenită.

Elevii de alte confesiuni nu sunt obligaţi să meargă cu ceilalţi şcolari la biserica ortodoxă (art. 64).

Acest Regulament reglementează şi faptul că în şcolile normale predarea religiei şi a moralei era obligatorie (art. 109).

Regulamentul şcolilor de adulţi, 9 mai 1904.[453]

În cadrul acestor şcoli se făceau printre altele, şi noţiuni de religie în cadrul cărora se predau următoarele: explicarea rugăciunii Tatăl nostru, a simbolului de credinţă, lecturi din Evanghelie relative la post, milostenie, Naşterea şi Învierea Domnului; lecturi din faptele şi epistolelor apostolilor. Tot în cadrul acestei religiei învăţau care sunt datoriile omului către Dumnezeu, către aproapele, către sine şi către patrie, respectul datorat legilor şi instituţiilor ţării (art.8).

Regulament pentru numirea provizorie a ajutorilor de învăţători de la şcolile de cătun, 3 iunie 1904.[454]

În articolul 16 al acestei legi se stabileşte şi religia ca probă obligatorie la examenul de ocupare a postului.

Regulament pentru şcolile elementare de comerţ, 23 mai 1904.

Ca şi în celelalte instituţii de învăţământ ale epocii şi la aceasta se respectau sărbătorile religioase (art. 29).

Regulament pentru şcolile secundare, 21 mai 1905.[455]

În articolul 41 al legii sunt enumerate sărbătorile religioase în care se întrerupea procesul de învăţământ.

Decret pentru modificările introduse în regulamentul administraţiei interioare a şcolilor normale de învăţători şi învăţătoare, 30 mart. 1906.[456]

Sărbătorile religioase în care nu se învăţa sunt enumerate la art. 51.

Regulament pentru studiul coral şi pentru producţiile corale cu elevii şi elevele şcolilor secundare din ţară, 20 aprilie. 1906.[457]

Aceste coruri aveau obligaţia de a avea în repertoriu şi piese religioase (art. 8).

Regulamentul şcolii de moaşe de gradul I de pe lângă institutul Grigorie Ghica, 15 iul. 1907.[458]

În cadrul acestei şcoli se studia şi religia în cadrul unui curs structurat pe doi ani de studiu. În anul I se studia morala practică creştină, iar în anul al II- lea ˝misterele religiunii creştine şi în special Taina Botezului˝(art. 24).

Deciziune pentru instituirea de cursuri libere şi gratuite de vacanţe pentru universitatea din Iaşi, 1 iun. 1908.[459]

La acestea puteau participa şi absolvenţii de seminar (art. 3).

Regulamentul şcolilor profesionale de fete de gradul I, 9 iun. 1909.[460]

În articolul 2 se face referire la predarea religiei în cadrul acestei şcoli profesionale.

Regulamentul şcolilor comerciale şi elementare, 14 aug. 1909.[461]

Sunt amintite sărbătorile religioase ce erau zile de odihnă ale elevilor.

Regulament pentru administrarea interioară a şcolilor de copii mici (grădiniţe), 5 nov. 1910[462].

În art. 7 al acestui Regulament sunt enumerate sărbătorile religioase în care se întrerupea funcţionarea acestor instituţii de învăţământ.

Lege pentru învăţământul menajer, 12 mai 1913.[463]

În timpul orelor de religie erau explicate Sf. Evangheliilor (art. 2).

 

Legi de stat cu caracter patrimonial

Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti, 17 dec. 1863.[464]

Această lege expropriază pământurile mănăstirilor închinate, creând o situaţie fără precedent. Legea se înscrie în cadrul reformelor înfăptuite de administraţia Cuza şi are ca scop aducerea în proprietatea statului a unor importante suprafeţe de teren în scopul echilibrării bugetului public. Din punct de vedere juridic, legea intră în categoria legilor de expropriere şi acordă despăgubiri foştilor deţinători.

Legea secularizării averilor mănăstireşti are 8 articole şi următorul conţinut:

˝Art. 1  Toate averile mănăstirilor din România sunt şi rămân ale Statului.

Art. 2  Veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului Statului.

Art. 3  O sumă se afectă Locurilor Sfinte către care erau închinate unele din mănăstirile pământene şi aceasta numri sub titlu de ajutor, în conformitate cu intenţiunea dedicatului lor.

Această sumă se va mărgini în maximum cifrei de 82 milioane lei, cursul de Constantinopol, odată pentru totdeauna, cuprinzându-se în această sumă şi 31 milioane, ce locurile sfinte datoresc Ţărilor Române după stipulaţiuni anteriori.

Art. 4 Comunităţile religioase ale locurilor de jos  vor fi datorate a da socoteli anuali despre întrebuinţarea veniturilor sus zisului capitol.

Art. 5 În nici un caz, sub nici un cuvânt comunităţile religioase nu vor putea atinge cea mai mică parte din capital nici a întrebuinţa veniturile, afară de destinaţia lor specială, adică întreţinerea Bisericii Ortodoxe din Orient şi a stabilimentelor de binefacere lipite către ea.

Art. 6 Guvernul va lua înapoi de la egumenii greci: ornatele, cărţile sfinte, vasele sacre, cu care pietatea strămoşilor noştri îi înzestrase aceste aşezăminte, precum şi documentele ce au fost încredinţate zişilor egumeni, şi acestea conform cu inventarul ce se găseşte în arhivele Ţării.

Art. 7 Se afectează încă o sumă de 10 milioane, bani cursul de Constantinopol, pentru fondarea la Constantinopol a unei şcoale laice şi a unui spital, în care vor fi primiţi creştini de toate riturile.

Art. 8 Stabilimentele citate la art. 7 vor fi puse sub direcţiunea uni consiliu prezidat de către Agintele României de Constantinopole şi compus din doi membrii români numiţi de Guvernul Român şi doi membrii aleşi de către Comunităţile religioase ale Locurilor Sfinte.

Art. 9 Guvernul va lua măsuri de a se întrebuinţa atât capitalul de 50 de milioane cât şi întrebuinţarea veniturilor acestui capital˝.

Legea pentru regularea proprietăţii rurale, 15 aug. 1864[465].

Dacă Legea secularizării averilor mănăstireşti expropria pământurile mănăstirilor închinate, această lege împroprietărea preoţii ce nu posedau sub nici un titlu pământ arabil, fâneaţă şi izlaz.

Cei care deţineau asemenea suprafeţe nu erau expropriaţi (art. 14).

Legea de expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică, 20 oct 1864.[466]

Legea pentru urmăriri, 24 martie 1877.[467]

În articolul 8, alin. această lege face referire directă la personalul clerical: ˝Pentru datoriile către stat se va putea urmări şi sechestra până la concurenţa datoriei, şi o treime din pensiunile de retragere, recompensele naţionale, lefile ecleziasticilor şi tuturor funcţionarilor plătiţi de stat.˝

Lege pentru organizarea Dobrogei, 9 martie 1880.[468]

Această lege are câteva reglementări privitoare la libertatea cultelor religioase, la poziţia Bisericii Ortodoxe Române şi mai cu seamă la salarizarea unor categorii de clerici.

Art. 15 face referire la libertatea cultelor şi are următorul conţinut:˝Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată dacă celebrarea acestora nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri˝. Nimeni nu putea fi obligat să contribuie la întreţinerea unui cult căruia nu-i aparţinea (art. 19).

Art. 16 arată care este poziţia Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte culte religioase din Dobrogea: ˝Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă şi în Dobrogea. Aceste judeţe fac parte din Episcopia Dunării de Jos.˝

Acelaşi articol face referire la anumite forme de sprijin acordate de stat unor instituţii bisericeşti. Astfel protoiereii judeţelor şi clerul ortodox al catedralelor din Constanţa şi Tulcea erau salarizaţi de Stat[469].

Clerul de la celelalte biserici ortodoxe era plătit de comune şi de comunităţi după regulamentul administraţiei publice.

 

Legi de stat cu caracter economico-financiar.

Legea asupra impozitului funciar, 31 martie 1885.[470]

Articolul 12 al acestei legi arată care sunt proprietăţile scutite de această dare:

a)˝Încăperile rurale neproducătoare de venit precum: case de locuit, hambare, coşare, grajduri, şuri şi alte asemenea cu îngrăditurile lor.

b)Încăperile menite pentru exerciţiul osebitelor culte recunoscute cu locurile şi îngrădirile lor cuprinse în îgrăditurile lor, precum şi locuinţele clerului de mir şi ale servitorilor bisericeşti de orice religiune, fără însă a cuprinde în această excepţiune casele ce asemenea feţe ar avea pentru închiriere şi speculaţie.

c)Moşiile şi încăperile ce sunt proprietatea statului, episcopiilor şi seminariilor cu îngrăduirile lor, aşezămintele publice şi de binefacere, încăperile publice de învăţământ, casele judeţene şi comunale, casele de locuinţă şi cancelarie ale puterilor străine…˝

Lege asupra taxelor de 5% asupra lefurilor funcţionarilor, 17 dec. 1899.[471]

Erau supuşi la această taxă toţi funcţionarii statului, judeţelor şi comunelor: civili, mireni sau ecleziastici – membrii ai clerului mireni şi monahi. (art.1, alin. a-b).

Lege pentru mărginirea dreptului de a ţine în arendă moşii, 10 aprilie. 1908.[472]

Lege pentru fixarea veniturilor şi cheltuielilor statului pe exerciţiul 1909-1910, 29 mart. 1909.[473]

Această lege are valabilitate pe durata unui exerciţiu bugetar. O menţionăm ca exemplu.

În exerciţiul financiar amintit, veniturile din acest domeniu încasate de stat au fost de 7.684.728 lei, iar cheltuielile de 44.584.503 lei. La această sumă, s-a mai adăugat o suplimentare de 10.000 lei.[474]

Lege pentru arendarea moşiilor Statului, Casei şcolilor, Casei Bisericii, judeţelor, comunelor şi aşezămintelor de binefacere şi de cultură, la asociaţiile ţărăneşti sau pentru exploatarea lor în regie, 19 aprilie. 1909.[475]

Regulamentul are 22 de articole şi se aplică şi instituţiilor bisericeşti.

Legea Codului Silvic, 9 aprilie. 1910.[476]

Această lege se aplică şi instituţiilor bisericeşti în ceea ce priveşte exploatarea, vânzarea, cărarea, împăduritul şi păşunatul în pădurile ce le au în proprietate (art. 2).[477]

Lege pentru vânzarea a 460 de ha. ce au aparţinut Bisericii Sf. Treime din Craiova, 15 mai 1910.[478]

Această Lege este pusă în legătură cu reforma agrară înfăptuită după Răscoala din 1907. Terenurile erau vândute ţăranilor în 15 rate cu o dobândă de 5%.

Regulament asupra contabilităţii comunelor rurale, 19 oct. 1910.[479]

În art. 16 alin. 5 al Regulamentului este prevăzut un capitol aparte cu cheltuieli pentru susţinerea cultelor religioase, iar în alin. 14 sunt amintite cheltuieli cu întreţinerea cimitirelor.

Regulament de aplicare a legii pentru trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice cu caracter de utilitate publică din 18 martie 1912 şi pentru aplicarea legii de înstrăinare a bunurilor statului, 20 dec. 1913.[480]

Sub prevederile acestei legi intrau şi pământurile Casei Bisericii.

Decret-lege relativ la determinarea pământului cultivabil supus exproprierii şi a condiţiilor acestei exproprieri, 16 dec. 1918.[481]

Acest decret viza toate persoanele morale publice şi fundaţiile indiferent de actele de înfiinţare (art. 5).

Decret-lege privitor la exproprierea pământurilor cultivabile din Basarabia, 22 dec. 1918.[482]

În articolul 6 al acestui decret-lege se precizau următoarele:˝Se vor expropria pământurile mănăstirilor locale lăsându-se fiecărei mănăstiri câte jumătate de hectar arabil de fiecare călugăr sau frate, viile şi pomii roditori.˝

Art. 7 face referiri la bisericile parohiale:˝Se vor expropria pământurile bisericilor lăsându-se fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare preot, diacon (acolo unde există) şi cântăreţ.˝

Decret-lege relativ la pagubele pricinuite de război şi despăgubirile lor, 23 dec. 1918.[483]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la participarea clericilor la viaţa politică.

Tratatul de la Paris, 30 martie 1856.[484]

Acest tratat  face referire la Ţările Române în articolele 15-27.

În articolul 24 se face referire la convocarea divanelor Ad-hoc şi la participarea tuturor claselor sociale: ˝Majestatea sa sultanul promite de a convoca imediat, la fiecare dintre cele două provincii, un Divan Ad-hoc, compus aşa cum se constituie reprezentaţiunea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor fi chemate a exprima dorinţele populaţiunii în cea ce priveşte organizarea definitivă a principatelor.˝

Convenţiunea de la Paris, 7 august 1858.[485]

Acest document internaţional face referire la unirea principatelor (art.1) şi la forma de conducere a acestora.

Astfel principatele trebuiau să fie conduse de o Adunare Electivă aleasă pe o un mandat de 7 ani. Preşedintele acestei adunări era Mitropolitul, iar membrii de drept erau toţi episcopii eparhioţi (art. 18).

Preşedintele Adunării Elective avea printre alte atribuţii puterea de a decide în privinţa publicităţii şedinţelor (art. 19).

Pe lângă prevederile legate de participarea clericilor la puterea de Convenţia de la Paris, are reglementări în privinţa libertăţii cultelor: ˝Moldovenii şi Valahii de orice rit creştin se vor bucura de o potrivă de drepturile politice. Exercitarea acestora se a putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţiuni legislative” (art. 46).

Statutul dezvoltătoriu al Convenţiunei de la Paris, 7 august 1858.[486]

Acest act normativ instituie un nou organism, Corpul ponderator. El se compunea din Mitropoliţii ţării, din Episcopii eparhioţi, întâiul preşedinte al curţii de Casaţie şi de cel mai vechi dintre generalii armatei în activitate şi din încă 64 de membrii numiţi de Domni, jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul şi experienţa lor şi cealaltă parte dintre membrii consiliilor generale, câte unul din fiecare judeţ (art. 7).

Membrii Adunării ponderatorii aveau imunitate pentru prestaţiile lor (art. 34) şi aveau ca atribuţii examinarea oricărui proiect votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 13). Numai corpul ponderator are dreptul de a primi petiţiuni.

O altă instituţie amintită în textul acestei convenţii este Senatul.[487] Preşedintele de drept al Senatului era Mitropolitul primar (art. 11), numit apoi mitropolit ˝primat˝.

Legea pentru consiliile judeţene, 2 aprilie 1864.[488]

Această lege are un caracter prohibitiv în ceea ce priveşte participarea preoţilor la viaţa politică. În articolul 28, alin. 2 se reglementează faptul că nu pot fi consilieri judeţeni preoţii şi monahii.

Lege pentru alegerea consiliilor comunale, 15 iunie 1886.[489]

Nu puteau fi consilieri comunali toţi funcţionarii ˝însărcinaţi sub orice titlu sau condiţiune, retribuiţi de stat, judeţe sau comune˝ (art. 68, alin. 1).

O altă prevedere, pe care o regăsim şi în legiuirile bisericeşti actuale,[490] se referă la rudenie: ˝Ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi aliaţii de acelaşi grad, precum şi unchiul cu nepoţii, nu pot fi simultan membrii ai aceluiaşi consiliu comunal” (art. 69).

Lege pentru organizarea comunelor rurale şi administrarea plăşilor, 29 aprilie. 1908.[491]

În art. 37 se legiferează modul prin care participau clericii la adoptarea deciziilor politice: ˝Ori de câte ori consiliul comunal sau sfatul satului va dezbate chestiuni relative la şcoală sau biserică primarul sau delegatul satului vor fi datori să convoace pe învăţători sau preotul satului spre a lua parte la şedinţă şi a da consiliului comunal sau sfatului avizul lor în această privinţă. Preoţii şi învăţătorii sunt obligaţi să participe la astfel de întâlniri.

Decret-lege pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor prin vot obştesc, egal, direct şi secret, pe baza reprezentării proporţionale, 16 nov. 1918.[492]

 

Norme şi dispoziţii privitoare la Ministerul Cultelor

Legea asupra responsabilităţii ministeriale, 2 mai 1879.[493]

Lege pentru înfiinţarea şi organizarea Casei Sfintei Biserici Autocefale române, 27 mai  1906.[494]

Legea înfiinţa o nouă instituţie având atribuţii economico financiare şi fiind condusă de un creştin ortodox, doctor în teologie sau licenţiat (art.78).

Atribuţiile Casei Bisericii erau: administrarea fondurilor statului repartizate Bisericii; conservarea averii mişcătoare a instituţiilor bisericeşti; controlarea administrării averii bisericeşti; administrarea tuturor averilor bisericeşti care nu intră în competenţa altui organ de administraţie.

Casa Bisericii fiind persoană juridică realiza venituri proprii din acordarea unui procent de 15% din profitul averilor bisericeşti administrate de ea, prin donaţi; prin contribuţii de la bugetul de la stat; din amenzi, suspendări sau suprimarea de salarii; din contracte de arendă, din exploatarea terenurilor petroliere bisericeşti; din desfacerea obiectelor de cult; din abonamentele la revista Biserica Ortodoxă Română; din veniturile realizate de atelierele mănăstireşti, din taxele asupra fabricării de lumânări; din taxele elevilor de la seminarii.

Atribuţiile de control economico financiar făceau referire la toate instituţiile bisericeşti şi erau realizate atât la nivelul actelor primare cât şi la nivelul întocmirii bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 86-94).

Casa Bisericii funcţiona în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii (art. 95).[495]

Lege pentru modificarea unor articole şi pentru introducerea uni articol nou în legea de organizare a administraţiei centrale a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, 14 mart. 1907.[496]

Legea organizării ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor, 4 mai 1910.[497]

Regulament pentru aplicarea legii organizării centrale a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, 30 dec. 1910.[498]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monumentele istorice

Lege pentru descoperirea monumentelor istorice şi obiectivelor antice, 24 noiembrie 1892.[499]

Două articole atrag în mod deosebit atenţia, art. 6 şi art. 9.

Articolul 6 reglementează faptul că obiectivele descoperite sunt proprietatea statului, iar articolul 8 stabileşte dreptul statului de a întreprinde săpături pe orice tip de proprietate, publică sau privată.

Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 24 nov. 1892.[500]

Acest act normativ are 9 articole şi abrogă toate reglementările anterioare. Legea instituie o comise a monumentelor istorice care avea ca sarcină inventarierea tuturor monumentelor istorice ˝ edificii şi obiective vechi din ţară care prezintă un deosebit interes istoric sau artistic, pentru a căror conservare urmează să ia măsuri.˝(art. 3.) La inventarierea obiectelor vechi bisericeşti asista şi un delegat al chiriarhului locului, iar inventarul era publicat în Monitorul Oficial.

Conform aceluiaşi articol: ˝nici un monument trecut în inventarul general nu va putea fi  dărâmat[501], reparat sau restaurat, fără prealabila aprobare a Ministerului Artelor şi Instrucţiunii publice, care va hotărî după ce va fi luat avizul Comisiei Monumentelor istorice.˝

Regulament pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 28 ian. 1893.[502]

În acest Regulament (art.2) se definea conţinutul noţiunii de monument istoric:˝Se consideră ca monumente publice nu numai edificiile care sunt astăzi în uz, dar şi ruinele de interes istoric, precum şi monumente fără un uz practic sau îndestul cunoscut, precum şi obiecte mobile de uz arheologic, istoric sau artistic.

Din edificiile existente în uz se vor socoti mai ales ca monumente publice mânăstirile şi bisericile precum şi locuinţele publice sau private, care pe lângă un interes necontestat, vor avea şi un aspect artistic şi o însemnătate oarecare.˝

În aceeaşi categorie intrau şi obiectele de arhitectură, plastice, picturi (bisericeşti sau profane), din evul mediu sau modern până la finele sec. XVII.

Regulamentul înscrie în categoria obiectelor de valoare istorică:˝Manuscripte, codice şi documente vechi, precum şi alte asemenea obiecte de valoare ştiinţifică˝.

Ca şi textul legii, art. 3 al Regulamentului de aplicare opreşte orice fel de intervenţii asupra acestor monumente istorice:˝Orice imobil sau obiect trecut în inventarul general al monumentelor nu va putea fi distrus nici chiar în parte, nici nu va putea fi supus nici unei lucrări de restaurare reparatorii sau modificatoare, fără prealabila autorizare a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii.

Sunt oprite orice fel de lucrări sau inovaţiuni prin care s-ar atinge stilul şi formele vechi ale monumentelor.˝

Regulamentul prevede şi faptul că proprietarul unui monument avea datoria de a-l conserva (art.4).

Regulamentul avea şi alte reglementări privitoare la sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii (art. 9-10), funcţionarea monumentelor (art. 11-19) şi la statutul obiectelor de valoare din diferite instituţii (art.22).

La alcătuirea inventarului acestor monumente aparţinând bisericilor din fiecare localitate, informaţiile erau date de către paroh şi verificate de către protoiereul locului. În comunele urbane, printre alte persoane care aveau obligaţia să dea  informaţii făcea parte şi directorul Seminarului (art. 24).

La inventarierea obiectelor vechi din biserici şi mănăstiri participa şi un reprezentant al chiriarhului locului.

Regulament pentru executarea construcţiilor de biserici, reparaţii, case parohiale, 19 mart. 1904.[503]

Regulamentul are 29 de articole şi introduce o uniformitate în arhitectura bisericească.

Regulamentul are în vedere datele tehnice care deveneau obligatorii pentru construcţia locaşurilor de cult.

Articolele 1-7 conţin dispoziţii generale, articolul 8 face referire la prezentarea proiectului şi devizului, articolul 9-10 reglementează întocmirea planurilor tipo de patru categorii întocmite de Casa Bisericii.

Regulamentul reglementează şi modul de angajare a lucrărilor, în art. 11-16 şi modul de executare a lor în art. 17-29 şi  30.

Decizie pentru publicarea şi administrarea Revistei Comisiei Monumentelor istorice, 18 nov. 1907.[504]

Această decizie a pus bazele existenţei uneia dintre cele mai valoroase reviste de istorie.

Regulament pentru zugrăvirea de biserici, 17 oct. 1912.[505]

Regulamentul este primul de acest fel şi are materia reglementării împărţită pe 30 de capitole. Conţine reglementări precise în concordanţă cu erminia bizantină.

Decret-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, 29 iul.1919.[506]

Decretul-lege are 15 articole şi face referire la înfiinţarea Comisiei monumentelor istorice, ce funcţionează pe lângă Ministerul Cultelor (art.1). Decretul preciza de asemenea componenţa comisiei, scopul comisiei, bunurile ce făceau obiectul de activitate al comisiei, modul de protejarea a acestora şi obţinerea sumelor necesare.

 

Alte legi de stat privitoare la Biserică şi instituţiile acesteia.

Legea pentru înmormântări, 27 martie 1864.[507]

Aceasta este prima lege din istoria sistemului legislativ românesc ce reglementează funcţionarea cimitirelor. Printre prevederile sale, cea mai interesantă este cea privitoare la interzicerea înmormântărilor în locaşurile de cult. Din cauza exceselor la care se ajunseseră, această prevedere modifica obiceiul locului.[508]

O altă prevedere ce intra în contradicţie cu cutumele era acea de a stabili locurile cimitirelor în afara localităţilor şi nu în jurul bisericilor aşa cum se proceda până atunci.

Legea are 6 articole şi următorul conţinut:

˝Art. 1 Toate culturile sunt datorate a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormântare, în depărtare de circa 20 de metrii de la marginea fiecărui oraş sau sat.

Art. 2 Îndată ce se va înfiinţa asemenea cimitiruri nu se va mai putea face nici o înmormântare în Biserici, temple, sinagogi, spitaluri, capele, în nici un edificiu în care se adună credincioşii de orice religie pentru celebrarea cultului lor, nici chiar afară de aceste edificii, dacă aceste locuri se află în ocolul oraşelor şi satelor.

Art. 3 În orice cimitir va fi admis a se înmormânta, sau în parte sau în morminte de familie oricine, fără osebire de rit.

Asemenea se va admite la  cimitirul ortodox şi acei morţi de alte religiuni, pentru care nu vor fi cimitire speciale.

Art. 4 Această lege se va executa pentru Bucureşti cel mult în termen de un an de la data promulgării ei, de optsprezece luni pentru celelalte oraşe ale ţării şi de trei ani pentru sate fără a opri satele de a face noi morminte, de vor voi.

La caz de neexcutare a acestei legi, municipalităţile şi la neurmare din parte-le, departamentul competinte va înfiinţa cimitiruri pe contul coregionalior ne supuşi

Art. 5 Pretutindeni unde statul are moşii în apropiere de oraşe sau sate Guvernul este autorizat de a da locul gratis pentru asemenea trebuinţe.

Art. 6 Cimitirele actuale se vor menţine îngrădite în termen de cincisprezece ani, afară de cazurile când mormintele s-ar deşerta de părţile îndrituite; după aceste termen ele vor putea primi o altă destinaţie.

O singură excepţiune se va face în afara acelor cimitire din oraşe, care, de către respectivele autorităţi comunale, se vor destitui a fi prefăcute în pieţe sau grădini publice însă după strămutarea mormintelor˝.

Decret asupra tipăririi cărţilor bisericeşti, 24 mai 1903.[509]

Acest decret modifica art. 7 şi 9 din Regulamentul de revizuire şi editare a cărţilor bisericeşti române din 27 aug. 1891.

 

             Alte norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat ce privesc Biserica în mod tangenţial.

Legea asupra presei, 13 aprilie 1862.[510]

Articolele 1-9 ale legii reglementează situaţia operelor pietrarilor, meşteşugarilor, editorilor, traducătorilor etc., stabilind ca aparţinând Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor obligaţia de a pune în aplicare dispoziţiile legii (art. 12).

Un aspect foarte interesant al legii este întâlnit în art. 44 al capitolului Delicte de presă.

Acest articol are următorul conţinut: ˝Orice atac contra religiei dominatoare şi a celorlalte rituri recunoscute, precum şi orice atac conta clerului în contra proprietăţii şi a drepturilor familiei va fi pedepsit cu închisoare de la 1 lună la 2 ani şi cu globire de la 100 până la 3000 de lei.[511]

Regulament pentru organizarea serviciului arhivelor statului, 25 iulie 1872.[512]

Regulament pentru transportul cadavrelor, 5 ian 1877.[513]

Legea interzicea înmormântarea până la stabilirea medicală a decesului (art. 1) şi nu permitea deshumarea cadavrelor decât în urma dispoziţiei primarului (art. 6).

Tractatul de la Berlin, 3 iul. 1878.[514]

Acest tratat face referire la România în articolele 43-57 şi are importanţă pentru viaţa religioasă deoarece consacră libertatea religioasă.

Art. 44 are următorul conţinut: ˝În România, deosebirile credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult va fi asigurată tuturor supuşilor pământeni ai statului Român, precum şi străinilor şi nu va putea pune ni un fel de piedică atât organizării ierarhice, a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.˝

Legea sanitară, 3 aprilie. 1885.[515]

Această lege are printre alte prevederi şi reglementări cu privire la salubritatea publică (art. 148-150), salubritatea locuinţelor (art. 151-153), igiena alimentară (art. 154-158), şi salubritatea localităţilor (art. 159).

Legea pentru înstrăinarea bunurilor statului şi răscumpărarea embaticurilor, 7 aprilie. 1889.[516]

Această reglementează sistematizarea localităţilor rurale stabilind schiţarea unui plan pentru localităţile al cărui număr depăşesc 100 de persoane.

Din planul de sistematizare a vetrei satului făceau parte şi locul de biserică (art. 14 alin. 3). În afara vetrei satului trebuia proiectat şi locul pentru cimitirul sătesc.

Pentru locuitori se făceau parcele, iar biserica şi şcoala aveau dreptul la 10 ha de teren pentru întreţinerea lor.

Legea pentru organizarea puterii judecătoreşti, 1 sept. 1890.[517]

Conform acestei legi jurământul martorilor se încheia cu formula: ˝Aşa să-mi ajute Dumnezeu˝(art. 80).[518]

Lege pentru ajutorul în caz de incendii şi inundaţii, 30 dec. 1890.[519]

Legea instituia o comisie care trebuia să ia măsuri în cazul acestor calamităţi. Preşedintele comisiei era mitropolitul primat (art. 2-3).

Legea pentru aşezarea suporturilor şi firelor telegrafice, 13 nov. 1892.[520]

Aceste puteau fi aşezate oriunde indiferent de proprietar (art.1).

Legea pentru organizarea comunelor rurale, 31 iul.1894.[521]

Articolul 5 fixează sarcinile fiecărei comune urbane. Prima dintre aceste sarcini era aceea de a îngriji de locaşurile de cult şi de biserică precum şi aceea de a se îngriji de înmormântarea decedaţilor săraci din comună.

Consiliul comunal avea obligaţia să cuprindă în bugetul anula sume pentru ˝leafa preoţilor şi a altor servitori ai bisericii, acolo unde bisericile nu au surse proprii de întreţinere˝(art. 11 ali.10).Tot în bugetul anual trebuiau cuprinse şi sumele necesare îngrădirii cimitirelor şi a edificiilor din localitate (art. 13).

În schimbul sprijinului acordat, legea prevedea dreptul consiliului comunal de a exercita controlul asupra modului în care era administrat avutul parohiilor (art.44).

Primarul, ca organ executiv avea alături de consiliu dreptul de a supraveghea averea parohiilor şi filialelor precum şi a tuturor instituţiilor caritabile din localitate. El avea dreptul de a inspecta aceste aşezămintele ori de câte ori socotea necesar. El avea obligaţia să privegheze ca aşezămintele de binefacere să nu se abată de la dorinţa donatorilor şi avea obligaţia să sesizeze Parchetul şi Ministerul de Interne despre abuzurile constatate (art. 50).

Regulament pentru industriile insalubre, 24 sept. 1894.[522]

Acest regulament reglementează printre altele şi situaţia turnătoriilor de clopote precum şi cea a fabricilor de lumânări şi a substanţelor ce puteau intra în componenţa lumânărilor (art.73-75).

Convenţia de extrădare între România şi Ţările de Jos, 27 sept. 1894.[523]

Extrădarea opera printre altele şi pentru infracţiunile de avort, bigamie, adulter şi viol(art.4-8).

Convenţia de extrădare între România şi Marea Britanie, 9 martie 1893.[524]

Puteau fi extrădate persoanele care săvârşeau următoarele infracţiuni: viol, atentat la pudoarea unei fete sub 14 ani, avort precum şi întrebuinţarea de substanţe sau instrumente care provoacă avortul (art. 14-17).

Lege asupra numelui, 18 martie 1895.[525]

Printre alte reglementări din această lege această lege face referire la schimbarea numelui şi la adoptarea patronimului(art. 8).

Lege pentru repaosul duminical, 6 martie 1897.[526]

Legea instituia dreptul la repaus al ˝oricărui impiegat, elev, lucrător sau meseriaş întrebuinţat în vreun stabiliment sau întreprindere industrială sau comercială˝. Conform legii aceştia se bucurau de repaus de la orele 6 dimineaţa până a doua zi la aceiaşi oră în toate duminicile şi cu ocazia sărbătorilor: Sfântul Vasile; Botezul Domnului; prima şi a doua zi de Paşti; Sf. Gheorghe; Sf. Dumitru; prima şi a doua zi de Crăciun. (art. 1-2).

Legea menţionează instituţiile publice care erau exceptate de la aplicarea legii repausului duminical (art. 4-9), precum şi locurile unde se puteau ţine târguri.

Cei ce încălcau dispoziţiile acestei legi erau sancţionaţi prin sancţiunile cuprinse în lege (art. 10-15).

Regulament pentru funcţionarea bibliotecilor populare, 5 sept. 1898.[527]

Acestea aveau în dotare şi cărţi religioase (art.6).

Convenţia de extrădare încheiată cu Austro-Ungaria, 19 aprilie. 1902.[528]

Această convenţie prevedea extrădarea şi pentru următoarele fapte penale: avort, viol, bigamie (art.2).

Lege asupra contabilităţii publice a statului, 21 martie 1903.[529]

Legea face referire în mod indirect la instituţiile bisericeşti şi are mai mult caracter tehnic.

Lege pentru înfiinţarea contorului pentru fabricarea obiectelor de metale preţioase, 15 feb. 1906.[530]

Era supusă acestui control şi fabricaţia de icoane (art. 2).

Lege pentru fabricaţia şi vânzarea lumânărilor din ceară adevărată de albine, 26 feb. 1906.[531]

Legea instituie obligativitatea folosirii în biserici a lumânărilor de ceară curată, fără altă compoziţie (art.1).

Fabricanţii lumânărilor erau obligaţi să achite o taxă procentuală calculată în funcţie de numărul de locuitori (art.3).

Pentru uzul casnic se puteau face lumânări de ceară curată fără a se plăti taxe (art.4).

Fabricarea acestor lumânări se făcea sub supravegherea organelor financiare ale statului (art. 5-11).

Lege asupra rechiziţiilor militare, 6 aprilie. 1906.[532]

Instituţiile bisericeşti erau scutite de rechiziţie (art. 38).

Regulament pentru instituirea medaliei ˝Serviciul credincios˝, 4 nov. 1906.[533]

În textul regulamentului mai este întâlnită încă formula ˝numele de botez˝ şi nu cea de ˝prenume˝ (art. 2).

Regulament pentru înfiinţarea consiliului administrativ permanent, 28 feb. 1890.[534]

Acest regulament atrage atenţia prin faptul că preşedintele şi membrii acestui consiliu erau obligaţi să participe la oficierea slujbelor Te-Deum.

Regulament privitor la actele de stare civilă, 6 sept. 1911.[535]

Regulamentul este în strânsă legătură cu Legea actelor stării civile din 2 iunie 1866, având un caracter mai laicizant decât aceasta.

Regulamentul serviciului tezaurului în timp de război, 16 aug. 1916.[536]

Decret relativ la cenzura ziarelor, telegramelor şi a corespondenţei, 6 sept. 1918.[537]

Decret-lege pentru obţinerea cetăţeniei române, 30 dec. 1918.[538]

Acest decret lege i-a vizat în primul rând pe evreii din România şi de aceea s-a mai numit şi decretul de încetăţenire al evreilor.

Pe lângă acest aspect important decretul acordă cetăţenie tuturor românilor indiferent de religie (art.1).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la alte culte religioase.

Lege asupra organizării judecătoreşti în Dobrogea, 12 nov. 1878.[539]

Această lege respectă dreptul mahomedanilor de a a-şi rezolva problemele din domeniul dreptului familiei şi dreptul succesoral după propriile tradiţii juridico-religioase şi totodată înfiinţează o instanţă specială pentru aceştia: ˝Pentru afacerile dintre mahomedani relative la organizarea familiei, la puterea părintească, la căsătorie, divorţ şi succesiunea ab intestat, se instituie în oraşele Tulcea şi Constanţa un tribunal mahomedan, care va judeca conform legilor şi uzurilor mahomedane. Părţile însă, prin comun acord sunt libere a supune şi aceste afaceri juridice instanţei de drept comun, care va judeca litigiul instanţei de drept comun conform legilor şi uzurilor mahomedane˝ (art. 39).

Legea reglementează şi componenţa tribunalelor mahomedane şi regulile procedurale privitoarea la competenţa de a împăca părţile: ˝Tribunalele mahomedane sunt compuse dintr-un cadiu al localităţii, recomandat de muftiu şi confirmat de Ministerul Justiţiei, părţile pot însă duce fiecare la înfăţişare câte un arbitru voluntar, care împreună cu cadiul vor cădea la împăcare.

La caz de nereuşită ei vor avea vot consultativ la judecata cauzei˝ (art. 40).

˝Sentinţele acestor tribunale vor fi redactate în limba română, spre acest scop va fi pe lângă fiecare tribunal câte un grefier, numit de Ministerul Justiţiei dintre persoanele competente, şi care să cunoască bine atât limba română cât şi limba turcă” (art. 41).

Sarcina retribuirii acestui personal şi-o asuma statul român.

Regulament pentru certificarea rabinilor pentru scutirea de serviciul militar, 4 mai 1903.[540]

Regulamentul are 10 capitole şi scuteşte pe rabinii ce funcţionau la sinagogile din lista anexată legii de efectuarea serviciului militar.

Decizie pentru autorizarea preoţilor catolici şi pastorilor protestanţi de a preda religia la elevii respectivi, 3 dec. 1910.[541]

Regulamentul are 2 articole şi face referire la condiţiile în care reprezentanţii cultelor menţionate în titlu deciziei pot preda religia în şcolile de stat.

 

Transformările instituţionale bisericeşti reflectate în legislaţia de stat dintre anii 1859-1918 şi analiza juridico-canonică a acestora.

Schimbările politice înfăptuite cu ocazia unirii principatelor au avut efecte fireşti şi asupra  vieţii Bisericii neamului.[542]

Din punct de vedere politic, înainte de unire cele două principate formau două ţări separate, la fel şi Biserica era alcătuită din două unităţi canonice. ˝Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova era câte o Mitropolie. Ele fiinţau deosebit una de alta, fiecare având episcopi sufragani˝.[543]

Între ierarhii celor două Principate lipsea acea apropiere care-i putea face să urmărească o direcţie unitară în treburile bisericeşti.[544]

În primii ani după unire, Domnitorul Cuza şi guvernul său nu au întreprins nici o acţiune definitivă pe tărâmul bisericesc. Domnitorul a luat numai unele măsuri menite să atragă atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să pregătească terenul legilor care avea să urmeze.[545]

Legile lui Cuza au avut caracterul ireversibilităţii, ele fiind întărite şi completate de toate legile ce au fost emise de Statul Român după instaurarea monarhiei constituţionale.

În perioada 1859-1918 au fost legiferate următoarele chestiuni ce implică abordare canonică: declararea şi recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, organizarea bisericească, cu apariţia titulaturii de mitropolit primat şi a unei autorităţi sinodale centrale, rezolvarea problemei materiale a clerului şi reorganizarea vieţii monahale, organizarea consistoriului ca instituţie unită cu Sfântul Sinod, secularizarea averilor mănăstireşti, trecerea actelor stării civile din competenţa statului în competenţa instituţiilor laice, laicizarea legislaţiei prin ignorarea impedimentelor spirituale la căsătorie.

 

Dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1885 s-a petrecut cel mai însemnat eveniment pentru Biserica noastră de la sfârşitul veacului al XIX-lea – recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia Ecumenică.[546] În acest an s-a cerut prima dată, în mod oficial recunoaşterea ˝neatârnării˝ Bisericii Române. Comitetul clerical din Adunarea ad-hoc, alcătuieşte 14 ˝punturi de dorinţe˝ care să servească de bază la viitoarea organizare a ţării şi a clerului. La 20 dec. 1857 aceste dorinţe au fost supuse Adunării, urmând a fi înaintate Comisiei Internaţionale.

În cel dintâi punct se cerea în mod expres: ˝Autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică şi membră a unei sfinte şi soborniceşti şi apostolice Biserici de Răsărit…˝[547].

În martie 1866 Consiliul de Stat prezintă Constituantei un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care la articolul al II-lea se prevedea că ˝Biserica Ortodoxă Română este şi va rămâne autocefală, liberă şi independentă de orice Biserică străină, întru toate ce priveşte organizarea şi disciplina ei˝[548].

Apoi Constituţia, promulgată la 30 iunie 1866, înscria în cel de-al 21-lea articol al său următoarele: ˝Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor˝.[549]

După de doi ani de aşteptare, proiectul a fost votat de Senat la 5 iulie 1869 şi trecut la Camera deputaţilor, iar spre finele anului 1872 dezideratul autocefaliei este concretizat printr-o lege organică.

În cuprinsul acestei legi nu au fost incluse nici una din pretenţiile ridicate de Patriarhul Grigore al VI-lea. În acest act normativ, Biserica Română este numită de fiecare dată  ˝autocefală˝.[550]

La 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir,[551] lucru ce putea fi socotit ca o încercare a unei totale desprinderi de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Ioachim III a trimis o epistolă ce conţinea mustrări aspre adresate mitropolitului primat, în scopul susţinerii drepturile sale asupra Bisericii Române. Sinodalii au hotărât să dea un răspuns acestei epistole şi în acest scop au alcătuit o comisie sinodală condusă de Iosif Naniescu al Moldovei (1875-1905). Comisia a întocmit un raport ce a fost trimis Patriarhiei de Constantinopol.

La Crăciunul anului 1884 s-a început o nouă corespondenţă între Biserica Română şi Constantinopol care de altă dată avea să încununeze de succes o luptă purtată cu stăruinţă timp de mai bine de 30 de ani. Patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal cu care a hotărât să încuviinţeze cele solicitate de Biserica Română. Pe baza hotărârii s-a alcătuit tomosul patriarhicesc, prin care Biserica Română era declarată, în mod legal autocefală, de Patriarhia din Constantinopol. În ziua de 25 aprilie 1885 Gh. Ghica – reprezentantul român la Constantinopol – se întorcea cu tomosul de autocefalie.

La 1 mai 1885 s-a întrunit Sinodul, iar Ministrul Cultelor, D. A. Sturdza, a comunicat înaltului for bisericesc tomosul patriarhal pentru autocefalia Bisericii noastre Ortodoxe Române.

 

Organizarea bisericească.

Organizarea autorităţii sinodale.

La 3 dec. 1864 este adoptat ˝Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române˝[552], decret ce avea ca temei canonic canonul 34 apostolic.[553]

Prin art. 1, Biserica română se declară independentă. Era cel mai important act pe care trebuia să-l obţină şi acesta atât pentru interese de stat cât şi ca o recunoaştere a noului statul dobândit de Biserica Ortodoxă Română. Biserica nu mai putea funcţiona fără o autoritate centrală şi nu mai putea întreţine relaţiile cu celelalte Biserici.

Restul Decretului Organic nu este decât o consecinţă a declarării independenţei Bisericii Române.[554] Decretul Organic instituia un Sinod general al Bisericii Ortodoxe Române şi sinoade eparhiale (art.2). Sinodul general era alcătuit din mitropoliţi şi episcopii aleşi de fiecare eparhie, de către clerul de mir şi din laici cu cunoştinţe teologice. Din Sinod mai făceau parte şi decanii facultăţilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi (art. 4).

Sinoadele eparhiale se alcătuiau după aceleşi procedură (cap. IV, art. 34).[555]

Într-o mică măsură era dată posibilitatea şi laicilor de a face parte din sinoade.[556] Aceasta înseamnă că sinodul general şi cele eparhiale aveau posibilitatea să devină sinoade mixte, dar, după cum se poate constata, nu era obligatorie constituirea lor astfel.[557]

În atribuţiile sinodului general intrau probleme administrative şi judiciare. Din cele legislative amintim: disciplina monahală; legile hirotoniei etc.

Atribuţiile administrative erau: educaţia clerului; judecarea conflictelor dintre episcopi; judecarea în ultimă instanţă a proceselor disciplinare a persoanelor bisericeşti (art. 19).

Decretul organic a fost completat de două regulamente, care arătau cum să se facă alegerea membrilor sinodului general[558]şi cum funcţionează.[559]

Sinodul[560] era condus de Mitropolitul primat, în numele Domnului. Regulamentul interior al Sfântului Sinod la Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, prevede că ˝mitropolitul primat[561] ocupând fotoliul prezidenţial deschide sesiunea.[562]

Convocarea sinodalilor o făcea Ministerul Cultelor cu aprobarea Domnului (art. 9).

Acest Sinod nu s-a întrunit însă decât de trei ori (1865, 1867, 1869). Cu toate aceste a luat o serie de hotărâri concretizate în diverse proiecte şi regulamente privitoare la: independenţa administrativă a episcopiilor şi mitropoliilor; instalarea înaltului cler; disciplina monahală şi a preoţilor de mir; uniformizarea ierarhiei bisericeşti; repartizarea preoţilor de mir pe parohii; înfiinţarea şi zidirea de biserici noi; unificarea şi uniformizarea tipicului bisericesc.[563]

Legea sinodală, după unele mărturii istorice, a fost întocmită în Consiliul de Stat de către bătrânul învăţat Aug. Tr. Laurian.[564] Acesta a luat de normă organizarea bisericească introdusă de Şaguna[565] în Transilvania[566] şi a transpus-o în legea sinodală, cu anumite modificări.

Legea pentru numire şi legea sinodală au produs tulburări atât în interiorul Bisericii româneşti, cât şi în Bisericile din Orient. Biserica Ortodoxă Română a fost acuzată ca fiind schismatică, iar patriarhul ecumenic a fost la un pas de aruncarea anatemei.[567] Se poate însă observa la o analiză mai atentă că acest sinod nu încălca normele canonice deoarece el avea numai atribuţii jurisdicţionale şi administrative. De dogme nu se atingea (art. 6 din Regulament). Legea suferea totuşi de deficienţe în formularea reglementării, iar aceasta a dus la specularea situaţiei.[568]

Combătând legea sinodală, episcopii, apărători ai canoanelor, afirmau că problema constituirii sinodului este o chestiune a Bisericii şi a episcopilor şi nu este de competenţa unor mireni sau a unor autorităţi civile[569]. Necanonicitatea acestui sinod o probau prin canoanele titlului VIII al Nomocanonului lui Fotie.[570]

O altă lege care dă mărturie despre această perioadă este cea a numirii episcopilor şi a mitropoliţilor.

Prin numirea de către Domn a unor episcopi, ierarhii s-au împărţit în două partide. De o parte erau episcopii, numiţi prin decret domnesc,[571] iar pe de alta unii dintre episcopii care nu erau în funcţiune, ci erau numai arhierei titulari.[572]

De ambele părţi erau episcopi cu o solidă pregătire intelectuală. Cei mai vechi îşi bazau afirmaţiile lor pe prevederile canoanelor: 30 apostolic; 12 Laodiceea; 59 Cartagena; 19 şi 23 Antiohia; 6 Sardica. Toate acestea condamnă pe cei ce se folosesc de puterea civilă pentru a ocupa scaunul episcopal.

Can. 4 al Sinodului I Ecumenic preia prevederea canonul 30 Apostolic, însă el prevede ca dintre cele trei acte prin care se instituie un episcop, alegerea, hirotonirea şi numirea, ultimul dintre ele să aparţină puterii civile. Sub ocrotirea acestui canon legea nu mai putea fi acuzată de necanonicitate.[573]

Referitor la acuzaţiile pe care le aducea Patriarhul legilor lui Cuza, acesta răspundea demonstrând ˝antica autocefalie a Bisericii dace˝. De asemenea mai spunea: ˝arhiereii pe care i-am înălţat la scaunele episcopale vacante, au fost aleşi după glăsuirea canoanelor din bărbaţii doririlor comune˝ distinşi prin pietatea, experienţa şi luminile lor.[574]

Patriarhul era gata să arunce anatema asupra Bisericii noastre. Dar, pentru că guvernul provizoriu (căci între timp Cuza a abdicat) promisese că se vor îndrepta lucrurile, Patriarhul s-a mulţumit numai cu ruperea legăturilor canonice, cu episcopii anticanonici.[575] Printr-un proiect de lege votat în Adunare (4 dec.1872) şi Senat (11 dec.1872) se reglementează poziţia episcopilor numiţi de Cuza, menţinându-i cu toate prerogativele demnităţii lor.

Prin această nouă lege din 1872 s-a instituit ˝Sf. Sinod al Bisericii Autocefală Ortodoxe Române˝, menit să păstreze ˝unitatea administrativă, disciplinară şi naţională a Bisericii Ortodoxe în Statul Român˝.

Acest Sinod se întrunea de două ori pe an: primăvara şi toamna şi era alcătuit din cei doi mitropoliţi, din 6 episcopi eparhioţi şi din 8 arhierei titulari. Atribuţiile bisericeşti ale Sinodului erau: să definească şi să reglementeze atribuţiile consistoriilor eparhiale şi a celorlalte organe de conducere şi administraţie prin regulamente întemeiate pe canoane şi pe obiceiul pământului.

Legea din 1872 avea trei mari lipsuri: modalitatea alegerii chiriarhilor; sfera restrânsă a atribuţiilor şi înlăturarea participării sub orice formă a clerului de mirean fie de la alegeri, fie de la conducerea treburilor bisericeşti. Alegerea era încredinţată marelui Colegiu, alcătuit din toţi deputaţii şi senatorii, aleşi fără un program bisericesc, adesea străini de problemele religioase.

Biserica Ortodoxă Română a stat sub cârmuirea legii ei organice din 1872 timp de aproape 40 de ani.

În acest răstimp, deseori s-au ridicat glasuri, care cereau schimbarea unora sau altora din rânduielile acestei legi. Aşa de pildă, se cerea încă de prin anul 1883 ca şi preoţii de mir să-şi aibă reprezentanţii lor în Sf. Sinod.

Curând după aceea, proiectul lui Spiru Haret pentru modificarea legii sinodale, este pus de acord cu canoanele, votat şi promulgat de Parlament. În sprijinul proiectului său, Spiru Haret, ocupantul fotoliului de ministru al instrucţiunii publice şi cultelor, susţinea că: ˝autoritatea de stat intervine pentru a face să dispară cel puţin inconvenienţele cele mai evidente pe care experienţa le arătase în Legea din 1872, să caute să apropie cât va putea mai mult clerul de sus de cel de jos, pentru a înlesni acţiunea lor comună, permiţându-le să se cunoască şi să se aprecieze mai bine, pentru a mări autoritatea celui dintâi şi încrederea în sine a celui de al doilea.˝[576]

Prin organizarea ce i s-a dat în 1872, Sinodul rămânea izolat de restul clerului,[577] şi de aceea se căuta, cu insistenţă, apariţia unei noi instituţii, ce urma să rezolve această situaţie.

Apariţia Consistoriului Superior Bisericesc nu a fost lipsită de contestările contemporanilor. Această instituţie a dat naştere ˝crizei bisericeşti˝ al cărui provocator şi susţinător a fost episcopul Romanului, Gherasim Safirin. Acesta era atât de convins de necanonicitatea noii instituţii încât a anatematizat în şedinţa din 12 decembrie 1909 pe toţi cei ce erau împotriva convingerilor sale.[578]

În cele din urmă, legea de modificarea legii sinodale şi apariţia noii instituţii bisericeşti s-a realizat, deoarece s-a considerat că aceasta nu contravine normelor canonice.

Prin noua lege, care prevede înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc, se statornicea principiul că la alegerea episcopiilor şi mitropoliţilor aveau dreptul să ia parte şi delegaţii preoţilor, ai învăţământului teologic şi ai mănăstirilor. Era deci o înnoire utilă în viaţa bisericească, căci s-a recunoscut principiul potrivit cărui şi ceilalţi lucrători în ˝ogorul Domnului˝ au dreptul să-şi exprime opiniile  în diferite probleme bisericeşti.

Prin legea din 20 martie 1909 s-a înfiinţat un Consistoriu Superior Bisericesc, cu rol pur consultativ, unit cu Sf. Sinod, unde preoţii discutau cu aleşii lor dorinţele lor legitime şi canonice şi aveau un vot consultativ în problemele ce îi priveau.[579]

Organizarea vieţii parohiale şi a învăţământului teologic.

În mai 1874 s-a promulgat Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale, întocmit de Sf. Sinod, prin care se înfiinţau epitropiile bisericeşti, alcătuite din 3 persoane, şi anume: parohul bisericii, un epitrop dintre enoriaşi şi încă unul numit de primărie.

Acest regulament mai cuprindea reglementări privitoare la: salarizarea clerului; întreţinerea bisericilor; fixarea parohiilor; numirea şi pregătirea clerului de mir; controlul administrativ şi disciplinar în Biserică.

Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale a fost în vigoare până la 1893.

Legea clerului mirean şi seminariilor aducea îmbunătăţiri consistente vechilor reglementări.

Legea clerului mirean este cea dintâi reglementare care îi salariza pe preoţi,[580] contribuind la ameliorarea stării lor materiale, împărţindu-i însă în mai multe categorii, după treapta de cultură şi după locul unde se aflau, adică la sate sau la oraşe.

Legea a fost necesară, aşa cum se poate constata din literatura timpului, deoarece dispoziţiile anterioare potrivit cărora pământul Bisericii, veniturile parohiei şi dreptul de a fi învăţători în comune nu au fost respectate,[581] iar preoţii aveau condiţii de trai sub nivel pregătirii lor şi sub importanţa misiunii ce o aveau de îndeplinit.[582]

Această lege a avut în vedere şi învăţământul seminarial,[583] dându-i o mai bună organizare, însă fără să-l tracă sub grija şi îndrumarea Bisericii.

Deşi această lege a însemnat o îmbunătăţire a stării intelectuale şi morale a preoţilor de mir, a redus semnificativ numărul preoţilor şi al parohiilor şi a stârnit nemulţumirea ierarhilor care nu mai puteau hirotoni[584] preoţi decât în anumite condiţii impuse de puterea laică, călcându-se astfel un drept canonic.[585]

Pentru a reduce în mod progresiv numărul preoţilor în concordanţă cu numărul stabilit prin lege al parohiilor, a fost creată instituţia preoţilor supra-numerari. Aceştia erau salarizaţi de stat şi nu aveau calitatea de preoţi ajutători, ci preoţi rămaşi în afara numărului celor care îndeplineau funcţia de paroh. Aceştia rămâneau sub oblăduirea episcopului respectiv şi erau preferaţi în cazul unei vacanţe înainte altor candidaţi, cu excepţia celor licenţiaţi în teologie.

Legea clerului mirean şi a seminariilor fixează şi câmpul de activitate al protoiereilor precum şi salariile ce le primeau.[586]

Protopopiatele sunt prezentate ca instituţii intermediare, asigurând legătura între episcop şi preoţii parohi, iar conducătorii oficiilor protopopeşti ca având datoria de a inspecta parohiile şi de a întreprinde anchete, precum şi de a întocmi procese verbale constatatoare.

Legea clerului mirean aminteşte şi de revizorii ecleziastici care aveau datoria ca din trei în trei luni să inspecteze toate protopopiile dintr-o episcopie, iar la sfârşitul fiecărui an să prezinte un raport de activitate privitor la administraţia generală a episcopiei precum la toate cauzele ce s-au prezentat spre judecata Consistoriului eparhial.[587]

Legea din anul 1893 prevedea existenţa şi a defensorilor eclesiali, cu atribuţiuni de inspectori asupra averii bisericeşti şi cu însărcinarea de a ţine locul de procuror, în chestiunile de judecată ivite cu ocazia deferirii judecăţii consistoriale făcută de Ministerul Cultelor.[588]

Legea clerului mirean şi a seminariilor recunoaşte şi existenţa cântăreţilor, menţionând că la fiecare parohie erau încadraţi 2 cântăreţi salarizaţi de la bugetul de stat.

Legea clerului mirean şi seminariilor a constituit un pas înainte în organizarea bisericească şi în acordarea unei importanţe deosebite învăţământului universitar.[589]

Un alt aspect pozitiv al a acestei legi a fost crearea conferinţelor pastorale. În art. 199 alin. 5 se prevede posibilitatea instruirii preoţilor prin conferinţe pastorale.

Legea îmbunătăţea starea materială a clerului cu preţul reducerii numărului preoţilor şi a parohiilor. Preoţii erau salarizaţi de stat, formă de sprijin care a fost înlocuită în perioada interbelică, cu ajutorul acordat de stat prin contribuţii bugetare.

Măsurile de îmbunătăţire a stării materiale a clerului au continuat prin creşteri salariale şi calcularea sporului de vechime realizată din anul financiar 1904-1905.[590]

Un alt mod de a îmbunătăţii situaţia financiară a Bisereicii a fost apariţia Legii lumânărilor de ceară curată. Prin această lege s-a creat monopolul Bisericii în fabricarea şi vânzarea lumânărilor de ceară curată. Iniţiatorul acestei legi a fost Episcopul Melchisedec Ştefănescu, care în anul 1888 a prezentat în Senat propunerea sa.[591]

Preoţii au încercat şi alte mijloace de îmbunătăţire a stării lor materiale.

Unul dintre aceste mijloace a fost crearea de asociaţii cu personalitate juridică, în scopuri culturale sau în scopul întrajutorării.

Apariţia Casei Bisericii a constituit de asemenea un mijloc de rezolvare a unor situaţii sociale ce erau întâlnite în rândul clericilor.

Articolul 8 al legii de înfiinţare prevedea că: ˝fondurile care vor rămâne la libera dispoziţie a Casei Bisericii se vor întrebuinţa… şi pentru întrajutorarea preoţilor atinşi de infirmităţi incurabile, a preoteselor văduve şi a orfanilor preoţilor lipsiţi de orice mijloc de trai.˝

Organizarea vieţii monahale

Problema reorganizării vieţii mănăstireşti fusese discutată şi mai înainte de Cuza, în special de divanul ad-hoc din Moldova în anul 1857, când s-a pus problema organizării monahismului după nişte ˝condiţii folositoare Statului şi religiei˝.[592]

La sfârşitul anului 1864 au mai apărut două legi care priveau organizarea bisericească. Ele poartă numele de ˝Decrete organice˝. Primul dintre ele a apărut: la 30 noiembrie 1864 şi poartă numele: ˝Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti˝ sau ˝legea călugăriei˝.[593] Decretul impune condiţii speciale de intrare în monahism. Nimeni nu mai putea intra în monahism fără a poseda studii seminariale şi a avea vocaţie pentru a accede la treapta episcopală (art. 1-2). Mai puteau intra în monahism bărbaţii care aveau peste 60 de ani şi femeile care aveau peste 55. Făceau excepţie invalizii şi cei bolnavi de boli incurabile.

Intrarea în monahism se făcea cu aprobarea Sinodului general şi a Ministerului cultelor, în mănăstirile special destinate. În bugetul statului se prevedeau sume speciale pentru întreţinerea monahilor.

Măsurile prevăzute de această lege au fost contestate de către patriarhul ecumenic. Cuza a răspuns acestor proteste spunând că legea este necesară pentru ˝ dezrădăcinarea ignoranţei, imoralităţii şi a nenumăratelor abuzuri care s-au încuibat în mănăstiri spre scandalul Bisericii ˝.[594]

În perioada de care ne ocupăm în acest capitol au mai fost reglementate şi alte aspecte privitoare la viaţa monahală.

În anul 1873 apărea Regulamentul pentru disciplină monahală, întocmit de sinod. Potrivit acestui regulament ˝mănăstirile şi schiturile de călugări şi călugăriţe depind numai de chiriarhul respectiv, în cea ce priveşte îndatoririle de ordin spiritual, potrivit regulilor monahiceşti˝ (art. 10 )[595].

Un alt pas important în realizarea disciplinei monahale a fost creat prin apariţia regulamentului referitoare la vizitatorii mănăstirilor.

În anul 1902, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, propunea ca mănăstirile să nu mai fie vizitate de oricine, ci numai de cei cu familie, care nu mai erau găzduiţi prin chiliile călugărilor, ci în aşa numitele arhondării.

În scopul îmbunătăţirii stării materiale a monahismului, în anul 1908, Iosif, mitropolitul primat al ţării, adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii un memoriu ˝pentru sporirea bugetului individual al fiecărui călugăr.˝[596]

Tot în scopul îmbunătăţii stării materiale a monahismului, în septembrie 1912, s-au înfiinţat la câteva mănăstiri menţionate expres în actul oficial, ateliere de industrie casnică.

Organizarea judecăţii bisericeşti .

Perioada cuprinsă între anii 1859-1918, fiind o epocă de transformări instituţionale a ridicat probleme deosebite şi în ceea ce priveşte sancţionare abaterilor clericilor.

Acum sunt puse bazele unor instituţii ce funcţionează până astăzi.

Până în secolul XIX clericii erau judecaţi de către episcop, iar pentru abateri mai grave de mitropolit şi de către sinod.

Despre instanţă în sens propriu nu se poate vorbi până la începutul veacului XIX, când este amintit un ˝dicasteriu˝ mitropolitan.[597]

În anul 1840, pe baza Regulamentelor Organice, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a legiferat apariţia a două instanţe distincte: consistoriul care se ocupa cu pricini civile şi dicasteria care se ocupa de judecata clerului.[598]

Cele două instanţe au fost înlocuite de sinoadele eparhiale, propuse spre înfiinţare de Sinodul general, care în şedinţa din 31 dec. 1865 a propus un Regulament pentru lucrările sinodului eparhial în materie de disciplină bisericească.[599]

Consistoriile eparhiale în Biserica Ortodoxă Română au apărut în adevăratul sens al cuvântului la 1872, prin art. 28 din Legea pentru alegerea şi numirea episcopilor eparhioţi. Acest articol prevedea că în fiecare eparhie trebuia să existe un consistoriu permanent, pentru judecarea abaterilor şi delictelor clerului.

Prin Legea sinodală  se acorda Sinodului dreptul de a judeca în primă instanţă ierarhii şi funcţiona ca instanţă de recurs pentru preoţi.

În anul 1909 s-a înfiinţat Consistoriul Spiritual Central, prin legea sinodală din 3 aprilie. Articolul 18 al legii acorda dreptul de recurs la această instanţă preoţilor şi diaconilor caterisiţi,[600] precum şi judecarea membrilor săi.

În anul 1911 a fost înfiinţat Consistoriul Central Bisericesc, ce a preluat atribuţiile Consistoriul Spiritual Central.

În concluzie, în perioada 1872-1926 în Biserica Ortodoxă au funcţionat ca instanţe de judecată: instanţele eparhiale, Sfântul Sinod şi Consistoriul Central Bisericesc.

Secularizarea averilor mănăstireşti.

La sfârşitul anului 1863 a apărut cea mai importantă lege bisericească a lui Cuza, prin care se secularizau toate averile mănăstireşti.

˝Legea secularizării nu este o lege ca celelalte. Ea curma într-un chip îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate o chestiune seculară˝.[601] Prin secularizare se legaliza trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstireşti pământene şi se reglementa în acelaşi timp problema mănăstirilor închinate, ale căror averi treceau de asemeni în posesia Statului Român.[602]

Legea arată că toate averile mănăstireşti, închinate sau pământene ˝sânt şi rămân averi ale Statului˝(art. 1). Art. 3 prevedea acordarea unei despăgubiri în valoare de 82 de milioane de lei mănăstirilor de la locurile sfinte. Egumenii greci erau obligaţi să dea guvernului ornatele, vasele sacre, precum şi documentele ce le-au fost încredinţate ˝(art. 6).

Grecii pretindeau că aveau dreptul de proprietate aici, întrucât ziceau că moşiile le-au fost dăruite lor. Din hrisoavele de închinare, se poate însă observa că din punct de vedere legal grecii nu aveau drept de proprietate asupra vreunei moşii mănăstireşti.[603]

 

Relaţiile Biserică-Stat.

Prima lege de o importanţă deosebită pentru Biserică a reglementat obligativitatea utilizării limbii române în cult. În 1863 printr-un decret domnesc se impunea obligaţia ca limba întrebuinţată la serviciul divin să fie cea română[604] Această lege urmată de ce a secularizării averilor mănăstireşti au abrutizat relaţiile Bisericii cu Statul, prin intervenţia energică a puterii politice în viaţa Bisericii.

Atât legea organică a Sf. Sinod din 1872,[605] cât şi legea clerului mirean din 1893, au avut menirea să restabilească raporturile dintre Biserică şi Stat, după etapa îndrăzneţelor reforme din timpul domniei lui Cuza Vodă.

Statul, ca instituţie în care Biserica îşi îndeplineşte rostul ei eshatologic reprezintă pentru aceasta, organul suprem de jurisdicţie şi control. Şeful statului primea recursul celor nemulţumiţi de modul în care erau respectate canoanele şi legile bisericeşti de către autoritatea bisericească.[606]

Ideea de supraveghere din partea statului asupra chestiunilor bisericeşti întâlnită în Regulamentul Organic s-a continuat dând naştere la diferite rânduieli, închegate apoi în 1902, într-o instituţie statornică, numită ˝Casa Bisericii˝. Acest aşezământ creat prin legea lui Spiru Haret din ianuarie 1902, pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, era întru totul asemănător cu ˝Casa Şcoalelor˝. ˝Casa Bisericii˝ a dăinuit doar până în 1921 fără a-şi realiza pe deplin scopul înfiinţării.

La 5 februarie 1909 se fac alegeri de mitropoliţi şi astfel în scaunul de Primat al ţării ajunge episcopul Atanasie Mironescu, iar la Iaşi Pimen Georgescu.

Conform tradiţie bizantine, statul a sprijinit viaţa bisericii luând măsurile necesare exprimate prin legi. Astfel, Biserica a făcut misiune în şcolile publice, în spitale,[607] în penitenciare şi în armată.[608]

Legislaţia de stat din această perioadă, legalizează repusul duminical în conformitate cu tradiţia canonică[609] şi bizantină[610] dar şi cu normele legale în domeniu din ţările occidentale.

Perioada cuprinsă între anii 1859-1918 se caracterizează prin prezenţa puternică a reprezentanţilor Bisericii în cadrul puterii publice. Mitropolitul a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Adunării elective, al Corpului ponderator şi al Senatului. Ierarhii erau membrii de drept ai Senatului unde îşi exprimau păreri competente privitoare la proiectele de legi.

Pe lângă ierarhi în forurile reprezentative erau aleşi preoţi şi monahi, ce desfăşurau o activitate politică foarte activă.[611]

 

Biserica şi actele de stare civilă.

Regulamentele Organice puneau pe seama Bisericii obligativitatea întocmirii actelor de stare civilă şi totodată, conform unei vechi tradiţii acordau Bisericii dreptul de a judeca unele pricini civile, mai cu seamă din dreptul familiei.[612]

Prin ˝legea pentru comunele urbane şi rurale˝ apărută la scurt timp după aceasta, s-au luat actele stării civile din mâna clerului şi s-au dat primarilor comunelor.[613]

Prin introducerea Codului civil, în acelaşi an, s-au luat din competenţa tribunalelor bisericeşti atribuţiile în materie de căsătorie şi s-au dat tribunalelor civile (art. 216). În urma acestei dispoziţii dicasteriile şi-au pierdut rostul şi s-au desfiinţat.

În perioada interbelică, legea pentru organizarea judecătorească,[614] restabileşte anumite obligaţii judecătoreşti preoţilor, care redeveneau instanţe de împăciuire. Situaţia aceasta nu a durat însă  după 1940.[615]

Prima Constituţie a României şi Cod civil român au adus schimbări esenţiale în domeniul dreptului familiei, neglijând autoritatea de drept public ce o aveau canoanele. Sub Legiuirea Caragea, binecuvântarea religioasă era indispensabilă pentru încheierea validă a unei căsătorii. După trecerea actelor de stare civilă din sarcina preoţilor în cea a autorităţilor laice, se acordă din ce în ce mai puţină importanţă binecuvântării religioase, mai cu seamă în materie de căsătorie.

Din punct de vedere religios, simpla căsătorie civilă este concubinaj,[616] iar reglementările inspirate după Codul civil al lui Napoleon[617] intră în coliziune cu normele canonice.

Deşi Constituţia din 1866 pune pe picior de egalitate căsătoria civilă şi cea religioasă, considerându-le deopotrivă obligatorii, Codul civil arăta că numai căsătoria civilă rămânea obligatorie (art. 151).

Din cauza lipsei unei legi organice care să rezolve problema, Curtea de Casaţie a dat hotărâri pro şi contra, acceptând în cele din urmă principiul obligativităţii căsătoriei religioase.[618]

Problema nu se rezolvă nici în perioada interbelică, ba din contră diferenţa dintre prevederile canonice şi cele laice creşte, atât în cea ce priveşte obligativitatea ceremoniei religioase, cât şi a impedimentelor la căsătorie, deşi au existat canonişti care au încercat să le aducă prin actul dispensei[619] la un numitor comun.

În ceea ce priveşte rudenia, Codul civil menţionează că rudenia cosângenilor[620] (can. 54 Trulan) de la gradul IV în sus, în linie colaterală, nu mai constituia impediment la căsătorie. Se menţinea, totuşi, rudenia de la botez (can. 53 Trulan) între naşi şi fini (art. 145).[621]Această reglementare se păstrează până în anul 1954, când a intrat în vigoare codul familiei,[622] cod ce laicizează complet legislaţia de stat privitoare la familie.

În cea ce priveşte divorţul, legislaţia civilă concordă într-o măsură mai mare cu canoanele şi cu legiuirile de stat premergătoare legislaţiei lui Cuza.

Astfel sunt considerate motive de desfacere a căsătoriei moartea (art. 208), adulterul (art. 209), atentat direct sau indirect la viaţa celuilalt soţ (art.213), excese, cruzimi sau insulte grave (art. 210).[623]

Aceste din urmă, cu o oare care bunăvoinţă, pot fi încadrate la capitolul moarte spirituală.

Alături de ele nu mai stau ca în vechile legiuiri româneşti : apostazia, erezia şi afurisirea totală şi nici motivele morale cum ar fi: votul  monahal.

 

*

 

În concluzie, perioada de timp scursă între anii 1859-1918, cu cele două subdiviziuni ale sale (1859-1918) se caracterizează prin modernizarea sistemului legislativ românesc şi apariţia unor instituţii juridice ce se păstrează în mare parte până astăzi.

Sistemul legislativ devine unul complet şi sistematic, cu reglementări constituţionale şi cu sistematizarea normelor legale pe coduri de specialitate.

Statul legiferează pentru toate domeniile vieţii sociale şi se ocupă şi de viaţa bisericească.

Deşi amestecul statului în treburile bisericii a fost foarte agresiv, mai ales în timpul domniei lui Cuza, în această perioadă au luat fiinţă sau au primit consacrare juridică, devenind funcţionale instituţii bisericeşti ce funcţionează până astăzi.

În legislaţia din această epocă întâlnim germenele instituţiei patriarhale; organizarea uni Sfânt Sinod lărgit; crearea unor instituţii de judecată pentru clerici; reorganizarea vieţii monahale etc.

Această perioadă se mai caracterizează prin faptul că se află sub influenţa ţărilor occidentale, cuprinzând principiile seculare ce circulau şi erau impuse pe cale de lege în apus.

Se poate constata că legile ce la prima vedere defavorizau Biserica au fost de fapt în sprijinul ei.

Astfel, secularizarea averilor mănăstireşti, acţiune ce aducea cele mai mari ştirbiri ale dreptului de proprietate al Bisericii şi făcea o nedreptate donatorilor, a fost benefică pentru că a pus ordine în viaţa Bisericii, aducând instituţiile bisericeşti la adevărata lor menire şi creând un echilibru absolut necesar.

Astfel s-au putut realiza reforme agrare, solicitate şi de preoţi în calitate de slujitori ai obştilor de clăcaşi,[624] au fost date suprafeţe funciare bisericilor ce nu deţineau pământ şi a fost creată o obligaţie a statului de salarizare a preoţilor şi de întreţinere a monahilor.

Perioada de timp de care ne-am ocupat până acum se distinge ca fiind singura în care preoţii au fost salarizaţi integral de stat, în urma apariţiei Legii clerului mirean şi seminariilor.

Legislaţia din această perioadă cuprinde reglementări privitoare la dezvoltarea învăţământului seminarial, care a început să funcţioneze odată cu Regulamentele Organice şi reglementează apariţia primelor facultăţi de teologie. Utilitatea pentru preoţi şi pentru popor a acestor instituţii de învăţământ a fost mărită şi de faptul că s-a impus obligativitatea limbii române în cult şi astfel s-a putut realiza o uniformitate şi înnoire liturgică absolut necesară.

Primele legi privitoare la ocrotirea patrimoniului cultural naţional sunt întâlnite tot în această perioadă. Aceste lege vor crea în decursul timpului instituţii care funcţionează şi astăzi.

În relaţia Bisericii cu Statul apar instituţii de tradiţie, întâlnite sub diferite forme şi în epocile istorice anterioare, cum este Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, precum şi instituţii specifice acestei perioade cum este Casa Biserici.

În relaţiile cu alte culte statul acorda libertate religioasă. Celelalte culte recunoscute aveau drepturi similare cu cele ale Bisericii Ortodoxe, iar conceptul de libertate religioasă funcţiona.

Pe lângă lucrurile apreciabile realizate în această perioadă istorică, sistemul legislativ are multe erori de concepţie şi este secularizant. Statul laicizează aproape total dreptul şi elimină instituţii de drept canonic din viaţa publică, izolându-le între pereţii locaşurilor de cult.

Începând cu această perioadă istorică se poate constata o neconcordanţă permanentă între exigenţele morale impuse de dreptul bisericesc şi cele impuse de legislaţia de stat.

Treptat, modelul simfoniei bizantine, este înlocuit cu unul nou, de tip occidental, în care viaţa religioasă este scoasă din sfera publică şi împinsă în cea privată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei între anii 1918-1947

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Legea este făcută într-un moment anume şi pentru un popor anume ( Friederich Karl von Savigny)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu există libertate în afara legii, nici loc unde cineva să poată scăpa domniei legii (Jean Jeacques Rousseau)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III. Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei în perioada 1859 – 1918

 

 

Τransformările politice şi instituţionale petrecute între anii 1859- 1918

 

Unirea principatelor şi schimbările impuse de aceasta.

Din punct de vedere istoric perioada de timp scursă între anii 1859-1918 este împărţită în două etape: (1859-1866) şi (1866-1918).

Din punct vedere legislativ cele două perioade istorice au conuitate, chiar dacă forma de conducere statală nu este aceiaşi.

Prima perioadă constituie o epoca scurtă ca durată însă importantă ca realizări, atât politice cât şi legislative.

 Epoca în care a domnit Cuza se distinge printr-un număr mare de reglementări legislative şi atitudini politice, dar şi printr-o activitate diplomatică intensă, începută înainte de realizarea unirii Moldovei şi Munteniei.

Războiul Crimeii s-a sfârşit prin tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, care cuprindea printre alte hotărâri şi unele privitoare la statutul Ţărilor Române. Conform tratatului, Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar cu garanţia celor şapte mari puteri europene, iar Regulamentele Organice vor fi revizuite, potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop a fost convocată, în fiecare Principat, câte o Adunare Naţională, Divan ad-hoc,[625] reprezentând toate clasele obşteşti, pentru a hotărî ce fel de întocmire să dea ţării lor.

Curentul pentru unire crescuse mult. Locuitorii din cele două Principate îşi dădeau seama că numai atunci se va putea păşi temeinic pe calea formării unor structuri politice puternice, când se va forma un singur stat, care să ajungă independent. Deosebit de aceasta, ideea unităţii neamului nostru, ca origină, limbă, credinţă, datini şi obiceiuri, nu era nouă.

Dorinţa de unitate a găsit în mitropolitul de atunci, Sofronie Miclescu (1851-1860), un cald susţinător. O luptă aprigă s-a încins între mitropolit şi caimacanul Nicolae Vogoride, care se străduia din răsputeri să înăbuşe ideea unirii, mai ales că turcii îi făgăduiseră pentru aceasta scaunul Moldovei.

Pentru a se combate separatismul, la 21 mai 1857, s-a format în Moldova un ˝Comitet al Unirii˝ având în frunte pe Arhim. Neofit Scriban.

În şedinţa din 4 noiembrie 1857 Divanul a votat, cu majoritate de voturi, una din cele mai importante hotărâri: ˝Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele de orice chiriarhie˝. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât ca mitropoliţii şi episcopii ţării să fie aleşi numai dintre români.

În afară de acestea, Divanul a ales din sânul său o Comisie, având sarcina să formuleze revendicările cuvenite pentru viitoarea organizare a Bisericii româneşti[626].

Toate dorinţele şi propunerile referitoare la viaţa religioasă au fost înfăţişate comisiei europene de la Bucureşti, care le-a adus la cunoştinţa Conferinţei întrunite la Paris în vara anului 1858. Cu toate acestea, în această Conferinţă, nu s-a atins de loc problema bisericească, rămânând mai departe în lucrare vechile aşezăminte ale ţării, până în 1859, când a intrat în vigoare Convenţia de la Paris din 1858.

După unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, noua situaţie politică a impus noi reglementări de o diversitate deosebită[627] ce au avut ca finalitate reorganizarea instituţiilor statului şi modernizarea întregului sistem legislativ.

 

Dobândirea independenţei de stat a României

Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică în perioada 1866-1918 ,a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţa de stat era resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar limitată, oferea premizele subordonării Statului Român intereselor imperiului otoman .

România a promovat, în multe domenii, o politică suverană, chiar şi înainte de războiul pentru independenţă. Aşa este cazul Convenţiei vamale cu Austro‑Ungaria din 1875 . Această convenţie are o dublă semnificaţie. În primul rând, ea a permis pătrunderea mărfurilor din Austro‑Ungaria, în condiţii foarte avantajoase pentru aceasta, ceea ce a determinat ruinarea multor întreprinderi industriale româneşti. În al doilea rând , prin încheierea convenţiei cu un stat european, fără de a se ţine seama de existenţa puterii suzerane turceşti, din punct de vedere al dreptului internaţional, s-a anticipat cucerirea independenţei de stat a României.

După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune, prin dezvoltarea industriei, a comerţului (în special după introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.

La congresul de la Berlin (1878), s-au manifestat unele încercări de amestec în treburile interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei, de modificarea articolului 7 din Constituţie. Prin această modificare, Germania urmărea ca evreii care veneau în România din alte ţări, în special din Germania, să primească automat şi în bloc cetăţenia romană. În anul 1879 articolul a fost modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de acordare a cetăţeniei în mod individual[628].

Deşi  au existat multe ameninţări la adresa independenţei de stat a României, procesul început a fost ireversibil, generând modificări structurale consistente în societatea şi în viaţa politică românească.

 

Organe centrale ale statului şi atribuţiile lor

În cadrul monarhiei constituţional –parlamentare, instaurată la 1866, locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege), guvern şi parlament .

Prin constituţia din 1866 poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de statutul din 1864, în sensul că se consacra principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă[629]. Totuşi constituţia îl investea pe domn cu o serie de atribuţii (avea iniţiativă legislativă , sancţiona şi promulga legile , numea şi revoca miniştri , avea dreptul de amnistie , numea şi confirma în toate funcţiile publice) de natură să îi confere o mare autoritate în Stat . Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern – Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea regatului (1881), poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult .

Guvernul era numit de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport cu parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul iar apoi numea un nou guvern ,care proceda la organizarea alegerilor .

Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia din 1866 (art. 31-81). Conform acestei constituţii , Reprezentanţa naţională era formată din două adunări : Senatul şi Adunarea deputaţilor . Puterea legislativă era exercitată de către domn , împreună cu Reprezentanţa naţională. Orice lege trebuia să rezulte din acordul celor trei factori : pentru ca legea să fie supusă sancţiunii domnului era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări.

 

Dreptul românesc şi modernizarea sa în perioada 1859-1918.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa s-a introdus de la francezi Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală etc.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit , în linii generale, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice ce difereau în mod fundamental de tradiţia juridică românească. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România sub influenţa ţărilor occidentale. Acesta a fost motivul pentru care unii ideologi afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităţilor economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru şi, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Datorită acestor aspecte s-au întâmpinat unele dificultăţi în aplicarea acestor coduri şi în special a Codului civil, fiind nevoie de modificări prin legislaţia ordinară care s-a adoptat.

Din punct de vedere strict juridic, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil

Fiind strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii. Normele de drept civil existente la acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizării), erau dispersate, lipsite de unitate .În scopul depăşirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Lucrările comisiei au durat până în anul 1864. Până în anul 1863, comisia a folosit ca principal izvor, proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul Codului civil francez a lui Napoleon de la 1804[630]. Orientarea iniţială se explică prin raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu cea a Principatelor Române , luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă. În al doilea rând , proiectul italian era de dată recentă şi lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Întrucât însă proiectul italian întârzia să fie adoptat , comisa a optat pentru Codul francez care avea un mare prestigiu şi constituise modelul mai multor coduri civile ale vremii.

Codul civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 . În momentul publicării, el s-a numit ˝Codul civil Alexandru Ioan˝, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de ˝Codul civil român˝.

În trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate , dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost selecţionate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate, iar altele eliminate. În acelaşi timp, s-au păstrat o serie de dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei[631].

În comparaţie cu codurile de inspiraţie străină, Codul civil român diferă fiind mai bine structurat (avea cu 300 de articole mai puţim faţă de cel francez) şi prin faptul că în el s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi (art.299 301, 308).

Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articole .

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale.

Preambulul este format la rândul lui din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi în spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.

În cartea I, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitatea de folosinţă codul prevede că ea începe în momentul naşterii , dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez, cere ca noul născut să fie viabil.

Majoratul a fost fixat la 21 de ani , dar se prevede şi o procedură a emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată (art. 421-427).

Persoanele juridice se împărţeau în 2 categorii : cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ . Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ . Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.

Cu privire la relaţiile de rudenie, s-au păstrat multe dispoziţii preluate din legile anterioare.

Spre exemplu, se menţin dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea căsătoriei . În dreptul nostru se consacră egalitatea soţilor cu privire la invocarea motivelor de divorţ, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez , soţul cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soţiei , pe când soţia nu poate invoca acest motiv, decât atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.

Codul nostru civil, la fel ca şi cel francez, a interzis cercetarea paternităţii, sub pretextul apărării familiei legitime. Chiar dacă tatăl îşi recunoaşte fiul natural, recunoaşterea avea efecte numai în stabilirea stării civile şi nu crea drepturi şi obligaţii de altă natură; drepturi şi obligaţii existau numai între mamă şi copilul ei natural (art. 307)[632].

Cu privire la bunurile pe care soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei bunurilor, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotal (art. 1223-1224, 1260,1287). În acelaşi timp, soţii puteau să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod . Dacă în momentul căsătoriei soţii nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunurile sale, iar cele dobândite în timpul căsătoriei aparţineau soţului care făcea dovada dobândirii lor .

Referitor la regimul dotal se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie trebuie menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de către soţ, în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege şi cu obligaţia cumpărării unor bunuri similare , care deveneau dotă (art. 436-466).

În partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora în mobile şi imobile, pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare; cu timpul, însă, bunurile mobile ca mijloace de navigaţie maritimă sau aeriană, au întrecut în mod vădit valoarea imobilelor , contrazicând concepţia codului civil (art. 942).

Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale şi nu oferă elementele necesare pentru desfiinţarea proprietăţii de tip capitalist.

Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi celelalte drepturi reale, ca de pildă servituţile sau uzufructul. Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu dispoziţiile altor legi referitoare la proprietatea funciară, industrială sau comercială.

Una din problemele juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a contractului.

La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală.

Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute din contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească celeilalte părţi o despăgubire.

Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană, prin care aduce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală, pentru a se respecta echilibrul iniţial dintre părţi.

Unul dintre principiile fundamentale, care şi-a găsit consacrarea în cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale (răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin). Cu privire la formarea contractelor, s-a consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât consimţământul acestora trebuie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor contractante poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă.

Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate prin simplu acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară îndeplinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale contractelor elaborate de doctrina dreptului civil se bazează pe anumite texte, dar nu figurează ca atare în cod.

Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viaţă şi prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale succesorală , sub cele două forme ale sale : ˝ab intestat˝ şi testamentară. Codul reglementează amănunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi lichidarea succesiunii[633].

La baza succesiunii ˝ab intestat˝ se află relaţiile de rudenie , ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei : succesorii legitimi (descendenţi , ascendenţi, colaterali), succesori naturali, soţul supravieţuitor etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de protecţia acordată prin instituţia rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la soţul supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace, atunci când este în concurs cu descendenţii şi un drept de proprietate, când este în concurs cu alte rude[634].

Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire la acceptarea sau repudierea moştenirii, precum şi la obligaţia moştenitorului de a plăti datoriile succesorale .

Codul penal

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare pană în anul 1937.

Principalele sale izvoare sunt : Codul penal prusian din anul 1851, şi , în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810[635] .

La baza Codului penal se află concepţia potrivit căreia infractorii sunt oameni raţionali, conştienţi de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale şi , ca atare , trebuie să fie excluşi din societate; aşa se explică şi faptul că pedepsele au un pronunţat caracter de intimidare. Aceasta este aşa zisa concepţie clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Mai târziu, când şi-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luaţi în considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislaţiei penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viaţa socială.

Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminaliceşti au fost abrogate.

Codul penal este structurat în trei cărţi : cartea I-a cuprinde dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor, cartea a II – a cuprinde normele cu privire la crime şi delicte, iar cartea a III- a materia contravenţiilor .

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor : crime, delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri penale care clasifică faptele penale în două mari categorii : infracţiuni penale şi contravenţii. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime şi delicte nu există deosebiri esenţiale, ambele categorii desemnând fapte săvârşite cu intenţie .Prin urmare, distincţia dintre crime şi delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracţiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri : criminale, corecţionale şi poliţieneşti. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor , iar acestea sunt de trei feluri, şi infracţiunile trebuie să fie de trei feluri : dacă infracţiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancţionată prin pedeapsa corecţională se numea delict, iar dacă era sancţionată cu o pedeapsă poliţienească se numea contravenţie.

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau sistemului electoral). Urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcţiilor administrative. Unele dintre aceste infracţiuni erau săvârşite de către funcţionari în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea faţa de ordinea autorităţilor).

Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare).

În clasificarea faptelor penale se au în vedere şi alţi factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanţilor. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracţiunea consumată, iar complicele se pedepseşte ca şi autorul principal[636].

Dreptul constituţional

Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, pană în anul 1923. Consacrând făurirea statului naţional român, proclamând monarhia constituţională pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti , prin conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată prima Constituţie a României. Prin esenţa sa este o constituţie democratică, modernă.

Constituţia României din 1866, cuprinde 8 titluri : I. Despre teritoriul României ; II Despre drepturile românilor ; III Despre puterile statului; IV despre finanţe; V Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale; VII Despre revizuirea constituţiei; VIII Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate, potrivit sistemului constituţional al vremii, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Constituţia prevedea că aceste drepturi pot fi exercitate numai de către cetăţenii români. Cetăţenia putea fi acordată străinilor numai în forma unei legi speciale, cei ce nu erau de rit creştin nu puteau dobândi cetăţenia (articolul 7 care cuprindea aceste dispoziţii a fost modificată în anul 1879).

În titlul referitor la puterile statului se proclama principiul separaţiei puterilor, cu precizarea că ele emană ˝de la naţiune˝’ şi că se exercită numai ˝prin delegaţie˝.

Puterea legislativă se exercită de către domn şi reprezentanţa naţională; puterea executivă era încredinţată domnului, care urma să o exercite prin organele administrative, iar puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.

Cu privire la activitatea legislativă se preciza că aceasta se va exercita numai prin acordul dintre domn şi reprezentanţa naţională. Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat (Constituţie, titlul III, cap. I) . Fiecare dintre cei trei factori (domn, Adunarea deputaţilor şi Senat), se bucurau de iniţiativă legislativă. După ce era discutată şi votată de majoritatea membrilor celor două adunări, legea urma a fi supusă sancţiunii domnului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei între anii 1918-1947

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Legea este făcută într-un moment anume şi pentru un popor anume ( Friederich Karl von Savigny)

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei în perioada 1859-1918[637]

 

Prevederi constituţionale privitoare la Biserică şi la instituţiile ei

Art. 21 al Constituţiei din 1866 are următorul conţinut : ˝Libertatea de conştiinţă este absolută. Staul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere onoarei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.

Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiune dominantă în Statul Român.

Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată , de orice chiriarhie străină păstrându-şi unitatea cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului în privinţa dogmelor.

Afacerile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale.

Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi sunt aleşi după modelul ce se determină prin o lege specială.

 

Reglementări cu caracter civil

Codul civil, 26 nov.1864

Art. 145 face menţiune despre rudenia religioasă creată la Sf. Botezul care constituie impediment la căsătorie intre naş şi fină precum si intre naşă şi fin.

Art. 810 se păstrează până astăzi în vigoare şi instituie o prohibiţie în domeniul dreptului succesoral: ˝Doctorii de medicină sau in chirurgie, ofiţerii de sănătate si spiţerii cari au tractatu pe o persona in boala din cari more, nu potu profita de dispositiunile intre vii sau testamentarie, ce dânsa a facutu in favore’le in cursulu acestei bole;

Sunt esceptate:

1) dispositiunile remuneratorie făcute cu titlu particularu; se va tine insă sema de starea dispunatorului si de serviciele facute;

2) dispositiunele univerasale in casu de rudenia până la alu patru gradu inclusivu, afară numai daca mortulu va ave eredi în linia drepta şi daca, acela in profitulu cari s’a facutu dispositiunea nu este elu chiar erede in linia drepta.

Aceleasi regule sunt aplicabili in privintia preotiloru˝.

Regulament pentru punerea în aplicare a cap 1-6 de la Titlul al II- lea, din codicele civil, privitor la actele stării civile, 2 iunie 1865[638].

Acest Regulament impunea aplicarea normelor de drept civil privitoare la întocmirea actelor de stare civilă.

Toate cazurile de naşteri, căsătorii şi morţi trebuiau înregistrate în registrul stării civile (art. 1).

Înscrierea revenea în sarcina primarilor comunei indiferent de confesiunea căreia îi aparţinea respectivul (art. 2), şi nu în sarcina reprezentanţilor Bisericii aşa cum s-a întâmplat până atunci.

Formularele în care era înscrisul constatator nu mai erau registrele mitricale ci erau pregătite de către guvern prin ministerul de interne (art. 3).

Regulamentul pentru serviciul actelor stării civile 2 iulie 1865.[639]

Art. 10 al acestui Regulament stabileşte competenţa organelor de stare civilă: ˝Naşterile şi morţile se înscriu de oficiul de stare civilă al comunei sau al circumscripţiei în care s-au întâmplat, fără deosebire de aşezare(locuinţă), naţionalitate sau religie˝.

Articolele 29-32 reglementează problema căsătoriilor. În articolul 32 se aminteşte faptul că înştiinţările pentru căsătorie se lipesc pe uşa bisericii cu două duminici înaintea oficierii căsătoriei.

Decret-lege nr. 4794 pentru aplicarea în Basarabia a dispoziţiunilor din Codul Civil Român asupra desfacerii căsătoriei, asupra celei de a doua căsătorii şi asupra divorţului, 19 nov. 1919.[640]

Acest decret-lege acorda posibilitatea autorităţile religioase din Basarabia de a funcţiona ca instanţe de împăciuire.(art. 219).

În acest scop procedura judiciară de desfacere a căsătoriei era suspendată pe termen de 30 de zile, timp în care procesul verbal constatator al intenţiei de divorţ era trimis la autoritatea superioară bisericească.

După aceasta, autoritatea superioară bisericească încerca împăcarea părţilor, chemându-i şi dialogând cu aceştia.

Autoritatea bisericească încheia un proces verbal, care cuprindea rezultatul demersurilor sale şi după termenul de 30 de zile şi pe baza acestui document putea începe procedura judiciară de divorţ (art.220).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la organizarea bisericească .

Decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, pentru afacerile religiei române, 6 dec. 1864.[641]

În articolul 1 era declarată independenţa Bisericii Ortodoxe Române faţă de orice chiriarhie străină.

Sinodul central avea la baza organizării sale sinoadele Mitropolitane şi Episcopale (art. 2).

Sinodul general primea sarcina de a menţine unitatea canonico – dogmatică cu Biserica Răsăritului.

Sinodul general al Bisericii Ortodoxe Române era compus din : mitropoliţi, episcopii eparhioţi, arhiereii români; din câte trei deputaţi aleşi din fiecare eparhie, ce îndeplineau condiţiile prevăzute în regulamentul de mai jos, din decanii facultăţilor de teologie din Iaşi şi Bucureşti (art. 4).

Lucrările erau prezidate de Mitropolitul primat (art. 5).

Sinodul se întrunea în şedinţă ordinară odată la doi ani (art.7)

Lucrările Sinodului se desfăşurau sub directa supraveghere a statului, dezbaterile din Sinod putând fi oprite prin intervenţia Ministerului Cultelor şi a Ministerului Justiţiei, cu aprobarea Domnitorului (art. 13).

Articolul 15 declara ˝Religia Ortodoxă Română˝ liberă în stat.

Articolul 16 interzicea modificarea de către sinod, a reglementărilor privitoare la: libertatea de conştiinţă şi toleranţa religioasă, precum şi limba română din cult (art. 16).

Atribuţiile legislative ale sinodului erau : disciplina bisericească şi monahală; regulamentele bisericeşti; legile hirotoniilor; legile relative la seminarii; legile privitoare la înfiinţarea de parohii (art.17).

Atribuţiile administrative ale sinodului fixate de lege erau: hirotonirea mitropoliţilor şi a episcopilor; reglementarea parohiilor şi preoţilor parohiali; educaţia clerului; cercetarea, amendarea şi tipărirea cărţilor de cult; autorizările de călugărie în marginea legilor civile; privegherea administrării bisericeşti (art. 19).

Articolul 20 reafirmă controlul Statului, deoarece deciziile luate de către Sinodul general erau supuse aprobării Domnitorului şi Ministerului cultelor (art. 20).

Regulament pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române, 6 dec 1864.[642]

Regulamentul are 30 de articole şi este împărţit pe două capitole.

Articolele 1 şi 2 se ocupă de cei ce alegeau şi de cei ce urmau să fie aleşi în Sfântul Sinod.

Erau eligibili în sinodul general, preoţii de mir care puteau să-şi exercite dreptul de alegători precum şi laicii dacă împlineau anumite condiţii de vârstă şi de studii.

Articolele 3-29 reglementează procedura electorală propriu-zisă, iar articolul 30 abrogă toate celelalte decizii contrare acestui regulament.

Lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi constituirea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 19 decembrie 1872.[643]

Mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de un colegiu electoral format din : mitropoliţii şi episcopii eparhioţi; toţi arhiereii titulari aflaţi în România; toţi deputaţi şi senatorii afară de membrii eterodocşi (art. 1).

Art. 8-16 reglementează rolul şi atribuţiile Sfântului Sinod.

Art. 17-25 reglementează organizarea bisericească la nivel de eparhie precum şi poziţia arhiereilor titulari.

Seminariile erau puse sub oblăduirea canonică a chiriarhilor locului (art. 26), asemenea şi mănăstirile (art.27).

Regulamentul pentru atribuţiile de precădere a Mitropolitului Primat al României, 15 dec. 1873.[644]

Acest Regulament are 9 articole şi face referire la drepturile mitropolitului primat. Drepturile reglementate prin acest regulament erau onorifice şi făceau referire la titulatura mitropolitului primat şi la dreptul său de a face vizite canonice.

Regulamentul interior al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 31 mai. 1873[645].

Articolele 1-3 fac referire la şedinţele Sfântului Sinod. Despre biroul şi atribuţiile sale şi despre administraţia interioară a Sfântului Sinod (art. 4-9). Despre şedinţele Sfântului Sinod fac referire articolele 10-28, iar despre modul de lucru pe comisii reglementează art. 29-35.

Regulamentul pentru jurnalul bisericesc, 19 iun. 1874.[646]

Regulamentul are 18 articole şi reglementează apariţia Jurnalului Biserica Ortodoxă Română. Studierea Jurnalului era obligatorie pentru toţi clericii (art.5).

Regulamentul pentru pantahuze, 3 ian. 1880.[647]

Regulamentul pentru relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi sau de alt rit, şi cu necredincioşii care trăiesc în Regatul României, 17 feb. 1881.[648]

Acest regulament are un conţinut foarte interesant îndreptat către două categorii de persoane: persoane eterodoxe şi necredincioşii. Regulamentul prevedea ca eterodocşii să fie primiţi în Biserică prin administrarea Sf. Taine a Mirungerii (art. 4), iar copiii rezultaţi din căsătoriile mixte să fie crescuţi în religia creştin ortodoxă (art. 4).

De asemenea acest regulament menţiona că ˝preoţii sunt datori a se purta cu politeţe şi simpatie către creştinii eterodocşi, sau de alte rituri; a nu insulta nici a derâde uzanţele lor religioase˝ (art. 9).Preoţii ortodocşi erau îndemnaţi să răspundă la cererile de asistenţă spirituală ale acestora, cum ar fi înmormântarea, asistenţa spirituală în caz de boală, botez sau căsătorie(art. 4-7).

Într-un spirit de totală toleranţă, eterodocşii erau admişi la rugăciunile bisericii, iar clericii ortodocşi puteau primi invitaţii la asemenea manifestări desfăşurate în cadrul celorlalte culte(art.3).

Regulamentul nu îngăduia un tratament tolerant faţă de necredincioşi. În art. 10 sunt prevăzute următoarele:˝ Necredincioşii în Iisus Hristos nu au dreptul de a pretinde de la Biserica ortodoxă nici un serviciu religios, atât în viaţă cât şi după moarte, înmormântarea lor în caz de nevoie, se va face fără nici o participare a Bisericii Ortodoxe, ci numai prin dispoziţiuni ale autorităţilor comunale, fără a se pretinde asistenţa sau participarea vre-unui preot ortodox.˝

Regulament pentru păzirea drepturilor şi prerogativelor eparhiale canonice ale I.I.P.P.S.S. Mitropoliţi şi P.P.S.S. Episcopi eparhioţi, 28 mart. 1884[649].

Acest regulament face referire strictă la canoanele: 14 ap. şi 35 ap.; 2 II Ec.; 8 II Ec.; 20 VI Ec.; 13 al sinodului local de la Antiohia.

Regulamentul pentru epitropiile bisericeşti, 14 ian. 1894[650].

Acest regulament reglementa apariţia unei instituţii ale cărei rădăcini istorice se regăsesc în instituţia iconomului.[651]

Epitropiile erau alcătuite din preotul paroh, care îndeplinea funcţia de preşedinte, de un membru numit în parohiile rurale, de prefect iar în cele urbane de primar (art.1). Durata mandatului era de 5 ani (art.4).

Condiţiile pentru a fi epitrop erau: reşedinţa în parohie (art. 6); să aibă reputaţie religios – morală; să-şi dorească şi să se bucure de încrederea obştii (art. 3).

Toţii membrii epitropiei erau declaraţi egali între ei, iar parohul avea calitatea de organ executiv(art. 15).

Epitropia Bisericii avea atribuţii financiare şi administrativ gospodăreşti (art. 16-37).

Legea asupra clerului mirean şi seminariilor, 25 feb. 1906.[652]

Legea are 63 de articole şi abordează cel mai variate teme: parohiile şi personalul lor (art.1-19), judecata clerului de mir (art.20-35), întreţinerea parohiilor, salariile şi pensionarea preoţilor (art. 42-63), învăţământul seminarial (art.26-41) .

Regulament pentru punerea în aplicare a legii cerului mirean şi seminariilor, 25 mai 1906.[653]

Regulamentul are 131 de articole şi dezvoltă capitolele Legii clerului mirean şi a seminariilor.

Decret pentru modificările introduse în regulamentul pentru pantahuze, 1 iul. 1908.[654]

Acest decret impunea strângătorilor de milă de prin comune să se înfăţişeze preotului şi primarului. Sumele strânse dintr-o localitate erau înregistrate (art. 4).

Lege pentru modificarea legii relative la alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi a constituirii Sfântului Sinod şi pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc, 3 aprilie. 1909.[655]

Legea are 34 de articole şi este împărţite în următoarele capitole: despre alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi (art.1-7), despre autoritatea sinodală centrală (art. 8-17), despre Consistoriul Superior Bisericesc (art. 18-22) şi despre eparhii (art. 21-34).

Din colegiul electoral  întrunit pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor făceau parte: toţi membrii Sfântului Sinod; toţi membrii aleşi în consistoriul bisericesc; toţi deputaţii şi senatorii ortodocşi (art. 1). Alegerea mitropoliţilor şi episcopilor era supusă prin Ministerul Cultelor, întăririi regale (art. 4).

Consistoriul central statua asupra tuturor afacerilor disciplinare şi administrative ale Bisericii Ortodoxe Române, ocupându-se şi de chestiuni privitoare la alcătuirea parohiilor; schimbarea statutului clerului parohial; alcătuirea programei de studii şi propunerea profesorilor la şcolile teologice; lua hotărâri cu privire la construcţia şi zugrăvirea de biserici; judeca în calitate de instanţă de apel hotărârile consistoriilor eparhiale; cerceta cărţile didactice pentru învăţământul religios etc. (art.18).

La rândul său, fiecare episcopie avea câte un Consistoriu bisericesc permanent pentru administrarea afacerilor episcopiei şi judecarea abaterilor şi delictelor bisericeşti ale clerului (art. 29).

Lege pentru modificare mai multor articole din legea clerului mirean şi seminariilor, 27 mart. 1909.[656]

Legea modifică un număr de 11 articole ale Legii clerului mirean şi seminariilor.

Regulamentul pentru alegerea membrilor Consistoriului Superior Bisericesc, 3 iun.1909.[657]

Consistoriul este organ reprezentativ compus din toţii membrii Sfântului Sinod; dintr-un profesor titular al Facultăţii de Teologie din Bucureşti; dintr-un cleric profesor al Seminarului Teologic; din doi stareţi de mănăstiri sau schituri; din 17 clerici, preoţi sau diaconi aleşi de preoţii şi diaconii din ţară (art. 1). Art. 2-20 fac referire la alegerea reprezentanţilor amintiţi mai sus în Consistoriul Bisericesc.

Art. 21 – 27 cuprind dispoziţii comune privitoare la alegerile pentru Consistoriul superior bisericesc.

Operaţiunile electorale sunt reglementate în articolele 28-52, iar contestaţiile electorale  în   art. 53‑56.

Regulament pentru conferinţele pastorale ale preoţilor şi diaconilor din România, 29 iun. 1910.[658]

Regulamentul are 41 de articole, este dat pe baza articolului 19, alin. 5, din Legea clerului mirean şi seminariilor şi are rolul de a fixa regularitatea cu care trebuia să se desfăşoare aceste conferinţe, modul ţinerii lor, subiectele acestor conferinţe, şedinţele ce se ţineau în scopul dezbaterii temei propuse.[659]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la organizarea instanţelor de judecată bisericească.

Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată bisericească, 19 iunie 1873.[660]

Regulamentul are 51 de articole. Articolele 1 – 14 tratează problema reclamaţiilor, cercetărilor şi citaţiilor.

Articolele 19-23 fac referire la instrumentarea cazului. Articolele 24-38 fac referire la probe şi mărturii. Recuzarea membrilor consistoriului este reglementată în articolele 39-43. Art. 44-51 reglementează situaţia apelului.

Regulamentul consistoriilor eparhiale, 15 aprilie. 1894.[661]

Acest regulament are 94 de articole.

Articolele 1-20 reglementează înfiinţarea Consistoriilor eparhiale, precum şi atribuţiile acestora. Art. 21-25 reglementează modul de desfăşurare a  şedinţelor consistoriilor eparhiale. Despre modul în care se desfăşurau procesele,  reglementează articolele 26-33. Despre probe şi mărturii reglementează articolele 34-54. Darea sentinţelor este reglementată în art. 55 – 60 iar articolele 61-73 reglementează pedepsele ce pot fi date de Consistoriul eparhial.

Regulamentul rezolvă şi alte probleme cum ar fi recuzarea (art.74-78) şi apelul (art.79-92).

Regulament pentru cazuri de afurisenii şi anateme, 22 iun. 1910.[662]

Art. 1 al acestui regulament prevedea următoarele:˝ Nimeni din toate treptele clerului din Biserica Autocefală nu va putea aplica această extremă măsură de blestem bisericesc oricui, fără autorizaţia înaltă prevăzută în acest regulament.˝(art. 1).

Această măsură era dată ca o sancţiune definitivă, după aplicarea altor sancţiuni mai mici (art. 2).

˝Dacă s-ar întâmpla totuşi cazuri extrem de scandaloase… Sfântul Sinod deliberând asupra cazului şi neavând alt mijloc de întoarcere şi de îndreptare, va putea da autorizare de anatemă şi afurisenie cu rezerva de a putea primi în adunarea celor credincioşi pe cel afurisit, dacă se va îndrepta” (art.3).

Regulamentul de procedură asupra apelului preoţilor şi diaconilor la Sfântul Sinod în caz de caterisire şi pentru judecarea membrilor aleşi ai Consistoriului superior bisericesc, 15 dec. 1909.[663]

Instanţa de apel pentru caterisire este Sfântul Sinod (art.1).

Aşa cum îşi propune, regulamentul reglementează procedura de judecare a apelurilor adresate Sfântului Sinod în materie de caterisire (art.24-71).

Regulament interior al Consistoriului superior bisericesc, 28 sept. 1912.[664]

Acest Regulament are 45 de articole. În art. 1-6 se face referire la sesiunile de lucru ale Consistoriului Superior Bisericesc; în art. 7-12  se vorbeşte despre biroul consistoriului bisericesc; în art. 13-30 se reglementează modul de desfăşurare a şedinţelor; în articolele 31-45 se reglementează lucrul pe comisii şi votarea.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monahism

Norme şi dispoziţii ale legislaţie de stat privitoare la viaţa monahală

Decret organic pentru regularea schimei monahale, 6 dec. 1864.[665]

Art. 1 şi 3 al acestui reglement fixează condiţiile pentru admiterea în călugărie : vocaţia; să fie în vârstă de peste 60 de ani bărbaţii şi 50 de ani femeile, sau dacă este invalid sau bolnav incurabil şi mai tânăr; ˝să renunţe la pensiunea ce o avea de la stat˝; se mai puteau călugări femeile care aveau vârsta de peste 30 de ani şi doreau să se dedice activităţilor caritabile.

Decretul interzicea tunderea în monahism pentru alte mănăstiri decât cele aprobate de stat, sau fără autorizaţia obţinută de la Minister (art. 5).

Acest decret are o importanţă deosebită în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Ţinând cont de schimbările provocate de apariţia acestui decret redăm conţinutul primelor 6 articole:

Art .1.- Toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile se împart în două categorii:

1. categoria I cuprinde mănăstiri, schituri şi sihăstrii de ambele sexe, cu un venit anual de 5000 galbeni şi în sus;
2. categoria a II-a cuprinde mănăstiri, schituri şi sihăstrii de ambele sexe, cu un venit anual de 1000 galbeni în sus.

Art.2.- Toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile cu mai puţin venit decât acele de categoria I şi a II-a vor rămâne în categoria de biserici de mir şi fără monahi şi monahii.

Art.3.- Nici o mănăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea înfiinţa din nou fără a îndeplini următoarele condiţiuni:

1. a) va afecta mănăstirea, schitului sau sihăstriei venit anual după categoria de la litera a) şi b) art.1;
2. b) va avea binecuvântarea episcopului respectiv;
3. c) va dobândi prealabila învoire a Ministerului de Culte;
4. d) va încredinţa averea aciuită, în administrarea Ministerului de Culte, carele va rămâne însărcinat cu ţinerea lor după buget anual.

Art.4.- Nici o mânăstire, schit sau sihăstrie nu se va putea închina la locuri străine sau biserici, mănăstiri, schituri sau sihăstrii din ţară, închinate la locuri străine.

Art.6.- Nu se vor putea înfiinţa mănăstiri, schituri şi sihăstrii de sexe diferite decât la o depărtare de cel puţin 24 de ore.

Art.7.- Mănăstirile, schiturile şi sihăstriile de categ. I nu vor putea ţine mai mult decât până la 50 monahi sau monahii, acele de categ. a II-a pot ţine maximum la 20 monahi sau monahii.

Art.8.- Monahii şi monahiile de la mănăstirile, schiturile şi sihăstriile de categ. a II-a ce sunt astăzi covârşitor peste ţifrele articolului de mai sus se vor împărţi la alte mănăstiri, în proporţia hotărâtă la art.7 .

Proiectul de lege avea să apară în 1864 „îmbunătăţit“, limitând vârsta de intrare în monahism la 60 ani – bărbaţii şi 50 ani – femeile, dar după ce îndeplineau multe formalităţi.

Articolele următoare se ocupau de partea financiară a mănăstirilor, schiturilor şi sihăstriilor.

Regulamentul pentru disciplina monahală, 19 iun. 1873.[666]

Regulamentul are 113 articole şi reglementează în detaliu viaţa mănăstirească. Art. 1-14 reglementează condiţiile de admitere în monahism. Articolele 15-36 reglementează disciplina monahală. Activitatea superiorilor mănăstirilor este reglementată în articolele 37-49, iar activitatea Consiliului spiritual al mănăstirii în art. 50-61.

Administraţia economică a mănăstirilor este reglementată în articolele 62-79, iar ocupaţia articolele 80-88 fac referire la programul mănăstiresc şi ocupaţia monahilor.

Ospitalitatea mănăstirească este reglementată în art. 89-94, iar infirmeria şi bolniţele sunt organizate în conformitate cu articolele 95-100.

Conform articolelor 101-110 este reglementată organizarea bibliotecilor mănăstireşti.

Regulament privitor la primirea vizitatorilor sau a oaspeţilor în Sfintele Mănăstiri din Regatul Român, 6 iun. 1907.[667]

Regulamentul are 12 articole şi reglementează atitudinea pe care trebuie să o aibă cei ce se află în vizită la mânăstiri.

Lege pentru înfiinţarea mănăstirii Căldăruşani ca Reşedinţă a I.P.S. Ghenadie Petrescu, fost mitropolit primat al României, 12 april. 1909.[668]

Fostul mitropolit primat era numit stareţ pe viaţă la această mănăstire rămânând sub ascultarea canonică a mitropolitului primat (art. 1-2).

Regulamentul pentru întreţinerea şi administrarea atelierelor de industrie casnică în mănăstirile de călugăriţe, 13 sept. 1912.[669]

Regulamentul reglementa activitatea din mănăstirile: Agapia, Varatic; Agafton, Viforâta şi Cilic-Dere, în cadrul căror a funcţionau ateliere de industrie casnică înfiinţate de Ministerul Industriilor cu acceptul episcopiilor respective.

Regulamentul statuează modul în care erau înfiinţate aceste ateliere (art.1-7); învăţarea meşteşugului şi funcţionarea şcolii de lucrătoare (art. 8-36); modul de conducere al atelierelor şi alte aspecte administrativ – organizatorice(art. 37-60).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la instituţii care funcţionau cu binecuvântarea Bisericii.

Statutele societăţii ortodoxe a Femeilor Române, 17 feb. 1911.[670]

Această societate era pusă sub preşedinţia de onoare a Mitropolitului primat şi a Mitropolitului Moldovei şi Sucevei (art.2) şi avea ca scop ˝dezvoltarea culturii şi educaţiei copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional.˝ (art.4).

Modurile prin care trebuia realizat acest scop sunt prevăzute în articolul 6: organizare de conferinţe; înfiinţarea de grădiniţe şi internate şcolare; înfiinţarea de cursuri pentru adulţi; sprijinirea bibliotecilor şi a autorilor de lucrări.

Statutele reglementează organizarea societăţii (art.7-8), obligaţiile membrilor (art.9-11); fondurile societăţii (art.12); administrarea societăţii (art. 13-36).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoarea la misiunea şi activitatea clericilor în armată.

Decret privitor la situaţia preoţilor mobilizaţi la partea activă a armatelor, 27 iul. 1917.[671]

Decretul conţine 4 articole de reglementare şi face referire expresă la preoţii mobilizaţi. Aceştia erau asimilaţi gradului de locotenent şi aveau dreptul la o soldă sporită cu 1/5 procente şi la toate celelalte drepturi ale gradului militar cu care erau asimilaţi (art. 2).

Preoţii se bucurau de posibilitatea avansării (art. 3) şi de protecţia legii în caz de infirmitate sau deces (art.4).

Lege asupra căsătoriei militarilor, 12 mart. 1900.[672]

Art. 15 al acestei legi se fixează interdicţia preoţilor şi a funcţionarilor civili de a căsători ofiţer sau orice alt militar care nu avea autorizaţia superiorului ierarhic.

Regulament pentru portul decoraţiunilor în armată, 6 mai 1878[673].

 

Legi privitoare la exonorarea viitorilor clerici de serviciul militar

Lege pentru recrutarea armatei, 5 martie 1876.[674]

Această lege prevedea următoarele: ˝ Sunt dispensaţi de serviciul militar, însă cu titlul condiţionat: tinerii seminarişti de orice rit care au angajamentul acceptat de ministerul cultelor a se preoţi, pe cât timp îşi îndeplinesc angajamentul luat până la etatea de 27 de ani împliniţi(art. 22)[675].

Legea îi considera pe cei amintiţi mai sus amânaţi. Dacă nu deveneau preoţi până la vârsta de 26 de ani, erau chemaţi să facă serviciul militar cu termen redus (art. 25).

Regulamentul legii pentru recrutarea armatei, 10 iunie 1900.

Acest regulament reafirmă prevederile legii conform căreia tinerii absolvenţi de seminar care nu s-au preoţit până la vârsta de 27 de ani făceau  un an de stagiu militar (art. 72)

O altă prevedere a acestui regulament făcea referire la faptul că tabelele recruţilor erau afişate pe uşa bisericii (art. 20).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la misiunea Bisericii în cadrul penitenciarelor şi spitalelor.

Regulamentul general al casei centrale de corecţiune pentru minori, 14 mai 1874.[676]

Articolul 14 din acest regulament fixează componenţa corpului administrativ.

Dintre membrii corpului administrativ făceau parte şi preoţii.

Misiunea preotului de penitenciar nu se mărginea numai la săvârşirea slujbelor bisericeşti ci ei aveau obligaţia de a asista pe bolnavi.

Preoţii aveau datoria de a se îngriji de educaţia minorilor şi trebuia să devenă ˝confidentele lor˝. El avea datoria să-i viziteze adesea şi ˝să le adreseze mângâieri şi povăţuiri.˝(art. 29).

Preotul avea obligaţia de a judeca păcatele minorilor şi de a hotărâtă care este vrednic pentru a primi Sf. Împărtăşanie (art. 33).

Pe lângă partea spirituală, preotul era consultat şi în cazul întocmirii listelor de graţiere luându-se lămuriri asupra purtării, caracterului şi modul în care au învăţat deţinuţii (art. 36, 50).

Preotul îi putea scuti de muncă pe cei care aveau nevoie de o îngrijire duhovnicească mai atentă sau pe cei ce se împărtăşeau pentru prima dată (art. 34).

Preotul avea datoria să facă cel puţin o dată pe săptămână instrucţiune religioasă în capelă, mai ales duminica sau sărbătoarea. Instrucţiunea consta în susţinerea uni curs de morală religioasă prin predică, prin explicarea Evangheliei, prin lecturări din Vieţile sfinţilor (art. 32).

Preotul desfăşura în penitenciar o activitate didactică foarte intensă participând la examenele ce se susţineau la şcoala ψαρε funcţiona în interiorul penitenciarului (art. 35).

Preotul se ocupa de alegerea cărţilor pentru bibliotecă şi le putea respinge pe cele ce le considera dăunătoare reeducării (art. 38). Nici o carte nu putea fi citită în penitenciar decât cele admise pentru biblioteca stabilimentului (art. 39).

Activitatea preotului, atât cea liturgică cât şi cea catehetică trebuia să se conformeze cu totul orelor de program aprobate de conducerea penitenciarului (art. 30).

Liniştea şi ordinea era asigurată în Sf. Altar de către preot şi în restul bisericii de cei însărcinaţi cu paza (art. 31).

Regulamentul general pentru penitenciarele centrale, 24 mai 1874.[677]

Acest regulament acordă o importanţă deosebită educaţiei religioase a deţinuţilor. După rezolvarea problemelor de igienă corporală până la începerea lucrului se rostea rugăciunea de dimineaţă (art. 29).

În afară de rugăciunea zilnică, preotul avea îndatoriri concrete în cea ce priveşte activitatea spirituală din penitenciar.

Preotul, în colaborare cu directorul, fixa orele la care urma să se săvârşească serviciul religios şi putea cere pentru serviciul de ecleziarhi sprijinul unora dintre deţinuţi (art. 185-186).

Preotul duhovnic avea dreptul de a vizita spitalul, locurile de pedeapsă disciplinară şi atelierele ori de câte ori era nevoie (art. 187).

Preotul era înştiinţat de îndată ce un deţinut se afla în primejdie de moarte şi avea datoria să îngroape morţii cu toată orânduiala bisericească (art. 188).

Afară de slujbele duminicale şi sărbători o dată pe săptămână preotul avea datoria să ţină un cuvânt moral şi religios tuturor condamnaţilor având ca scop practic îndemnul către săvârşirea faptelor bune şi cunoaşterea învăţăturii de credinţă (art. 189).

De un interes deosebit este articolul 190 care are următorul conţinut: ˝Funcţiunile preotului sunt cu totul spirituale, el se va ocupa deci numai de partea religioasă a închisorii, are în mână cel mai puternic şi activ mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute în  întunericul neştiinţei şi al răului. Spre a se putea orienta şi mai bine în misiunea sa, se va sârgui a căpăta cunoştinţă despre caracterul individului adeverindu-l în purtarea lui din interior şi luând lămuriri din condice asupra antecedentelor lui.˝

Rezultatele obţinute în urma studierii caracterului celor deţinuţi erau comunicate printr-un raport lunar, iar la sfârşitul anului întocmea un raport anual (art. 191).

 

Norme şi dispoziţii ala e legislaţiei de stat privitoarea la misiunea bisericii în cadrul sistemului sanitar.

Legea pentru înfiinţarea de spitaluri rurale, 26 iunie 1881.[678]

Locaţia spitalelor erau fixată încă din articolul 1 al acestei legi în localurile mănăstirilor rămase neocupate de comunităţile religioase.

Biserica participa direct la îngrijirea bolnavilor, deoarece serviciul de infirmieri şi infirmiere era încredinţat, de preferinţă, călugărilor şi călugăriţelor întreţinute din fondurile statului.

Regulament pentru aplicarea legii de înfiinţare a spitalelor rurale, 11 aug. 1881[679].

Aşa cum este firesc, acest regulament dezvoltă şi precizează anumite prevederi ale legii amintite mai sus.

În art. 3 al acestui regulament este amintit personalul acestor spitale din care făcea parte şi preotul. Acesta era numit de către conducerea spitalului, cu acordul autorităţii ecleziastice locale.

Preotul era dator să îndeplinească toate serviciile prevăzute de normele canonice şi liturgice (art. 73), inclusiv slujba de înhumare a celor decedaţi pe patul de spital (art. 74).

Art. 9, asemenea legii amintite mai sus reafirmă faptul că infirmierii şi infirmierele trebuiau selectaţi de către medicul spitalului dintre monahi. Numai în cazul în care aceştia lipseau se apela la infirmieri cu experienţă sau cu stagiul necesar de pregătire (art. 10).

Între obiectele de inventar ce existau în fiecare cameră de spital, icoana era cel dintâi.(art. 69).

Regulament pe administrarea azilului de pelagroşi, 1 dec. 1896.[680]

Acest regulament aminteşte şi de misiunea preotului în acest azil.

Preotul era numit de minister pe baza recomandării autorităţii ecleziastice superioare (art. 23; 60).

El avea obligaţia să viziteze azilul ori de câte ori este nevoie şi îndeplinea toate sarcinile impuse de misiunea sa (art. 60), precum şi slujba înhumării celor decedaţi(art. 61).

Regulament pentru organizarea serviciilor medicale administrative ale Spitalelor şi ospiciilor Sf. Spiridon din Iaşi, 31 iul. 1910.[681]

Regulament de administrare al sanatoriilor azile pentru tuberculoşi, 2 februarie 1910.[682]

În art. 28 al acestui regulament se aminteşte de asistenţa spirituală pe care o primeau muribunzii precum şi de înmormântarea decedaţilor.

Regulament pentru administraţia aşezămintelor brâncoveneşti, 2 feb. 1912.[683]

În cadrul acestor aşezăminte funcţiona Biserica Domniţa Bălaşa. Regulamentul reglementa aspecte privitoare la organizarea serviciului liturgic la această biserică (art. 533-556) şi funcţionarea corului (art. 357-366).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţământ.

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţământul teologic

Învăţământ universitar.

Legea pentru numirea docenţilor, agregaţilor şi profesorilor universitari şi pentru aplicarea art. 45, 78-80, 10 feb. 1899.[684]

Această lege reglementa înfiinţarea la Facultatea de Teologie din Bucureşti[685] a unei catedre de exegeză biblică şi introducere în cărţile Vechiului Testament, o catedră de Noul Testament, ermineutică biblică, o catedră de gramatică ideomelică grecească, o catedră de istorie bisericească generală şi istoria bisericii române, o catedră de teologie patristică şi istoria dogmelor, o catedră de teologie dogmatică şi simbolică, o catedră de teologie morală, o catedră de teologie practică (omiletică, liturgică, pastorală) şi o catedră de drept bisericesc (art. 54).

Regulamentul pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, 19 dec. 1901.[686]

Acest regulament are 80 de articole. Art. 1-6 dau informaţii generale despre studii iar articolele 7-19 despre înscrierea şi frecvenţa cursanţilor.

Articolele 20-60 reglementează desfăşurarea procesului de învăţământ şi a finalizării studiilor.

Articolele 69-74 fac referire la modul de echivalare a studiilor, iar ultimele articole conţin dispoziţii finale şi tranzitorii referitoare la intrarea în vigoare a regulamentului.

Regulament pentru taxele studenţilor universitari, 2 nov. 1904.[687]

Taxa la Facultatea de Teologie era de 30 de lei lunar.

Regulament pentru Internatul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, 7 oct. 1906.[688]

Regulamentul are 75 de articole şi reglementează modul de administrarea şi conducere a internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Învăţământ seminarial

Regulamentul interior al seminariilor, 23 mai 1901.[689]

Acest regulament are 54 de articole şi reglementează în amănunţime modul în care trebuia să se desfăşoare viaţa în seminarii. Art. 1-54 prezintă drepturile şi obligaţiile personalului încadrat (director, spiritual, secretar , pedagogi, economul, portarul), art. 55-71 fac referire la pedepsele ce puteau fi aplicate elevilor, la igienă, la garderobă şi la vacanţe.

Art. 72-94 reglementează desfăşurarea procesului de învăţământ făcând referire expresă la promovarea elevilor.

Regulament asupra seminariilor, 23 mai 1904.[690]

Regulamentul are 45 de articole. Articolele 1-4 conţin dispoziţii generale. Articolele 5-35 conţin informaţii privitoare la admiterea în aceste instituţii de învăţământ teologic iar articolele 36-45 reglementează modul de absolvire a lor.

Decret pentru stabilirea programei analitice a seminariilor, 10 aprilie. 1908[691].

Decretul are o prezentare sintetică într-un tabel a materiilor de studiu şi a timpului afectat fiecărei materii, iar apoi are redat în detaliu conţinutul programei la fiecare clasă de studiu şi la fiecare materie, atât cu caracter laic cât şi religios.

Regulament pentru numirea profesorilor de ştiinţe religioase de la Seminariile Teologice, 5 aug. 1910.[692]

Regulamentul are 16 articole şi reglementează condiţiile în care se făcea public concursul pentru o asemenea catedră, condiţiile cerute candidaţilor şi probele de examinare susţinute oral şi practic.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la învăţarea religiei în şcoală.

Lege pentru fixarea şi gradarea remuneraţiilor membrilor corpului didactic, 1 aprilie 1883.[693]

Articolul 1 al acestei legi, în alin. g, fixa remuneraţia profesorului de religie la şcolile laice de desen şi caligrafie la 200 de lei lunar.

Regulamentul pentru şcolile private, 4 iul. 1896.[694]

Acest regulament reglementează situaţia ˝azilelor confesionale˝.

Art. 36 defineşte această instituţie:˝Azilele confesionale sunt şcoli în care se dă instrucţiune religioasă în special cea mozaică şi primele cunoştinţe de scriere şi citire.˝

Personalul însărcinat cu predarea şi conducerea acestor instituţii trebuia să aibă aprobarea cultelor respective, să fie stabilit în localitatea respectivă şi să cunoască limba română (art. 37).

Localul azilului trebuia să îndeplinească anumite condiţii, având obligaţia să fie dotat cu sistem de ventilaţie şi cel puţin 4 m² suprafaţă.

Pentru a fi primiţi în aceste azile confesionale copiii trebuiau să deţină certificate medicale, constatator a faptului că cel ce este adus nu este bolnav de boli contagioase şi că este vaccinat. (art. 39).

Articolul 40 reglementează şi modul în care se ţinea evidenţa tuturor acestor acte.

Lege privitoarea la admiterea elevilor în şcolile normale primare ale Statului, 18 ian. 1898[695].

Legea stabileşte posibilitatea elevilor seminarişti de a continua studiile la o şcoală normală (art. 1; 5).

Regulament pentru numirea profesorilor şi maeştrilor secundari, 15 dec. 1898.[696]

Acest regulament prevedea condiţiile admiterii în rândul profesorilor ce predau specialitatea religie.

Profesorii de religie pentru şcolile secundare de băieţi şi de fete se numeau dintre candidaţii înscrişi pe tabloul de capacitate superior (art. 62).

Aceştia puteau participa la examen dacă erau licenţiaţi sau doctori în teologie (art. 63).

Susţinerea examenului de capacitate se făcea în faţa unei comisii numite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii la religie şi limba română (art. 63).

Lege pentru renta şcolilor din Braşov, 25 feb. 1900.[697]

Această lege prevedea acordarea de către statul român a unui ajutor financiar şcolii reale şi gimnaziului care funcţiona pe lângă biserica Sf. Nicolae din Braşov (art. 1-3).

Regulamentul şcolilor de fii de militari, 11 iun. 1900.[698]

Art. 24 al acestui regulament reglementează respectarea zilelor din duminici şi sărbători care erau dedicate meditaţiei şi mersului la biserică.

Lege asupra învăţământului secundar şi superior, 25 aug. 1901.[699]

În învăţământul secundar şi la liceul cu 8 clase, prima dintre materiile de studiu amintită era religia (art. 3, 5).

În cadrul învăţământului universitar funcţionau două facultăţi de Teologie Ortodoxă, una la Iaşi şi alta la Bucureşti, care ˝cuprindeau studiul ştiinţelor teologice ortodoxe˝ (art. 5).

Lege asupra învăţământului primar şi normal primar, 28 aug. 1901.[700]

În articolul 17 al acestei legi este amintită printre materiile de studiu în şcolile primare: ˝instrucţiunea morală şi religioasă, catehismul şi rugăciunile.˝

Regulament pentru fixare vacanţelor în şcolile primare rurale, 11 oct. 1901.[701]

Vacanţele erau fixate în preajma celor două mari sărbători ale creştinismului: Paştele şi Crăciunul. Conform textului Legii, vacanţa de Paşti dura de la ˝Duminica Floriilor până la Duminica Tomii˝.

Pe lângă aceste vacanţe, erau respectate şi marile sărbători religioase: Naşterea Sf. Marii (8 sept.)[702]; Înălţarea Sf. Cruci (14 sept.); Sf. Dumitru (26 oct.); Sf. Arh. Mihail şi Gavril (8 nov.); Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.); Sf. Nicolae (6 dec.); Întâmpinarea Domnului (2 feb.); Buna-Vestire (25 mart.); Sf. Gheorghe (25 aprilie.); Înălţarea Domului (Joi la 40 de zile după Paşti); Pogorârea Sf. Spirit (luni a 51 zi după Paşti); Sf. Constantin şi Elena (21 mai).

Regulament pentru aplicarea legii asupra învăţământului primar şi normal primar, 2 aprilie 1904[703].

Această lege prevedea posibilitatea predării cursurilor în cadrul acestor şcoli  şi de către preoţi atât în învăţământul normal cât şi în cel primar, absolvenţi ai seminarului de gradul II (art. 44, 132).

Art. 58 enumără sărbătorile religioase în care nu se învaţă, lista fiind identică cu ca din celelalte legi. Aceste sărbători aveau însă un program specific: ˝Duminica şi sărbătorile religioase, elevii vor fi conduşi la biserică de către învăţătorii lor spre a asista la serviciul divin şi a forma corul bisericii.

Elevii se vor întrunii înainte de data fixată de pentru serviciul divin la şcoală, de unde după ce vor face exerciţii pregătitoare, vor fi conduşi la biserică de către învăţătorii lor.

Lipsirea elevilor şi a învăţătorilor de la această îndatorire se va socoti o absenţă de o jumătate de zi şi va atrage după sine pedeapsa cuvenită.

Elevii de alte confesiuni nu sunt obligaţi să meargă cu ceilalţi şcolari la biserica ortodoxă (art. 64).

Acest Regulament reglementează şi faptul că în şcolile normale predarea religiei şi a moralei era obligatorie (art. 109).

Regulamentul şcolilor de adulţi, 9 mai 1904.[704]

În cadrul acestor şcoli se făceau printre altele, şi noţiuni de religie în cadrul cărora se predau următoarele: explicarea rugăciunii Tatăl nostru, a simbolului de credinţă, lecturi din Evanghelie relative la post, milostenie, Naşterea şi Învierea Domnului; lecturi din faptele şi epistolelor apostolilor. Tot în cadrul acestei religiei învăţau care sunt datoriile omului către Dumnezeu, către aproapele, către sine şi către patrie, respectul datorat legilor şi instituţiilor ţării (art.8).

Regulament pentru numirea provizorie a ajutorilor de învăţători de la şcolile de cătun, 3 iunie 1904.[705]

În articolul 16 al acestei legi se stabileşte şi religia ca probă obligatorie la examenul de ocupare a postului.

Regulament pentru şcolile elementare de comerţ, 23 mai 1904.

Ca şi în celelalte instituţii de învăţământ ale epocii şi la aceasta se respectau sărbătorile religioase (art. 29).

Regulament pentru şcolile secundare, 21 mai 1905.[706]

În articolul 41 al legii sunt enumerate sărbătorile religioase în care se întrerupea procesul de învăţământ.

Decret pentru modificările introduse în regulamentul administraţiei interioare a şcolilor normale de învăţători şi învăţătoare, 30 mart. 1906.[707]

Sărbătorile religioase în care nu se învăţa sunt enumerate la art. 51.

Regulament pentru studiul coral şi pentru producţiile corale cu elevii şi elevele şcolilor secundare din ţară, 20 aprilie. 1906.[708]

Aceste coruri aveau obligaţia de a avea în repertoriu şi piese religioase (art. 8).

Regulamentul şcolii de moaşe de gradul I de pe lângă institutul Grigorie Ghica, 15 iul. 1907.[709]

În cadrul acestei şcoli se studia şi religia în cadrul unui curs structurat pe doi ani de studiu. În anul I se studia morala practică creştină, iar în anul al II- lea ˝misterele religiunii creştine şi în special Taina Botezului˝(art. 24).

Deciziune pentru instituirea de cursuri libere şi gratuite de vacanţe pentru universitatea din Iaşi, 1 iun. 1908.[710]

La acestea puteau participa şi absolvenţii de seminar (art. 3).

Regulamentul şcolilor profesionale de fete de gradul I, 9 iun. 1909.[711]

În articolul 2 se face referire la predarea religiei în cadrul acestei şcoli profesionale.

Regulamentul şcolilor comerciale şi elementare, 14 aug. 1909.[712]

Sunt amintite sărbătorile religioase ce erau zile de odihnă ale elevilor.

Regulament pentru administrarea interioară a şcolilor de copii mici (grădiniţe), 5 nov. 1910[713].

În art. 7 al acestui Regulament sunt enumerate sărbătorile religioase în care se întrerupea funcţionarea acestor instituţii de învăţământ.

Lege pentru învăţământul menajer, 12 mai 1913.[714]

În timpul orelor de religie erau explicate Sf. Evangheliilor (art. 2).

 

Legi de stat cu caracter patrimonial

Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti, 17 dec. 1863.[715]

Această lege expropriază pământurile mănăstirilor închinate, creând o situaţie fără precedent. Legea se înscrie în cadrul reformelor înfăptuite de administraţia Cuza şi are ca scop aducerea în proprietatea statului a unor importante suprafeţe de teren în scopul echilibrării bugetului public. Din punct de vedere juridic, legea intră în categoria legilor de expropriere şi acordă despăgubiri foştilor deţinători.

Legea secularizării averilor mănăstireşti are 8 articole şi următorul conţinut:

˝Art. 1  Toate averile mănăstirilor din România sunt şi rămân ale Statului.

Art. 2  Veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului Statului.

Art. 3  O sumă se afectă Locurilor Sfinte către care erau închinate unele din mănăstirile pământene şi aceasta numri sub titlu de ajutor, în conformitate cu intenţiunea dedicatului lor.

Această sumă se va mărgini în maximum cifrei de 82 milioane lei, cursul de Constantinopol, odată pentru totdeauna, cuprinzându-se în această sumă şi 31 milioane, ce locurile sfinte datoresc Ţărilor Române după stipulaţiuni anteriori.

Art. 4 Comunităţile religioase ale locurilor de jos  vor fi datorate a da socoteli anuali despre întrebuinţarea veniturilor sus zisului capitol.

Art. 5 În nici un caz, sub nici un cuvânt comunităţile religioase nu vor putea atinge cea mai mică parte din capital nici a întrebuinţa veniturile, afară de destinaţia lor specială, adică întreţinerea Bisericii Ortodoxe din Orient şi a stabilimentelor de binefacere lipite către ea.

Art. 6 Guvernul va lua înapoi de la egumenii greci: ornatele, cărţile sfinte, vasele sacre, cu care pietatea strămoşilor noştri îi înzestrase aceste aşezăminte, precum şi documentele ce au fost încredinţate zişilor egumeni, şi acestea conform cu inventarul ce se găseşte în arhivele Ţării.

Art. 7 Se afectează încă o sumă de 10 milioane, bani cursul de Constantinopol, pentru fondarea la Constantinopol a unei şcoale laice şi a unui spital, în care vor fi primiţi creştini de toate riturile.

Art. 8 Stabilimentele citate la art. 7 vor fi puse sub direcţiunea uni consiliu prezidat de către Agintele României de Constantinopole şi compus din doi membrii români numiţi de Guvernul Român şi doi membrii aleşi de către Comunităţile religioase ale Locurilor Sfinte.

Art. 9 Guvernul va lua măsuri de a se întrebuinţa atât capitalul de 50 de milioane cât şi întrebuinţarea veniturilor acestui capital˝.

Legea pentru regularea proprietăţii rurale, 15 aug. 1864[716].

Dacă Legea secularizării averilor mănăstireşti expropria pământurile mănăstirilor închinate, această lege împroprietărea preoţii ce nu posedau sub nici un titlu pământ arabil, fâneaţă şi izlaz.

Cei care deţineau asemenea suprafeţe nu erau expropriaţi (art. 14).

Legea de expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică, 20 oct 1864.[717]

Legea pentru urmăriri, 24 martie 1877.[718]

În articolul 8, alin. această lege face referire directă la personalul clerical: ˝Pentru datoriile către stat se va putea urmări şi sechestra până la concurenţa datoriei, şi o treime din pensiunile de retragere, recompensele naţionale, lefile ecleziasticilor şi tuturor funcţionarilor plătiţi de stat.˝

Lege pentru organizarea Dobrogei, 9 martie 1880.[719]

Această lege are câteva reglementări privitoare la libertatea cultelor religioase, la poziţia Bisericii Ortodoxe Române şi mai cu seamă la salarizarea unor categorii de clerici.

Art. 15 face referire la libertatea cultelor şi are următorul conţinut:˝Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată dacă celebrarea acestora nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri˝. Nimeni nu putea fi obligat să contribuie la întreţinerea unui cult căruia nu-i aparţinea (art. 19).

Art. 16 arată care este poziţia Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte culte religioase din Dobrogea: ˝Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă şi în Dobrogea. Aceste judeţe fac parte din Episcopia Dunării de Jos.˝

Acelaşi articol face referire la anumite forme de sprijin acordate de stat unor instituţii bisericeşti. Astfel protoiereii judeţelor şi clerul ortodox al catedralelor din Constanţa şi Tulcea erau salarizaţi de Stat[720].

Clerul de la celelalte biserici ortodoxe era plătit de comune şi de comunităţi după regulamentul administraţiei publice.

 

Legi de stat cu caracter economico-financiar.

Legea asupra impozitului funciar, 31 martie 1885.[721]

Articolul 12 al acestei legi arată care sunt proprietăţile scutite de această dare:

a)˝Încăperile rurale neproducătoare de venit precum: case de locuit, hambare, coşare, grajduri, şuri şi alte asemenea cu îngrăditurile lor.

b)Încăperile menite pentru exerciţiul osebitelor culte recunoscute cu locurile şi îngrădirile lor cuprinse în îgrăditurile lor, precum şi locuinţele clerului de mir şi ale servitorilor bisericeşti de orice religiune, fără însă a cuprinde în această excepţiune casele ce asemenea feţe ar avea pentru închiriere şi speculaţie.

c)Moşiile şi încăperile ce sunt proprietatea statului, episcopiilor şi seminariilor cu îngrăduirile lor, aşezămintele publice şi de binefacere, încăperile publice de învăţământ, casele judeţene şi comunale, casele de locuinţă şi cancelarie ale puterilor străine…˝

Lege asupra taxelor de 5% asupra lefurilor funcţionarilor, 17 dec. 1899.[722]

Erau supuşi la această taxă toţi funcţionarii statului, judeţelor şi comunelor: civili, mireni sau ecleziastici – membrii ai clerului mireni şi monahi. (art.1, alin. a-b).

Lege pentru mărginirea dreptului de a ţine în arendă moşii, 10 aprilie. 1908.[723]

Lege pentru fixarea veniturilor şi cheltuielilor statului pe exerciţiul 1909-1910, 29 mart. 1909.[724]

Această lege are valabilitate pe durata unui exerciţiu bugetar. O menţionăm ca exemplu.

În exerciţiul financiar amintit, veniturile din acest domeniu încasate de stat au fost de 7.684.728 lei, iar cheltuielile de 44.584.503 lei. La această sumă, s-a mai adăugat o suplimentare de 10.000 lei.[725]

Lege pentru arendarea moşiilor Statului, Casei şcolilor, Casei Bisericii, judeţelor, comunelor şi aşezămintelor de binefacere şi de cultură, la asociaţiile ţărăneşti sau pentru exploatarea lor în regie, 19 aprilie. 1909.[726]

Regulamentul are 22 de articole şi se aplică şi instituţiilor bisericeşti.

Legea Codului Silvic, 9 aprilie. 1910.[727]

Această lege se aplică şi instituţiilor bisericeşti în ceea ce priveşte exploatarea, vânzarea, cărarea, împăduritul şi păşunatul în pădurile ce le au în proprietate (art. 2).[728]

Lege pentru vânzarea a 460 de ha. ce au aparţinut Bisericii Sf. Treime din Craiova, 15 mai 1910.[729]

Această Lege este pusă în legătură cu reforma agrară înfăptuită după Răscoala din 1907. Terenurile erau vândute ţăranilor în 15 rate cu o dobândă de 5%.

Regulament asupra contabilităţii comunelor rurale, 19 oct. 1910.[730]

În art. 16 alin. 5 al Regulamentului este prevăzut un capitol aparte cu cheltuieli pentru susţinerea cultelor religioase, iar în alin. 14 sunt amintite cheltuieli cu întreţinerea cimitirelor.

Regulament de aplicare a legii pentru trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice cu caracter de utilitate publică din 18 martie 1912 şi pentru aplicarea legii de înstrăinare a bunurilor statului, 20 dec. 1913.[731]

Sub prevederile acestei legi intrau şi pământurile Casei Bisericii.

Decret-lege relativ la determinarea pământului cultivabil supus exproprierii şi a condiţiilor acestei exproprieri, 16 dec. 1918.[732]

Acest decret viza toate persoanele morale publice şi fundaţiile indiferent de actele de înfiinţare (art. 5).

Decret-lege privitor la exproprierea pământurilor cultivabile din Basarabia, 22 dec. 1918.[733]

În articolul 6 al acestui decret-lege se precizau următoarele:˝Se vor expropria pământurile mănăstirilor locale lăsându-se fiecărei mănăstiri câte jumătate de hectar arabil de fiecare călugăr sau frate, viile şi pomii roditori.˝

Art. 7 face referiri la bisericile parohiale:˝Se vor expropria pământurile bisericilor lăsându-se fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare preot, diacon (acolo unde există) şi cântăreţ.˝

Decret-lege relativ la pagubele pricinuite de război şi despăgubirile lor, 23 dec. 1918.[734]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la participarea clericilor la viaţa politică.

Tratatul de la Paris, 30 martie 1856.[735]

Acest tratat  face referire la Ţările Române în articolele 15-27.

În articolul 24 se face referire la convocarea divanelor Ad-hoc şi la participarea tuturor claselor sociale: ˝Majestatea sa sultanul promite de a convoca imediat, la fiecare dintre cele două provincii, un Divan Ad-hoc, compus aşa cum se constituie reprezentaţiunea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor fi chemate a exprima dorinţele populaţiunii în cea ce priveşte organizarea definitivă a principatelor.˝

Convenţiunea de la Paris, 7 august 1858.[736]

Acest document internaţional face referire la unirea principatelor (art.1) şi la forma de conducere a acestora.

Astfel principatele trebuiau să fie conduse de o Adunare Electivă aleasă pe o un mandat de 7 ani. Preşedintele acestei adunări era Mitropolitul, iar membrii de drept erau toţi episcopii eparhioţi (art. 18).

Preşedintele Adunării Elective avea printre alte atribuţii puterea de a decide în privinţa publicităţii şedinţelor (art. 19).

Pe lângă prevederile legate de participarea clericilor la puterea de Convenţia de la Paris, are reglementări în privinţa libertăţii cultelor: ˝Moldovenii şi Valahii de orice rit creştin se vor bucura de o potrivă de drepturile politice. Exercitarea acestora se a putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţiuni legislative” (art. 46).

Statutul dezvoltătoriu al Convenţiunei de la Paris, 7 august 1858.[737]

Acest act normativ instituie un nou organism, Corpul ponderator. El se compunea din Mitropoliţii ţării, din Episcopii eparhioţi, întâiul preşedinte al curţii de Casaţie şi de cel mai vechi dintre generalii armatei în activitate şi din încă 64 de membrii numiţi de Domni, jumătate dintre persoanele recomandabile prin meritul şi experienţa lor şi cealaltă parte dintre membrii consiliilor generale, câte unul din fiecare judeţ (art. 7).

Membrii Adunării ponderatorii aveau imunitate pentru prestaţiile lor (art. 34) şi aveau ca atribuţii examinarea oricărui proiect votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 13). Numai corpul ponderator are dreptul de a primi petiţiuni.

O altă instituţie amintită în textul acestei convenţii este Senatul.[738] Preşedintele de drept al Senatului era Mitropolitul primar (art. 11), numit apoi mitropolit ˝primat˝.

Legea pentru consiliile judeţene, 2 aprilie 1864.[739]

Această lege are un caracter prohibitiv în ceea ce priveşte participarea preoţilor la viaţa politică. În articolul 28, alin. 2 se reglementează faptul că nu pot fi consilieri judeţeni preoţii şi monahii.

Lege pentru alegerea consiliilor comunale, 15 iunie 1886.[740]

Nu puteau fi consilieri comunali toţi funcţionarii ˝însărcinaţi sub orice titlu sau condiţiune, retribuiţi de stat, judeţe sau comune˝ (art. 68, alin. 1).

O altă prevedere, pe care o regăsim şi în legiuirile bisericeşti actuale,[741] se referă la rudenie: ˝Ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi aliaţii de acelaşi grad, precum şi unchiul cu nepoţii, nu pot fi simultan membrii ai aceluiaşi consiliu comunal” (art. 69).

Lege pentru organizarea comunelor rurale şi administrarea plăşilor, 29 aprilie. 1908.[742]

În art. 37 se legiferează modul prin care participau clericii la adoptarea deciziilor politice: ˝Ori de câte ori consiliul comunal sau sfatul satului va dezbate chestiuni relative la şcoală sau biserică primarul sau delegatul satului vor fi datori să convoace pe învăţători sau preotul satului spre a lua parte la şedinţă şi a da consiliului comunal sau sfatului avizul lor în această privinţă. Preoţii şi învăţătorii sunt obligaţi să participe la astfel de întâlniri.

Decret-lege pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor prin vot obştesc, egal, direct şi secret, pe baza reprezentării proporţionale, 16 nov. 1918.[743]

 

Norme şi dispoziţii privitoare la Ministerul Cultelor

Legea asupra responsabilităţii ministeriale, 2 mai 1879.[744]

Lege pentru înfiinţarea şi organizarea Casei Sfintei Biserici Autocefale române, 27 mai  1906.[745]

Legea înfiinţa o nouă instituţie având atribuţii economico financiare şi fiind condusă de un creştin ortodox, doctor în teologie sau licenţiat (art.78).

Atribuţiile Casei Bisericii erau: administrarea fondurilor statului repartizate Bisericii; conservarea averii mişcătoare a instituţiilor bisericeşti; controlarea administrării averii bisericeşti; administrarea tuturor averilor bisericeşti care nu intră în competenţa altui organ de administraţie.

Casa Bisericii fiind persoană juridică realiza venituri proprii din acordarea unui procent de 15% din profitul averilor bisericeşti administrate de ea, prin donaţi; prin contribuţii de la bugetul de la stat; din amenzi, suspendări sau suprimarea de salarii; din contracte de arendă, din exploatarea terenurilor petroliere bisericeşti; din desfacerea obiectelor de cult; din abonamentele la revista Biserica Ortodoxă Română; din veniturile realizate de atelierele mănăstireşti, din taxele asupra fabricării de lumânări; din taxele elevilor de la seminarii.

Atribuţiile de control economico financiar făceau referire la toate instituţiile bisericeşti şi erau realizate atât la nivelul actelor primare cât şi la nivelul întocmirii bugetului de venituri şi cheltuieli (art. 86-94).

Casa Bisericii funcţiona în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii (art. 95).[746]

Lege pentru modificarea unor articole şi pentru introducerea uni articol nou în legea de organizare a administraţiei centrale a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, 14 mart. 1907.[747]

Legea organizării ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor, 4 mai 1910.[748]

Regulament pentru aplicarea legii organizării centrale a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, 30 dec. 1910.[749]

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monumentele istorice

Lege pentru descoperirea monumentelor istorice şi obiectivelor antice, 24 noiembrie 1892.[750]

Două articole atrag în mod deosebit atenţia, art. 6 şi art. 9.

Articolul 6 reglementează faptul că obiectivele descoperite sunt proprietatea statului, iar articolul 8 stabileşte dreptul statului de a întreprinde săpături pe orice tip de proprietate, publică sau privată.

Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 24 nov. 1892.[751]

Acest act normativ are 9 articole şi abrogă toate reglementările anterioare. Legea instituie o comise a monumentelor istorice care avea ca sarcină inventarierea tuturor monumentelor istorice ˝ edificii şi obiective vechi din ţară care prezintă un deosebit interes istoric sau artistic, pentru a căror conservare urmează să ia măsuri.˝(art. 3.) La inventarierea obiectelor vechi bisericeşti asista şi un delegat al chiriarhului locului, iar inventarul era publicat în Monitorul Oficial.

Conform aceluiaşi articol: ˝nici un monument trecut în inventarul general nu va putea fi  dărâmat[752], reparat sau restaurat, fără prealabila aprobare a Ministerului Artelor şi Instrucţiunii publice, care va hotărî după ce va fi luat avizul Comisiei Monumentelor istorice.˝

Regulament pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice, 28 ian. 1893.[753]

În acest Regulament (art.2) se definea conţinutul noţiunii de monument istoric:˝Se consideră ca monumente publice nu numai edificiile care sunt astăzi în uz, dar şi ruinele de interes istoric, precum şi monumente fără un uz practic sau îndestul cunoscut, precum şi obiecte mobile de uz arheologic, istoric sau artistic.

Din edificiile existente în uz se vor socoti mai ales ca monumente publice mânăstirile şi bisericile precum şi locuinţele publice sau private, care pe lângă un interes necontestat, vor avea şi un aspect artistic şi o însemnătate oarecare.˝

În aceeaşi categorie intrau şi obiectele de arhitectură, plastice, picturi (bisericeşti sau profane), din evul mediu sau modern până la finele sec. XVII.

Regulamentul înscrie în categoria obiectelor de valoare istorică:˝Manuscripte, codice şi documente vechi, precum şi alte asemenea obiecte de valoare ştiinţifică˝.

Ca şi textul legii, art. 3 al Regulamentului de aplicare opreşte orice fel de intervenţii asupra acestor monumente istorice:˝Orice imobil sau obiect trecut în inventarul general al monumentelor nu va putea fi distrus nici chiar în parte, nici nu va putea fi supus nici unei lucrări de restaurare reparatorii sau modificatoare, fără prealabila autorizare a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii.

Sunt oprite orice fel de lucrări sau inovaţiuni prin care s-ar atinge stilul şi formele vechi ale monumentelor.˝

Regulamentul prevede şi faptul că proprietarul unui monument avea datoria de a-l conserva (art.4).

Regulamentul avea şi alte reglementări privitoare la sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii (art. 9-10), funcţionarea monumentelor (art. 11-19) şi la statutul obiectelor de valoare din diferite instituţii (art.22).

La alcătuirea inventarului acestor monumente aparţinând bisericilor din fiecare localitate, informaţiile erau date de către paroh şi verificate de către protoiereul locului. În comunele urbane, printre alte persoane care aveau obligaţia să dea  informaţii făcea parte şi directorul Seminarului (art. 24).

La inventarierea obiectelor vechi din biserici şi mănăstiri participa şi un reprezentant al chiriarhului locului.

Regulament pentru executarea construcţiilor de biserici, reparaţii, case parohiale, 19 mart. 1904.[754]

Regulamentul are 29 de articole şi introduce o uniformitate în arhitectura bisericească.

Regulamentul are în vedere datele tehnice care deveneau obligatorii pentru construcţia locaşurilor de cult.

Articolele 1-7 conţin dispoziţii generale, articolul 8 face referire la prezentarea proiectului şi devizului, articolul 9-10 reglementează întocmirea planurilor tipo de patru categorii întocmite de Casa Bisericii.

Regulamentul reglementează şi modul de angajare a lucrărilor, în art. 11-16 şi modul de executare a lor în art. 17-29 şi  30.

Decizie pentru publicarea şi administrarea Revistei Comisiei Monumentelor istorice, 18 nov. 1907.[755]

Această decizie a pus bazele existenţei uneia dintre cele mai valoroase reviste de istorie.

Regulament pentru zugrăvirea de biserici, 17 oct. 1912.[756]

Regulamentul este primul de acest fel şi are materia reglementării împărţită pe 30 de capitole. Conţine reglementări precise în concordanţă cu erminia bizantină.

Decret-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, 29 iul.1919.[757]

Decretul-lege are 15 articole şi face referire la înfiinţarea Comisiei monumentelor istorice, ce funcţionează pe lângă Ministerul Cultelor (art.1). Decretul preciza de asemenea componenţa comisiei, scopul comisiei, bunurile ce făceau obiectul de activitate al comisiei, modul de protejarea a acestora şi obţinerea sumelor necesare.

 

Alte legi de stat privitoare la Biserică şi instituţiile acesteia.

Legea pentru înmormântări, 27 martie 1864.[758]

Aceasta este prima lege din istoria sistemului legislativ românesc ce reglementează funcţionarea cimitirelor. Printre prevederile sale, cea mai interesantă este cea privitoare la interzicerea înmormântărilor în locaşurile de cult. Din cauza exceselor la care se ajunseseră, această prevedere modifica obiceiul locului.[759]

O altă prevedere ce intra în contradicţie cu cutumele era acea de a stabili locurile cimitirelor în afara localităţilor şi nu în jurul bisericilor aşa cum se proceda până atunci.

Legea are 6 articole şi următorul conţinut:

˝Art. 1 Toate culturile sunt datorate a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormântare, în depărtare de circa 20 de metrii de la marginea fiecărui oraş sau sat.

Art. 2 Îndată ce se va înfiinţa asemenea cimitiruri nu se va mai putea face nici o înmormântare în Biserici, temple, sinagogi, spitaluri, capele, în nici un edificiu în care se adună credincioşii de orice religie pentru celebrarea cultului lor, nici chiar afară de aceste edificii, dacă aceste locuri se află în ocolul oraşelor şi satelor.

Art. 3 În orice cimitir va fi admis a se înmormânta, sau în parte sau în morminte de familie oricine, fără osebire de rit.

Asemenea se va admite la  cimitirul ortodox şi acei morţi de alte religiuni, pentru care nu vor fi cimitire speciale.

Art. 4 Această lege se va executa pentru Bucureşti cel mult în termen de un an de la data promulgării ei, de optsprezece luni pentru celelalte oraşe ale ţării şi de trei ani pentru sate fără a opri satele de a face noi morminte, de vor voi.

La caz de neexcutare a acestei legi, municipalităţile şi la neurmare din parte-le, departamentul competinte va înfiinţa cimitiruri pe contul coregionalior ne supuşi

Art. 5 Pretutindeni unde statul are moşii în apropiere de oraşe sau sate Guvernul este autorizat de a da locul gratis pentru asemenea trebuinţe.

Art. 6 Cimitirele actuale se vor menţine îngrădite în termen de cincisprezece ani, afară de cazurile când mormintele s-ar deşerta de părţile îndrituite; după aceste termen ele vor putea primi o altă destinaţie.

O singură excepţiune se va face în afara acelor cimitire din oraşe, care, de către respectivele autorităţi comunale, se vor destitui a fi prefăcute în pieţe sau grădini publice însă după strămutarea mormintelor˝.

Decret asupra tipăririi cărţilor bisericeşti, 24 mai 1903.[760]

Acest decret modifica art. 7 şi 9 din Regulamentul de revizuire şi editare a cărţilor bisericeşti române din 27 aug. 1891.

 

             Alte norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat ce privesc Biserica în mod tangenţial.

Legea asupra presei, 13 aprilie 1862.[761]

Articolele 1-9 ale legii reglementează situaţia operelor pietrarilor, meşteşugarilor, editorilor, traducătorilor etc., stabilind ca aparţinând Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor obligaţia de a pune în aplicare dispoziţiile legii (art. 12).

Un aspect foarte interesant al legii este întâlnit în art. 44 al capitolului Delicte de presă.

Acest articol are următorul conţinut: ˝Orice atac contra religiei dominatoare şi a celorlalte rituri recunoscute, precum şi orice atac conta clerului în contra proprietăţii şi a drepturilor familiei va fi pedepsit cu închisoare de la 1 lună la 2 ani şi cu globire de la 100 până la 3000 de lei.[762]

Regulament pentru organizarea serviciului arhivelor statului, 25 iulie 1872.[763]

Regulament pentru transportul cadavrelor, 5 ian 1877.[764]

Legea interzicea înmormântarea până la stabilirea medicală a decesului (art. 1) şi nu permitea deshumarea cadavrelor decât în urma dispoziţiei primarului (art. 6).

Tractatul de la Berlin, 3 iul. 1878.[765]

Acest tratat face referire la România în articolele 43-57 şi are importanţă pentru viaţa religioasă deoarece consacră libertatea religioasă.

Art. 44 are următorul conţinut: ˝În România, deosebirile credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult va fi asigurată tuturor supuşilor pământeni ai statului Român, precum şi străinilor şi nu va putea pune ni un fel de piedică atât organizării ierarhice, a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.˝

Legea sanitară, 3 aprilie. 1885.[766]

Această lege are printre alte prevederi şi reglementări cu privire la salubritatea publică (art. 148-150), salubritatea locuinţelor (art. 151-153), igiena alimentară (art. 154-158), şi salubritatea localităţilor (art. 159).

Legea pentru înstrăinarea bunurilor statului şi răscumpărarea embaticurilor, 7 aprilie. 1889.[767]

Această reglementează sistematizarea localităţilor rurale stabilind schiţarea unui plan pentru localităţile al cărui număr depăşesc 100 de persoane.

Din planul de sistematizare a vetrei satului făceau parte şi locul de biserică (art. 14 alin. 3). În afara vetrei satului trebuia proiectat şi locul pentru cimitirul sătesc.

Pentru locuitori se făceau parcele, iar biserica şi şcoala aveau dreptul la 10 ha de teren pentru întreţinerea lor.

Legea pentru organizarea puterii judecătoreşti, 1 sept. 1890.[768]

Conform acestei legi jurământul martorilor se încheia cu formula: ˝Aşa să-mi ajute Dumnezeu˝(art. 80).[769]

Lege pentru ajutorul în caz de incendii şi inundaţii, 30 dec. 1890.[770]

Legea instituia o comisie care trebuia să ia măsuri în cazul acestor calamităţi. Preşedintele comisiei era mitropolitul primat (art. 2-3).

Legea pentru aşezarea suporturilor şi firelor telegrafice, 13 nov. 1892.[771]

Aceste puteau fi aşezate oriunde indiferent de proprietar (art.1).

Legea pentru organizarea comunelor rurale, 31 iul.1894.[772]

Articolul 5 fixează sarcinile fiecărei comune urbane. Prima dintre aceste sarcini era aceea de a îngriji de locaşurile de cult şi de biserică precum şi aceea de a se îngriji de înmormântarea decedaţilor săraci din comună.

Consiliul comunal avea obligaţia să cuprindă în bugetul anula sume pentru ˝leafa preoţilor şi a altor servitori ai bisericii, acolo unde bisericile nu au surse proprii de întreţinere˝(art. 11 ali.10).Tot în bugetul anual trebuiau cuprinse şi sumele necesare îngrădirii cimitirelor şi a edificiilor din localitate (art. 13).

În schimbul sprijinului acordat, legea prevedea dreptul consiliului comunal de a exercita controlul asupra modului în care era administrat avutul parohiilor (art.44).

Primarul, ca organ executiv avea alături de consiliu dreptul de a supraveghea averea parohiilor şi filialelor precum şi a tuturor instituţiilor caritabile din localitate. El avea dreptul de a inspecta aceste aşezămintele ori de câte ori socotea necesar. El avea obligaţia să privegheze ca aşezămintele de binefacere să nu se abată de la dorinţa donatorilor şi avea obligaţia să sesizeze Parchetul şi Ministerul de Interne despre abuzurile constatate (art. 50).

Regulament pentru industriile insalubre, 24 sept. 1894.[773]

Acest regulament reglementează printre altele şi situaţia turnătoriilor de clopote precum şi cea a fabricilor de lumânări şi a substanţelor ce puteau intra în componenţa lumânărilor (art.73-75).

Convenţia de extrădare între România şi Ţările de Jos, 27 sept. 1894.[774]

Extrădarea opera printre altele şi pentru infracţiunile de avort, bigamie, adulter şi viol(art.4-8).

Convenţia de extrădare între România şi Marea Britanie, 9 martie 1893.[775]

Puteau fi extrădate persoanele care săvârşeau următoarele infracţiuni: viol, atentat la pudoarea unei fete sub 14 ani, avort precum şi întrebuinţarea de substanţe sau instrumente care provoacă avortul (art. 14-17).

Lege asupra numelui, 18 martie 1895.[776]

Printre alte reglementări din această lege această lege face referire la schimbarea numelui şi la adoptarea patronimului(art. 8).

Lege pentru repaosul duminical, 6 martie 1897.[777]

Legea instituia dreptul la repaus al ˝oricărui impiegat, elev, lucrător sau meseriaş întrebuinţat în vreun stabiliment sau întreprindere industrială sau comercială˝. Conform legii aceştia se bucurau de repaus de la orele 6 dimineaţa până a doua zi la aceiaşi oră în toate duminicile şi cu ocazia sărbătorilor: Sfântul Vasile; Botezul Domnului; prima şi a doua zi de Paşti; Sf. Gheorghe; Sf. Dumitru; prima şi a doua zi de Crăciun. (art. 1-2).

Legea menţionează instituţiile publice care erau exceptate de la aplicarea legii repausului duminical (art. 4-9), precum şi locurile unde se puteau ţine târguri.

Cei ce încălcau dispoziţiile acestei legi erau sancţionaţi prin sancţiunile cuprinse în lege (art. 10-15).

Regulament pentru funcţionarea bibliotecilor populare, 5 sept. 1898.[778]

Acestea aveau în dotare şi cărţi religioase (art.6).

Convenţia de extrădare încheiată cu Austro-Ungaria, 19 aprilie. 1902.[779]

Această convenţie prevedea extrădarea şi pentru următoarele fapte penale: avort, viol, bigamie (art.2).

Lege asupra contabilităţii publice a statului, 21 martie 1903.[780]

Legea face referire în mod indirect la instituţiile bisericeşti şi are mai mult caracter tehnic.

Lege pentru înfiinţarea contorului pentru fabricarea obiectelor de metale preţioase, 15 feb. 1906.[781]

Era supusă acestui control şi fabricaţia de icoane (art. 2).

Lege pentru fabricaţia şi vânzarea lumânărilor din ceară adevărată de albine, 26 feb. 1906.[782]

Legea instituie obligativitatea folosirii în biserici a lumânărilor de ceară curată, fără altă compoziţie (art.1).

Fabricanţii lumânărilor erau obligaţi să achite o taxă procentuală calculată în funcţie de numărul de locuitori (art.3).

Pentru uzul casnic se puteau face lumânări de ceară curată fără a se plăti taxe (art.4).

Fabricarea acestor lumânări se făcea sub supravegherea organelor financiare ale statului (art. 5-11).

Lege asupra rechiziţiilor militare, 6 aprilie. 1906.[783]

Instituţiile bisericeşti erau scutite de rechiziţie (art. 38).

Regulament pentru instituirea medaliei ˝Serviciul credincios˝, 4 nov. 1906.[784]

În textul regulamentului mai este întâlnită încă formula ˝numele de botez˝ şi nu cea de ˝prenume˝ (art. 2).

Regulament pentru înfiinţarea consiliului administrativ permanent, 28 feb. 1890.[785]

Acest regulament atrage atenţia prin faptul că preşedintele şi membrii acestui consiliu erau obligaţi să participe la oficierea slujbelor Te-Deum.

Regulament privitor la actele de stare civilă, 6 sept. 1911.[786]

Regulamentul este în strânsă legătură cu Legea actelor stării civile din 2 iunie 1866, având un caracter mai laicizant decât aceasta.

Regulamentul serviciului tezaurului în timp de război, 16 aug. 1916.[787]

Decret relativ la cenzura ziarelor, telegramelor şi a corespondenţei, 6 sept. 1918.[788]

Decret-lege pentru obţinerea cetăţeniei române, 30 dec. 1918.[789]

Acest decret lege i-a vizat în primul rând pe evreii din România şi de aceea s-a mai numit şi decretul de încetăţenire al evreilor.

Pe lângă acest aspect important decretul acordă cetăţenie tuturor românilor indiferent de religie (art.1).

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la alte culte religioase.

Lege asupra organizării judecătoreşti în Dobrogea, 12 nov. 1878.[790]

Această lege respectă dreptul mahomedanilor de a a-şi rezolva problemele din domeniul dreptului familiei şi dreptul succesoral după propriile tradiţii juridico-religioase şi totodată înfiinţează o instanţă specială pentru aceştia: ˝Pentru afacerile dintre mahomedani relative la organizarea familiei, la puterea părintească, la căsătorie, divorţ şi succesiunea ab intestat, se instituie în oraşele Tulcea şi Constanţa un tribunal mahomedan, care va judeca conform legilor şi uzurilor mahomedane. Părţile însă, prin comun acord sunt libere a supune şi aceste afaceri juridice instanţei de drept comun, care va judeca litigiul instanţei de drept comun conform legilor şi uzurilor mahomedane˝ (art. 39).

Legea reglementează şi componenţa tribunalelor mahomedane şi regulile procedurale privitoarea la competenţa de a împăca părţile: ˝Tribunalele mahomedane sunt compuse dintr-un cadiu al localităţii, recomandat de muftiu şi confirmat de Ministerul Justiţiei, părţile pot însă duce fiecare la înfăţişare câte un arbitru voluntar, care împreună cu cadiul vor cădea la împăcare.

La caz de nereuşită ei vor avea vot consultativ la judecata cauzei˝ (art. 40).

˝Sentinţele acestor tribunale vor fi redactate în limba română, spre acest scop va fi pe lângă fiecare tribunal câte un grefier, numit de Ministerul Justiţiei dintre persoanele competente, şi care să cunoască bine atât limba română cât şi limba turcă” (art. 41).

Sarcina retribuirii acestui personal şi-o asuma statul român.

Regulament pentru certificarea rabinilor pentru scutirea de serviciul militar, 4 mai 1903.[791]

Regulamentul are 10 capitole şi scuteşte pe rabinii ce funcţionau la sinagogile din lista anexată legii de efectuarea serviciului militar.

Decizie pentru autorizarea preoţilor catolici şi pastorilor protestanţi de a preda religia la elevii respectivi, 3 dec. 1910.[792]

Regulamentul are 2 articole şi face referire la condiţiile în care reprezentanţii cultelor menţionate în titlu deciziei pot preda religia în şcolile de stat.

 

Transformările instituţionale bisericeşti reflectate în legislaţia de stat dintre anii 1859-1918 şi analiza juridico-canonică a acestora.

Schimbările politice înfăptuite cu ocazia unirii principatelor au avut efecte fireşti şi asupra  vieţii Bisericii neamului.[793]

Din punct de vedere politic, înainte de unire cele două principate formau două ţări separate, la fel şi Biserica era alcătuită din două unităţi canonice. ˝Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova era câte o Mitropolie. Ele fiinţau deosebit una de alta, fiecare având episcopi sufragani˝.[794]

Între ierarhii celor două Principate lipsea acea apropiere care-i putea face să urmărească o direcţie unitară în treburile bisericeşti.[795]

În primii ani după unire, Domnitorul Cuza şi guvernul său nu au întreprins nici o acţiune definitivă pe tărâmul bisericesc. Domnitorul a luat numai unele măsuri menite să atragă atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să pregătească terenul legilor care avea să urmeze.[796]

Legile lui Cuza au avut caracterul ireversibilităţii, ele fiind întărite şi completate de toate legile ce au fost emise de Statul Român după instaurarea monarhiei constituţionale.

În perioada 1859-1918 au fost legiferate următoarele chestiuni ce implică abordare canonică: declararea şi recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, organizarea bisericească, cu apariţia titulaturii de mitropolit primat şi a unei autorităţi sinodale centrale, rezolvarea problemei materiale a clerului şi reorganizarea vieţii monahale, organizarea consistoriului ca instituţie unită cu Sfântul Sinod, secularizarea averilor mănăstireşti, trecerea actelor stării civile din competenţa statului în competenţa instituţiilor laice, laicizarea legislaţiei prin ignorarea impedimentelor spirituale la căsătorie.

 

Dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1885 s-a petrecut cel mai însemnat eveniment pentru Biserica noastră de la sfârşitul veacului al XIX-lea – recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia Ecumenică.[797] În acest an s-a cerut prima dată, în mod oficial recunoaşterea ˝neatârnării˝ Bisericii Române. Comitetul clerical din Adunarea ad-hoc, alcătuieşte 14 ˝punturi de dorinţe˝ care să servească de bază la viitoarea organizare a ţării şi a clerului. La 20 dec. 1857 aceste dorinţe au fost supuse Adunării, urmând a fi înaintate Comisiei Internaţionale.

În cel dintâi punct se cerea în mod expres: ˝Autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică şi membră a unei sfinte şi soborniceşti şi apostolice Biserici de Răsărit…˝[798].

În martie 1866 Consiliul de Stat prezintă Constituantei un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care la articolul al II-lea se prevedea că ˝Biserica Ortodoxă Română este şi va rămâne autocefală, liberă şi independentă de orice Biserică străină, întru toate ce priveşte organizarea şi disciplina ei˝[799].

Apoi Constituţia, promulgată la 30 iunie 1866, înscria în cel de-al 21-lea articol al său următoarele: ˝Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor˝.[800]

După de doi ani de aşteptare, proiectul a fost votat de Senat la 5 iulie 1869 şi trecut la Camera deputaţilor, iar spre finele anului 1872 dezideratul autocefaliei este concretizat printr-o lege organică.

În cuprinsul acestei legi nu au fost incluse nici una din pretenţiile ridicate de Patriarhul Grigore al VI-lea. În acest act normativ, Biserica Română este numită de fiecare dată  ˝autocefală˝.[801]

La 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir,[802] lucru ce putea fi socotit ca o încercare a unei totale desprinderi de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Ioachim III a trimis o epistolă ce conţinea mustrări aspre adresate mitropolitului primat, în scopul susţinerii drepturile sale asupra Bisericii Române. Sinodalii au hotărât să dea un răspuns acestei epistole şi în acest scop au alcătuit o comisie sinodală condusă de Iosif Naniescu al Moldovei (1875-1905). Comisia a întocmit un raport ce a fost trimis Patriarhiei de Constantinopol.

La Crăciunul anului 1884 s-a început o nouă corespondenţă între Biserica Română şi Constantinopol care de altă dată avea să încununeze de succes o luptă purtată cu stăruinţă timp de mai bine de 30 de ani. Patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal cu care a hotărât să încuviinţeze cele solicitate de Biserica Română. Pe baza hotărârii s-a alcătuit tomosul patriarhicesc, prin care Biserica Română era declarată, în mod legal autocefală, de Patriarhia din Constantinopol. În ziua de 25 aprilie 1885 Gh. Ghica – reprezentantul român la Constantinopol – se întorcea cu tomosul de autocefalie.

La 1 mai 1885 s-a întrunit Sinodul, iar Ministrul Cultelor, D. A. Sturdza, a comunicat înaltului for bisericesc tomosul patriarhal pentru autocefalia Bisericii noastre Ortodoxe Române.

 

Organizarea bisericească.

Organizarea autorităţii sinodale.

La 3 dec. 1864 este adoptat ˝Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române˝[803], decret ce avea ca temei canonic canonul 34 apostolic.[804]

Prin art. 1, Biserica română se declară independentă. Era cel mai important act pe care trebuia să-l obţină şi acesta atât pentru interese de stat cât şi ca o recunoaştere a noului statul dobândit de Biserica Ortodoxă Română. Biserica nu mai putea funcţiona fără o autoritate centrală şi nu mai putea întreţine relaţiile cu celelalte Biserici.

Restul Decretului Organic nu este decât o consecinţă a declarării independenţei Bisericii Române.[805] Decretul Organic instituia un Sinod general al Bisericii Ortodoxe Române şi sinoade eparhiale (art.2). Sinodul general era alcătuit din mitropoliţi şi episcopii aleşi de fiecare eparhie, de către clerul de mir şi din laici cu cunoştinţe teologice. Din Sinod mai făceau parte şi decanii facultăţilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi (art. 4).

Sinoadele eparhiale se alcătuiau după aceleşi procedură (cap. IV, art. 34).[806]

Într-o mică măsură era dată posibilitatea şi laicilor de a face parte din sinoade.[807] Aceasta înseamnă că sinodul general şi cele eparhiale aveau posibilitatea să devină sinoade mixte, dar, după cum se poate constata, nu era obligatorie constituirea lor astfel.[808]

În atribuţiile sinodului general intrau probleme administrative şi judiciare. Din cele legislative amintim: disciplina monahală; legile hirotoniei etc.

Atribuţiile administrative erau: educaţia clerului; judecarea conflictelor dintre episcopi; judecarea în ultimă instanţă a proceselor disciplinare a persoanelor bisericeşti (art. 19).

Decretul organic a fost completat de două regulamente, care arătau cum să se facă alegerea membrilor sinodului general[809]şi cum funcţionează.[810]

Sinodul[811] era condus de Mitropolitul primat, în numele Domnului. Regulamentul interior al Sfântului Sinod la Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, prevede că ˝mitropolitul primat[812] ocupând fotoliul prezidenţial deschide sesiunea.[813]

Convocarea sinodalilor o făcea Ministerul Cultelor cu aprobarea Domnului (art. 9).

Acest Sinod nu s-a întrunit însă decât de trei ori (1865, 1867, 1869). Cu toate aceste a luat o serie de hotărâri concretizate în diverse proiecte şi regulamente privitoare la: independenţa administrativă a episcopiilor şi mitropoliilor; instalarea înaltului cler; disciplina monahală şi a preoţilor de mir; uniformizarea ierarhiei bisericeşti; repartizarea preoţilor de mir pe parohii; înfiinţarea şi zidirea de biserici noi; unificarea şi uniformizarea tipicului bisericesc.[814]

Legea sinodală, după unele mărturii istorice, a fost întocmită în Consiliul de Stat de către bătrânul învăţat Aug. Tr. Laurian.[815] Acesta a luat de normă organizarea bisericească introdusă de Şaguna[816] în Transilvania[817] şi a transpus-o în legea sinodală, cu anumite modificări.

Legea pentru numire şi legea sinodală au produs tulburări atât în interiorul Bisericii româneşti, cât şi în Bisericile din Orient. Biserica Ortodoxă Română a fost acuzată ca fiind schismatică, iar patriarhul ecumenic a fost la un pas de aruncarea anatemei.[818] Se poate însă observa la o analiză mai atentă că acest sinod nu încălca normele canonice deoarece el avea numai atribuţii jurisdicţionale şi administrative. De dogme nu se atingea (art. 6 din Regulament). Legea suferea totuşi de deficienţe în formularea reglementării, iar aceasta a dus la specularea situaţiei.[819]

Combătând legea sinodală, episcopii, apărători ai canoanelor, afirmau că problema constituirii sinodului este o chestiune a Bisericii şi a episcopilor şi nu este de competenţa unor mireni sau a unor autorităţi civile[820]. Necanonicitatea acestui sinod o probau prin canoanele titlului VIII al Nomocanonului lui Fotie.[821]

O altă lege care dă mărturie despre această perioadă este cea a numirii episcopilor şi a mitropoliţilor.

Prin numirea de către Domn a unor episcopi, ierarhii s-au împărţit în două partide. De o parte erau episcopii, numiţi prin decret domnesc,[822] iar pe de alta unii dintre episcopii care nu erau în funcţiune, ci erau numai arhierei titulari.[823]

De ambele părţi erau episcopi cu o solidă pregătire intelectuală. Cei mai vechi îşi bazau afirmaţiile lor pe prevederile canoanelor: 30 apostolic; 12 Laodiceea; 59 Cartagena; 19 şi 23 Antiohia; 6 Sardica. Toate acestea condamnă pe cei ce se folosesc de puterea civilă pentru a ocupa scaunul episcopal.

Can. 4 al Sinodului I Ecumenic preia prevederea canonul 30 Apostolic, însă el prevede ca dintre cele trei acte prin care se instituie un episcop, alegerea, hirotonirea şi numirea, ultimul dintre ele să aparţină puterii civile. Sub ocrotirea acestui canon legea nu mai putea fi acuzată de necanonicitate.[824]

Referitor la acuzaţiile pe care le aducea Patriarhul legilor lui Cuza, acesta răspundea demonstrând ˝antica autocefalie a Bisericii dace˝. De asemenea mai spunea: ˝arhiereii pe care i-am înălţat la scaunele episcopale vacante, au fost aleşi după glăsuirea canoanelor din bărbaţii doririlor comune˝ distinşi prin pietatea, experienţa şi luminile lor.[825]

Patriarhul era gata să arunce anatema asupra Bisericii noastre. Dar, pentru că guvernul provizoriu (căci între timp Cuza a abdicat) promisese că se vor îndrepta lucrurile, Patriarhul s-a mulţumit numai cu ruperea legăturilor canonice, cu episcopii anticanonici.[826] Printr-un proiect de lege votat în Adunare (4 dec.1872) şi Senat (11 dec.1872) se reglementează poziţia episcopilor numiţi de Cuza, menţinându-i cu toate prerogativele demnităţii lor.

Prin această nouă lege din 1872 s-a instituit ˝Sf. Sinod al Bisericii Autocefală Ortodoxe Române˝, menit să păstreze ˝unitatea administrativă, disciplinară şi naţională a Bisericii Ortodoxe în Statul Român˝.

Acest Sinod se întrunea de două ori pe an: primăvara şi toamna şi era alcătuit din cei doi mitropoliţi, din 6 episcopi eparhioţi şi din 8 arhierei titulari. Atribuţiile bisericeşti ale Sinodului erau: să definească şi să reglementeze atribuţiile consistoriilor eparhiale şi a celorlalte organe de conducere şi administraţie prin regulamente întemeiate pe canoane şi pe obiceiul pământului.

Legea din 1872 avea trei mari lipsuri: modalitatea alegerii chiriarhilor; sfera restrânsă a atribuţiilor şi înlăturarea participării sub orice formă a clerului de mirean fie de la alegeri, fie de la conducerea treburilor bisericeşti. Alegerea era încredinţată marelui Colegiu, alcătuit din toţi deputaţii şi senatorii, aleşi fără un program bisericesc, adesea străini de problemele religioase.

Biserica Ortodoxă Română a stat sub cârmuirea legii ei organice din 1872 timp de aproape 40 de ani.

În acest răstimp, deseori s-au ridicat glasuri, care cereau schimbarea unora sau altora din rânduielile acestei legi. Aşa de pildă, se cerea încă de prin anul 1883 ca şi preoţii de mir să-şi aibă reprezentanţii lor în Sf. Sinod.

Curând după aceea, proiectul lui Spiru Haret pentru modificarea legii sinodale, este pus de acord cu canoanele, votat şi promulgat de Parlament. În sprijinul proiectului său, Spiru Haret, ocupantul fotoliului de ministru al instrucţiunii publice şi cultelor, susţinea că: ˝autoritatea de stat intervine pentru a face să dispară cel puţin inconvenienţele cele mai evidente pe care experienţa le arătase în Legea din 1872, să caute să apropie cât va putea mai mult clerul de sus de cel de jos, pentru a înlesni acţiunea lor comună, permiţându-le să se cunoască şi să se aprecieze mai bine, pentru a mări autoritatea celui dintâi şi încrederea în sine a celui de al doilea.˝[827]

Prin organizarea ce i s-a dat în 1872, Sinodul rămânea izolat de restul clerului,[828] şi de aceea se căuta, cu insistenţă, apariţia unei noi instituţii, ce urma să rezolve această situaţie.

Apariţia Consistoriului Superior Bisericesc nu a fost lipsită de contestările contemporanilor. Această instituţie a dat naştere ˝crizei bisericeşti˝ al cărui provocator şi susţinător a fost episcopul Romanului, Gherasim Safirin. Acesta era atât de convins de necanonicitatea noii instituţii încât a anatematizat în şedinţa din 12 decembrie 1909 pe toţi cei ce erau împotriva convingerilor sale.[829]

În cele din urmă, legea de modificarea legii sinodale şi apariţia noii instituţii bisericeşti s-a realizat, deoarece s-a considerat că aceasta nu contravine normelor canonice.

Prin noua lege, care prevede înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc, se statornicea principiul că la alegerea episcopiilor şi mitropoliţilor aveau dreptul să ia parte şi delegaţii preoţilor, ai învăţământului teologic şi ai mănăstirilor. Era deci o înnoire utilă în viaţa bisericească, căci s-a recunoscut principiul potrivit cărui şi ceilalţi lucrători în ˝ogorul Domnului˝ au dreptul să-şi exprime opiniile  în diferite probleme bisericeşti.

Prin legea din 20 martie 1909 s-a înfiinţat un Consistoriu Superior Bisericesc, cu rol pur consultativ, unit cu Sf. Sinod, unde preoţii discutau cu aleşii lor dorinţele lor legitime şi canonice şi aveau un vot consultativ în problemele ce îi priveau.[830]

Organizarea vieţii parohiale şi a învăţământului teologic.

În mai 1874 s-a promulgat Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale, întocmit de Sf. Sinod, prin care se înfiinţau epitropiile bisericeşti, alcătuite din 3 persoane, şi anume: parohul bisericii, un epitrop dintre enoriaşi şi încă unul numit de primărie.

Acest regulament mai cuprindea reglementări privitoare la: salarizarea clerului; întreţinerea bisericilor; fixarea parohiilor; numirea şi pregătirea clerului de mir; controlul administrativ şi disciplinar în Biserică.

Regulamentul pentru mijloacele de întreţinere a clerului pe la bisericile întreţinute de comunele urbane şi rurale a fost în vigoare până la 1893.

Legea clerului mirean şi seminariilor aducea îmbunătăţiri consistente vechilor reglementări.

Legea clerului mirean este cea dintâi reglementare care îi salariza pe preoţi,[831] contribuind la ameliorarea stării lor materiale, împărţindu-i însă în mai multe categorii, după treapta de cultură şi după locul unde se aflau, adică la sate sau la oraşe.

Legea a fost necesară, aşa cum se poate constata din literatura timpului, deoarece dispoziţiile anterioare potrivit cărora pământul Bisericii, veniturile parohiei şi dreptul de a fi învăţători în comune nu au fost respectate,[832] iar preoţii aveau condiţii de trai sub nivel pregătirii lor şi sub importanţa misiunii ce o aveau de îndeplinit.[833]

Această lege a avut în vedere şi învăţământul seminarial,[834] dându-i o mai bună organizare, însă fără să-l tracă sub grija şi îndrumarea Bisericii.

Deşi această lege a însemnat o îmbunătăţire a stării intelectuale şi morale a preoţilor de mir, a redus semnificativ numărul preoţilor şi al parohiilor şi a stârnit nemulţumirea ierarhilor care nu mai puteau hirotoni[835] preoţi decât în anumite condiţii impuse de puterea laică, călcându-se astfel un drept canonic.[836]

Pentru a reduce în mod progresiv numărul preoţilor în concordanţă cu numărul stabilit prin lege al parohiilor, a fost creată instituţia preoţilor supra-numerari. Aceştia erau salarizaţi de stat şi nu aveau calitatea de preoţi ajutători, ci preoţi rămaşi în afara numărului celor care îndeplineau funcţia de paroh. Aceştia rămâneau sub oblăduirea episcopului respectiv şi erau preferaţi în cazul unei vacanţe înainte altor candidaţi, cu excepţia celor licenţiaţi în teologie.

Legea clerului mirean şi a seminariilor fixează şi câmpul de activitate al protoiereilor precum şi salariile ce le primeau.[837]

Protopopiatele sunt prezentate ca instituţii intermediare, asigurând legătura între episcop şi preoţii parohi, iar conducătorii oficiilor protopopeşti ca având datoria de a inspecta parohiile şi de a întreprinde anchete, precum şi de a întocmi procese verbale constatatoare.

Legea clerului mirean aminteşte şi de revizorii ecleziastici care aveau datoria ca din trei în trei luni să inspecteze toate protopopiile dintr-o episcopie, iar la sfârşitul fiecărui an să prezinte un raport de activitate privitor la administraţia generală a episcopiei precum la toate cauzele ce s-au prezentat spre judecata Consistoriului eparhial.[838]

Legea din anul 1893 prevedea existenţa şi a defensorilor eclesiali, cu atribuţiuni de inspectori asupra averii bisericeşti şi cu însărcinarea de a ţine locul de procuror, în chestiunile de judecată ivite cu ocazia deferirii judecăţii consistoriale făcută de Ministerul Cultelor.[839]

Legea clerului mirean şi a seminariilor recunoaşte şi existenţa cântăreţilor, menţionând că la fiecare parohie erau încadraţi 2 cântăreţi salarizaţi de la bugetul de stat.

Legea clerului mirean şi seminariilor a constituit un pas înainte în organizarea bisericească şi în acordarea unei importanţe deosebite învăţământului universitar.[840]

Un alt aspect pozitiv al a acestei legi a fost crearea conferinţelor pastorale. În art. 199 alin. 5 se prevede posibilitatea instruirii preoţilor prin conferinţe pastorale.

Legea îmbunătăţea starea materială a clerului cu preţul reducerii numărului preoţilor şi a parohiilor. Preoţii erau salarizaţi de stat, formă de sprijin care a fost înlocuită în perioada interbelică, cu ajutorul acordat de stat prin contribuţii bugetare.

Măsurile de îmbunătăţire a stării materiale a clerului au continuat prin creşteri salariale şi calcularea sporului de vechime realizată din anul financiar 1904-1905.[841]

Un alt mod de a îmbunătăţii situaţia financiară a Bisereicii a fost apariţia Legii lumânărilor de ceară curată. Prin această lege s-a creat monopolul Bisericii în fabricarea şi vânzarea lumânărilor de ceară curată. Iniţiatorul acestei legi a fost Episcopul Melchisedec Ştefănescu, care în anul 1888 a prezentat în Senat propunerea sa.[842]

Preoţii au încercat şi alte mijloace de îmbunătăţire a stării lor materiale.

Unul dintre aceste mijloace a fost crearea de asociaţii cu personalitate juridică, în scopuri culturale sau în scopul întrajutorării.

Apariţia Casei Bisericii a constituit de asemenea un mijloc de rezolvare a unor situaţii sociale ce erau întâlnite în rândul clericilor.

Articolul 8 al legii de înfiinţare prevedea că: ˝fondurile care vor rămâne la libera dispoziţie a Casei Bisericii se vor întrebuinţa… şi pentru întrajutorarea preoţilor atinşi de infirmităţi incurabile, a preoteselor văduve şi a orfanilor preoţilor lipsiţi de orice mijloc de trai.˝

Organizarea vieţii monahale

Problema reorganizării vieţii mănăstireşti fusese discutată şi mai înainte de Cuza, în special de divanul ad-hoc din Moldova în anul 1857, când s-a pus problema organizării monahismului după nişte ˝condiţii folositoare Statului şi religiei˝.[843]

La sfârşitul anului 1864 au mai apărut două legi care priveau organizarea bisericească. Ele poartă numele de ˝Decrete organice˝. Primul dintre ele a apărut: la 30 noiembrie 1864 şi poartă numele: ˝Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti˝ sau ˝legea călugăriei˝.[844] Decretul impune condiţii speciale de intrare în monahism. Nimeni nu mai putea intra în monahism fără a poseda studii seminariale şi a avea vocaţie pentru a accede la treapta episcopală (art. 1-2). Mai puteau intra în monahism bărbaţii care aveau peste 60 de ani şi femeile care aveau peste 55. Făceau excepţie invalizii şi cei bolnavi de boli incurabile.

Intrarea în monahism se făcea cu aprobarea Sinodului general şi a Ministerului cultelor, în mănăstirile special destinate. În bugetul statului se prevedeau sume speciale pentru întreţinerea monahilor.

Măsurile prevăzute de această lege au fost contestate de către patriarhul ecumenic. Cuza a răspuns acestor proteste spunând că legea este necesară pentru ˝ dezrădăcinarea ignoranţei, imoralităţii şi a nenumăratelor abuzuri care s-au încuibat în mănăstiri spre scandalul Bisericii ˝.[845]

În perioada de care ne ocupăm în acest capitol au mai fost reglementate şi alte aspecte privitoare la viaţa monahală.

În anul 1873 apărea Regulamentul pentru disciplină monahală, întocmit de sinod. Potrivit acestui regulament ˝mănăstirile şi schiturile de călugări şi călugăriţe depind numai de chiriarhul respectiv, în cea ce priveşte îndatoririle de ordin spiritual, potrivit regulilor monahiceşti˝ (art. 10 )[846].

Un alt pas important în realizarea disciplinei monahale a fost creat prin apariţia regulamentului referitoare la vizitatorii mănăstirilor.

În anul 1902, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, propunea ca mănăstirile să nu mai fie vizitate de oricine, ci numai de cei cu familie, care nu mai erau găzduiţi prin chiliile călugărilor, ci în aşa numitele arhondării.

În scopul îmbunătăţirii stării materiale a monahismului, în anul 1908, Iosif, mitropolitul primat al ţării, adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii un memoriu ˝pentru sporirea bugetului individual al fiecărui călugăr.˝[847]

Tot în scopul îmbunătăţii stării materiale a monahismului, în septembrie 1912, s-au înfiinţat la câteva mănăstiri menţionate expres în actul oficial, ateliere de industrie casnică.

Organizarea judecăţii bisericeşti .

Perioada cuprinsă între anii 1859-1918, fiind o epocă de transformări instituţionale a ridicat probleme deosebite şi în ceea ce priveşte sancţionare abaterilor clericilor.

Acum sunt puse bazele unor instituţii ce funcţionează până astăzi.

Până în secolul XIX clericii erau judecaţi de către episcop, iar pentru abateri mai grave de mitropolit şi de către sinod.

Despre instanţă în sens propriu nu se poate vorbi până la începutul veacului XIX, când este amintit un ˝dicasteriu˝ mitropolitan.[848]

În anul 1840, pe baza Regulamentelor Organice, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a legiferat apariţia a două instanţe distincte: consistoriul care se ocupa cu pricini civile şi dicasteria care se ocupa de judecata clerului.[849]

Cele două instanţe au fost înlocuite de sinoadele eparhiale, propuse spre înfiinţare de Sinodul general, care în şedinţa din 31 dec. 1865 a propus un Regulament pentru lucrările sinodului eparhial în materie de disciplină bisericească.[850]

Consistoriile eparhiale în Biserica Ortodoxă Română au apărut în adevăratul sens al cuvântului la 1872, prin art. 28 din Legea pentru alegerea şi numirea episcopilor eparhioţi. Acest articol prevedea că în fiecare eparhie trebuia să existe un consistoriu permanent, pentru judecarea abaterilor şi delictelor clerului.

Prin Legea sinodală  se acorda Sinodului dreptul de a judeca în primă instanţă ierarhii şi funcţiona ca instanţă de recurs pentru preoţi.

În anul 1909 s-a înfiinţat Consistoriul Spiritual Central, prin legea sinodală din 3 aprilie. Articolul 18 al legii acorda dreptul de recurs la această instanţă preoţilor şi diaconilor caterisiţi,[851] precum şi judecarea membrilor săi.

În anul 1911 a fost înfiinţat Consistoriul Central Bisericesc, ce a preluat atribuţiile Consistoriul Spiritual Central.

În concluzie, în perioada 1872-1926 în Biserica Ortodoxă au funcţionat ca instanţe de judecată: instanţele eparhiale, Sfântul Sinod şi Consistoriul Central Bisericesc.

Secularizarea averilor mănăstireşti.

La sfârşitul anului 1863 a apărut cea mai importantă lege bisericească a lui Cuza, prin care se secularizau toate averile mănăstireşti.

˝Legea secularizării nu este o lege ca celelalte. Ea curma într-un chip îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate o chestiune seculară˝.[852] Prin secularizare se legaliza trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstireşti pământene şi se reglementa în acelaşi timp problema mănăstirilor închinate, ale căror averi treceau de asemeni în posesia Statului Român.[853]

Legea arată că toate averile mănăstireşti, închinate sau pământene ˝sânt şi rămân averi ale Statului˝(art. 1). Art. 3 prevedea acordarea unei despăgubiri în valoare de 82 de milioane de lei mănăstirilor de la locurile sfinte. Egumenii greci erau obligaţi să dea guvernului ornatele, vasele sacre, precum şi documentele ce le-au fost încredinţate ˝(art. 6).

Grecii pretindeau că aveau dreptul de proprietate aici, întrucât ziceau că moşiile le-au fost dăruite lor. Din hrisoavele de închinare, se poate însă observa că din punct de vedere legal grecii nu aveau drept de proprietate asupra vreunei moşii mănăstireşti.[854]

 

Relaţiile Biserică-Stat.

Prima lege de o importanţă deosebită pentru Biserică a reglementat obligativitatea utilizării limbii române în cult. În 1863 printr-un decret domnesc se impunea obligaţia ca limba întrebuinţată la serviciul divin să fie cea română[855] Această lege urmată de ce a secularizării averilor mănăstireşti au abrutizat relaţiile Bisericii cu Statul, prin intervenţia energică a puterii politice în viaţa Bisericii.

Atât legea organică a Sf. Sinod din 1872,[856] cât şi legea clerului mirean din 1893, au avut menirea să restabilească raporturile dintre Biserică şi Stat, după etapa îndrăzneţelor reforme din timpul domniei lui Cuza Vodă.

Statul, ca instituţie în care Biserica îşi îndeplineşte rostul ei eshatologic reprezintă pentru aceasta, organul suprem de jurisdicţie şi control. Şeful statului primea recursul celor nemulţumiţi de modul în care erau respectate canoanele şi legile bisericeşti de către autoritatea bisericească.[857]

Ideea de supraveghere din partea statului asupra chestiunilor bisericeşti întâlnită în Regulamentul Organic s-a continuat dând naştere la diferite rânduieli, închegate apoi în 1902, într-o instituţie statornică, numită ˝Casa Bisericii˝. Acest aşezământ creat prin legea lui Spiru Haret din ianuarie 1902, pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, era întru totul asemănător cu ˝Casa Şcoalelor˝. ˝Casa Bisericii˝ a dăinuit doar până în 1921 fără a-şi realiza pe deplin scopul înfiinţării.

La 5 februarie 1909 se fac alegeri de mitropoliţi şi astfel în scaunul de Primat al ţării ajunge episcopul Atanasie Mironescu, iar la Iaşi Pimen Georgescu.

Conform tradiţie bizantine, statul a sprijinit viaţa bisericii luând măsurile necesare exprimate prin legi. Astfel, Biserica a făcut misiune în şcolile publice, în spitale,[858] în penitenciare şi în armată.[859]

Legislaţia de stat din această perioadă, legalizează repusul duminical în conformitate cu tradiţia canonică[860] şi bizantină[861] dar şi cu normele legale în domeniu din ţările occidentale.

Perioada cuprinsă între anii 1859-1918 se caracterizează prin prezenţa puternică a reprezentanţilor Bisericii în cadrul puterii publice. Mitropolitul a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Adunării elective, al Corpului ponderator şi al Senatului. Ierarhii erau membrii de drept ai Senatului unde îşi exprimau păreri competente privitoare la proiectele de legi.

Pe lângă ierarhi în forurile reprezentative erau aleşi preoţi şi monahi, ce desfăşurau o activitate politică foarte activă.[862]

 

Biserica şi actele de stare civilă.

Regulamentele Organice puneau pe seama Bisericii obligativitatea întocmirii actelor de stare civilă şi totodată, conform unei vechi tradiţii acordau Bisericii dreptul de a judeca unele pricini civile, mai cu seamă din dreptul familiei.[863]

Prin ˝legea pentru comunele urbane şi rurale˝ apărută la scurt timp după aceasta, s-au luat actele stării civile din mâna clerului şi s-au dat primarilor comunelor.[864]

Prin introducerea Codului civil, în acelaşi an, s-au luat din competenţa tribunalelor bisericeşti atribuţiile în materie de căsătorie şi s-au dat tribunalelor civile (art. 216). În urma acestei dispoziţii dicasteriile şi-au pierdut rostul şi s-au desfiinţat.

În perioada interbelică, legea pentru organizarea judecătorească,[865] restabileşte anumite obligaţii judecătoreşti preoţilor, care redeveneau instanţe de împăciuire. Situaţia aceasta nu a durat însă  după 1940.[866]

Prima Constituţie a României şi Cod civil român au adus schimbări esenţiale în domeniul dreptului familiei, neglijând autoritatea de drept public ce o aveau canoanele. Sub Legiuirea Caragea, binecuvântarea religioasă era indispensabilă pentru încheierea validă a unei căsătorii. După trecerea actelor de stare civilă din sarcina preoţilor în cea a autorităţilor laice, se acordă din ce în ce mai puţină importanţă binecuvântării religioase, mai cu seamă în materie de căsătorie.

Din punct de vedere religios, simpla căsătorie civilă este concubinaj,[867] iar reglementările inspirate după Codul civil al lui Napoleon[868] intră în coliziune cu normele canonice.

Deşi Constituţia din 1866 pune pe picior de egalitate căsătoria civilă şi cea religioasă, considerându-le deopotrivă obligatorii, Codul civil arăta că numai căsătoria civilă rămânea obligatorie (art. 151).

Din cauza lipsei unei legi organice care să rezolve problema, Curtea de Casaţie a dat hotărâri pro şi contra, acceptând în cele din urmă principiul obligativităţii căsătoriei religioase.[869]

Problema nu se rezolvă nici în perioada interbelică, ba din contră diferenţa dintre prevederile canonice şi cele laice creşte, atât în cea ce priveşte obligativitatea ceremoniei religioase, cât şi a impedimentelor la căsătorie, deşi au existat canonişti care au încercat să le aducă prin actul dispensei[870] la un numitor comun.

În ceea ce priveşte rudenia, Codul civil menţionează că rudenia cosângenilor[871] (can. 54 Trulan) de la gradul IV în sus, în linie colaterală, nu mai constituia impediment la căsătorie. Se menţinea, totuşi, rudenia de la botez (can. 53 Trulan) între naşi şi fini (art. 145).[872]Această reglementare se păstrează până în anul 1954, când a intrat în vigoare codul familiei,[873] cod ce laicizează complet legislaţia de stat privitoare la familie.

În cea ce priveşte divorţul, legislaţia civilă concordă într-o măsură mai mare cu canoanele şi cu legiuirile de stat premergătoare legislaţiei lui Cuza.

Astfel sunt considerate motive de desfacere a căsătoriei moartea (art. 208), adulterul (art. 209), atentat direct sau indirect la viaţa celuilalt soţ (art.213), excese, cruzimi sau insulte grave (art. 210).[874]

Aceste din urmă, cu o oare care bunăvoinţă, pot fi încadrate la capitolul moarte spirituală.

Alături de ele nu mai stau ca în vechile legiuiri româneşti : apostazia, erezia şi afurisirea totală şi nici motivele morale cum ar fi: votul  monahal.

 

*

 

În concluzie, perioada de timp scursă între anii 1859-1918, cu cele două subdiviziuni ale sale (1859-1918) se caracterizează prin modernizarea sistemului legislativ românesc şi apariţia unor instituţii juridice ce se păstrează în mare parte până astăzi.

Sistemul legislativ devine unul complet şi sistematic, cu reglementări constituţionale şi cu sistematizarea normelor legale pe coduri de specialitate.

Statul legiferează pentru toate domeniile vieţii sociale şi se ocupă şi de viaţa bisericească.

Deşi amestecul statului în treburile bisericii a fost foarte agresiv, mai ales în timpul domniei lui Cuza, în această perioadă au luat fiinţă sau au primit consacrare juridică, devenind funcţionale instituţii bisericeşti ce funcţionează până astăzi.

În legislaţia din această epocă întâlnim germenele instituţiei patriarhale; organizarea uni Sfânt Sinod lărgit; crearea unor instituţii de judecată pentru clerici; reorganizarea vieţii monahale etc.

Această perioadă se mai caracterizează prin faptul că se află sub influenţa ţărilor occidentale, cuprinzând principiile seculare ce circulau şi erau impuse pe cale de lege în apus.

Se poate constata că legile ce la prima vedere defavorizau Biserica au fost de fapt în sprijinul ei.

Astfel, secularizarea averilor mănăstireşti, acţiune ce aducea cele mai mari ştirbiri ale dreptului de proprietate al Bisericii şi făcea o nedreptate donatorilor, a fost benefică pentru că a pus ordine în viaţa Bisericii, aducând instituţiile bisericeşti la adevărata lor menire şi creând un echilibru absolut necesar.

Astfel s-au putut realiza reforme agrare, solicitate şi de preoţi în calitate de slujitori ai obştilor de clăcaşi,[875] au fost date suprafeţe funciare bisericilor ce nu deţineau pământ şi a fost creată o obligaţie a statului de salarizare a preoţilor şi de întreţinere a monahilor.

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei între anii 1918-1947

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Legea este făcută într-un moment anume şi pentru un popor anume ( Friederich Karl von Savigny)

 

 

 

 

 

Perioada de timp de care ne-am ocupat până acum se distinge ca fiind singura în care preoţii au fost salarizaţi integral de stat, în urma apariţiei Legii clerului mirean şi seminariilor.

Legislaţia din această perioadă cuprinde reglementări privitoare la dezvoltarea învăţământului seminarial, care a început să funcţioneze odată cu Regulamentele Organice şi reglementează apariţia primelor facultăţi de teologie. Utilitatea pentru preoţi şi pentru popor a acestor instituţii de învăţământ a fost mărită şi de faptul că s-a impus obligativitatea limbii române în cult şi astfel s-a putut realiza o uniformitate şi înnoire liturgică absolut necesară.

Primele legi privitoare la ocrotirea patrimoniului cultural naţional sunt întâlnite tot în această perioadă. Aceste lege vor crea în decursul timpului instituţii care funcţionează şi astăzi.

În relaţia Bisericii cu Statul apar instituţii de tradiţie, întâlnite sub diferite forme şi în epocile istorice anterioare, cum este Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, precum şi instituţii specifice acestei perioade cum este Casa Biserici.

În relaţiile cu alte culte statul acorda libertate religioasă. Celelalte culte recunoscute aveau drepturi similare cu cele ale Bisericii Ortodoxe, iar conceptul de libertate religioasă funcţiona.

Pe lângă lucrurile apreciabile realizate în această perioadă istorică, sistemul legislativ are multe erori de concepţie şi este secularizant. Statul laicizează aproape total dreptul şi elimină instituţii de drept canonic din viaţa publică, izolându-le între pereţii locaşurilor de cult.

Începând cu această perioadă istorică se poate constata o neconcordanţă permanentă între exigenţele morale impuse de dreptul bisericesc şi cele impuse de legislaţia de stat.

Treptat, modelul simfoniei bizantine, este înlocuit cu unul nou, de tip occidental, în care viaţa religioasă este scoasă din sfera publică şi împinsă în cea privată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei între anii 1989-2003

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Legile trebui să se potrivească într-un asemenea grad poporului pentru care sunt făcute, încât este foarte rară întâmplare dacă legile unui popor sunt nimerite pentru altul ( Charles de Secondat, baron de la Brede,de Montesquieu)

 

 

 

 

1. Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi

instituţiile ei între anii 1989-2003

 

Instituţiile statului român şi importanţa lor pentru viaţa bisericească

După 1990, sistemul organizării statale s-a modificat, fiind înlocuite vechile forme de organizare centralizate excesiv cu noi forme de organizare ce au la bază principiile descentralizării, deconcentrării şi autonomiei locale.

La nivel central, cele trei puteri ale statului aparţin unor instituţii diferite şi clar delimitate. Puterea legislativă aparţine Parlamentului cu cele două camere ale sale, puterea executivă aparţine guvernului şi preşedintelui iar puterea judecătorească aparţine instanţelor judecătoreşti: judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.

Forul reprezentativ la nivel naţional este Parlamentul. El adoptă legile necesare bunei desfăşurări a vieţii în Statul Român[876]. Legile adoptate sunt diferenţiate pe trei categorii în funcţie de importanţa lor şi numărul necesar de voturi. Conform acestor criterii există legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare[877].

În opoziţie cu vechiul sistem politic de până în 1989, autorităţile publice locale funcţionează potrivit principiului descentralizării.

La nivel local organele de conducere sunt : primarul, cu rol executiv, şi consiliul local.

La nivel judeţean, organul de conducere este Consiliul Judeţean, preşedintele său având rol executiv şi fiind ordonator principal de credite. Consiliul Judeţean coordonează şi dă coeziune activităţii consiliilor locale.

Relaţia dintre Guvern şi unităţile legislative locale, este realizată prin intermediul instituţiei Prefecturii. Prefectul este reprezentatul Guvernului în teritoriu şi cel care verifică legalitatea actelor şi deciziilor consiliilor locale.

Organul specializat în relaţiile dintre culte este Ministerul Culturii şi Cultelor, minister ce are în componenţa sa Secretariatul de Stat pentru Culte, având, printre altele şi următoarele atribuţii:

• sprijină cultele religioase, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare ale acestora, pe baza Constituţiei, în vederea participării lor la viaţa sociala şi spirituala a ţarii şi urmăreşte ca în relaţiile dintre culte sa fie excluse orice forme, mijloace şi acţiuni de învrăjbire religioasă şi mediază în situaţiile litigioase care apar;
• asigură legătura dintre cultele religioase şi organele administraţiei publice centrale şi locale, în vederea respectării libertăţii şi autonomiei cultelor, a prevenirii şi înlăturării oricăror abuzuri, prin aplicarea legii; sprijină autorităţile administraţiei publice locale pentru rezolvarea problemelor specifice care apar în raporturile lor cu cultele, asociaţiile şi fundaţiile religioase şi, totodată, acorda asistentă cultelor, la solicitarea acestora, în soluţionarea problemelor pe care acestea le supun autorităţilor administraţiei publice locale;
• analizează cererile de înfiinţare a unor noi culte religioase, întocmeşte documentaţiile cerute de lege şi face propuneri în vederea recunoaşterii acestora;
• face propuneri pentru recunoaşterea, conform legii, a şefilor cultelor religioase, a conducătorilor de eparhii, a celorlalţi ierarhi şi a celor asimilaţi acestora, la cererea cultelor;
• ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, precum şi a personalului clerical şi laic din cadrul cultelor religioase, inclusiv din învăţământul teologic neintegrat în învăţământul de stat, în vederea alocării de contribuţii de la bugetul de stat pentru completarea surselor necesare salarizării acestora şi acordării indemnizaţiilor pentru funcţiile de conducere, potrivit legii;
• colaborează cu Ministerul Educaţiei Naţionale în probleme de învăţământ, ca mediator între cultele religioase legal recunoscute şi Ministerul Educaţiei Naţionale, şi avizează alături de acesta, planurile de învăţământ şi programele elaborate de către cultele recunoscute oficial de către stat.

Ministerul Culturii şi Cultelor este ordonator principal de credite şi face previziunile necesare pentru înscrierea în bugetul de stat a sumelor necesare acestui domeniu de activitate[878], distribuindu-le apoi potrivit principiului proporţionalităţii cultelor, prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte, pe bază de proiecte şi programe.

Independent de sumele alocate prin Secretariatul de Stat pentru Culte[879], unităţile administraţie publice locale pot aloca din Bugetul propriu sprijin financiar cultelor religioase.[880]

Dintr-o analiză a bugetelor locale, mai ales în mediul rural, se poate însă constata că la capitolul bugetar cheltuieli pentru cultură şi culte, în mod frecvent nu sunt prevăzute sume acordate locaşurilor de cult[881].

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei

Constituţia României şi prevederile ei privitoare la viaţa religioasă

Este pe deplin acceptat că orice revoluţie socială are un caracter neconstituţional, întru cât prin obiectivele sale, prin programul şi prin instrumentele folosite ori prin formele violente de manifestare are ca scop să înlăture ordinea constituţională existentă în momentul izbucnirii sale şi să instituie un regim nou constituţional, să înlocuiască aparatul de stat constituit anterior cu o structură de guvernare nouă[882].

Transformările politice din anul 1999 nu fac excepţie de la această regulă, fiind din punct de vedere formal juridic activităţi  neconstituţionale, dar nu lipsite de legitimitate. Mişcarea nu a fost lipsită de legitimitate deoarece ordinea constituţională instituită la 21 august 1965 nu mai avea sprijin popular.

Cum este şi firesc, vechea ordine constituţională, ce nu se mai bucura de sprijin popular, a fost înlocuită cu o nouă ordine constituţională, ce avea la pază un nou act constituţional aprobat prin referendum în anul 1991.

Ceea ce caracterizează ˝Constituţia din 1991˝ este ruperea totală de tradiţia constituţională democratică românească şi lipsa unei concepţii unitare, ea fiind rezultatul unei alăturări de texte luate în mod separat din mai multe constituţii europene şi chiar din Convenţia europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 şi, în consecinţă, deşi unele din ele au un conţinut acceptabil în sine, absenţa unei legături coerente a dus la rezultate mediocre.[883]

În general, Constituţia, încă de la prima vedere, se observă că are un caracter eclectic şi abstract, iar textele împrumutate nu sunt aprofundate, făcându-se în multe cazuri trimiteri la legile organice.

Cu toate acestea, articolul privitor la culte este mai generos în conţinut şi exprimare decât  prevederile Constituţiei anterioare.

Articolul 29 din Constituţia din 1991 are următorul conţinut:

1. Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi liberarea credinţei religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale.
2. Libertatea conştiinţei este garantată, ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
3. Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
4. În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
5. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea activităţii religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
6. Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Din textul constituţional se pot desprinde înţelesul a două sintagme juridice ˝libertatea de conştiinţă˝ şi ˝libertatea religioasă¨, precum şi imposibilitatea îngrădirii lor.

Prin libertatea de conştiinţă se înţelege dreptul cetăţenilor de a avea şi de a-şi exprima public o anumită concepţie despre lume şi viaţă. În libertatea de conştiinţă se include dreptul de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă[884] sau de a aparţine unui cult religios; de a îndeplini un ritual cerut de acea credinţă, precum şi dreptul cultelor, ca în condiţiile legii, să se organizeze, să-şi desfăşoare ritualul şi să-şi pregătească personalul cultului prin forme proprii de învăţământ.

Examinând conţinutul libertăţii menţionate, ca drept fundamental al cetăţeanului, se constată că acest drept are un conţinut complex, în care se includ mai multe libertăţi, consacrate ca atare, în documente internaţionale, ca, de altfel, şi în constituţiile statelor.

Concepţia juridică internaţională de ˝libertate religioasă˝ este privită prin prisma doctrinei despre drepturile omului[885].

Drepturile omului sunt definite astăzi ca fiind ˝acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei societăţi.[886]

Drepturile privitoare la viaţa religioasă sunt exprimate în art. 18 şi 19 din Declaraţia universală a drepturilor omului:

˝Orice om are libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a-şi manifesta religia, sau convingerea, singur, sau împreună cu alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase cult şi împlinirea riturilor.

Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni, din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei, prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.˝

Aceste concepte erau în ţara de provenienţă, S.U.A[887], o ipoteză de convieţuire religioasă şi socială[888] .

Rezultatele aplicării, fără acomodări, la sistemul legislativ românesc, fără a ţine cont de condiţiile materiale şi spirituale din ţară[889], nu a constituit un succes total, datorită lipsei unei treceri de la general la particular; trecere pe care trebuia să o facă legea cultelor.

Biserica deşi nu a participat la elaborarea diverselor declaraţii, nu este străină de formarea unei mentalităţi în care să poată apărea asemenea documente[890]. Biserica le acceptă respectând valoarea lor universală[891], şi utilitate lor pentru omul văzut ca o cunună a creaţiei[892], deşi din punct de vedere biblic nu se poate vorbi de drepturi ale omului ci de obligaţii[893] şi de iubire jertfelnică.

Una din probleme create de doctrina drepturilor omului a fost acea că nu a existat o linie de demarcaţie clară între drepturi şi obligaţii. Drepturile au fost invocate cu mare promptitudine iar obligaţiile ignorate.

Firava prevedere constituţională prevăzută în alin. 2 şi 4 din art.29, privitoare la faptul că libertatea de conştiinţă trebuie să fie exercitată în spirit de toleranţă şi de respect reciproc fiind interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă, nu a aşternut pacea confesională. Conţinutul acestor paragrafe a fost încălcat cu brutalitate printr-un prozelitism agresiv practicat mai ales de grupări neoprotestante.[894]

Metoda propusă şi consecvent aplicată de misionarul creştin ortodox este persuasiunea sau libera convingere şi aderare sau opţiune care nu afectează libertatea de conştiinţă Aceasta exclude de la început atât prozelitismul coercitiv cât şi presiunea malefică a celui fanatic.[895]

În absenţa unor prevederi constituţionale[896] care să dezvolte în mod clar un climat de bună convieţuire, calea spre prozelitism şi învrăjbire religioasă rămâne deschisă. Deşi nu există un articol constituţional clar, există totuşi câteva articole de lege ce interzic prozelitismul religios. Art. 7 din Legea audio–vizualului [897] interzice în mod expres sponsorizarea emisiunilor care fac prozelitism religios[898]. Art. 11, alin. 3 din Lega învăţământului[899] interzice prozelitismul religios în şcoli. [900]

Din motive financiare sau din proasta interpretare a conceptului de libertate religioasă, aceste norme legale au fost adesea încălcate. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului face deosebire între mărturisirea de credinţă creştină şi prozelitismul abuziv, deoarece prima corespunde adevăratei evanghelizări, iar a doua reprezintă coruperea sau deformarea care se opune respectului datorat libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie.[901]

Constituţia acordă cultelor religioase libertate de organizare în conformitate cu propriile statute (alin.3) declarându-le totodată autonome faţă de stat (alin.5), libertatea lor ne fiind îngrădită decât dacă aduce atingeri securităţii statului, ordinii de drept, proprietăţii, vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii cetăţeneşti.

Legiuitorul român a evitat să afirme explicit că Statul este separat de Biserică. Cu toate acestea principiul separării Statului de Biserică este prezent în Constituţie, fiind secondat de principul autonomiei bisericeşti enunţat în alin. 5.

Principiul autonomiei, unul din principiile generale ale statului laic în relaţiile cu cultele dar şi ale dreptului bisericesc, este privit nuanţat în funcţie de tipul de raport ce îl are Biserica cu statul, fiind considerat un principiu într-o continuă schimbare, ce nu poate fi definit într-un act juridic, ci doar enunţat. În ţările în care Biserica este separată totalmente de stat există o autonomie mai bogată, în celelalte, statul, acordând sprijin financiar şi instituţional Bisericii, pretinde controlul aspra activităţilor desfăşurate cu sprijinul său. În România, Statul colaborând cu Biserica şi acordându-i sprijinul, poate limita autonomia bisericească, conceptul de autonomie ne confundându-se cu cel de independenţă.

Alin.5 are o reglementate contrară ultimelor trei Constituţii, statul acordând dreptul şi sprijinul său activităţii religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.

Acest text este foarte important deoarece este în conformitate cu misiunea creştină şi a dus la apariţia unor noi reglementări cu caracter ordinar privitoare dezvoltarea instituţiei capelanatului[902], prin încadrarea preoţilor în cadrul instituţiilor menţionate prin obiectul lor de activitate.

Ultimul alineat al art. 29 reglementează dreptul părinţilor şi al tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Prevederile sunt absolut fireşti, ţinând cont de înrâurirea pe care o are educaţia părinţilor asupra copiilor. Această reglementare respectă tradiţia legislativă românească în domeniu, însă ar mai putea fi nuanţată, mai ales în ceea ce priveşte acţiunea tutorelui.

Codul familiei defineşte două forme de protecţie a minorului în cazuri speciale, curatela[903] şi tutela. Tutela fiind temporară (art. 139 Codul Familiei), tutorele fiind instituit până la dobândirea deplinei capacităţi a minorului, exercită o influenţă asupra acestuia ocupându-se şi de educaţia lui religioasă. Textul constituţional admite chiar schimbarea religiei copilului în funcţie de cea a tutorilor.

Deşi este acceptabil că tutorele nu poate acorda altă educaţie religioasă decât cea a cultului din care face parte, ar trebui să se facă distincţie între tutela exercitată de o persoană fizică şi una exercitată de o instituţie de binefacere. Copiii ce sunt internaţi în asemenea instituţii ar trebui să nu-şi poată schimba religia şi să beneficieze de asistenţă religioasă din partea unui deservent al cultului din care face parte.

În concluzie, noile reglementări constituţionale, deşi reprezintă un progres, comparativ cu celelate acte constituţionale româneşti,  trebuie detalitate prin legi organice şi ordinare pentru a fi cu adevărat aplicabile.

 

Legea organică a cultelor în proiect

Este anacronic să se analizeze Decretul 177/1948 în anul 2003, însă un principiu juridic spune că acolo unde nu exist reglementări noi sunt valabile cele vechi.

Acest decret, bazat pe ordinea constituţională de atunci, ca orice act normativ, are părţile lui bune şi părţi mai puţin reuşite. Deşi nu este abrogat de drept, decretul este căzut în desuetudine, ignorându-se părţile utile ale lui, aplicându-se în mod constant o singură prevedere, recunoaşterea membrilor ierarhiei superioare de către puterea de stat (art. 21).

Acest decret ce a făcut subiectul capitolului anterior urmează să fie înlocuit de nouă lege a cultelor, lege organică ce face istorie în proiect şi nu în aplicare, lipsind viaţa religioasă românească de ˝un act constituţional˝.

Deşi au existat mai multe proiecte, dezbaterile publice pe marginea lor au fost legate de unele aspecte de fond minore, ce ţineau mai mult de semantică, decât de drepturi juridice concrete.

Discuţii aprinse s-au purtat pe marginea acordrii apelativul de ˝naţională˝[904], Bisericii Ortodoxe Române.

Deşi a existat o întreagă tevatură privitoare la acest aspect, poate fi constatat istoric că nici titulatura interbelică de dominantă nu a adus avantaje juridice sau economice Bisericii Ortodoxe.

Titulatura de biserică naţională, dominantă sau cu un statut special, o au şi alte biserici din ţări democratice (Danemarca, Grecia, Anglia Spania, Portugalia).[905]

 

*

 

Principiile care urmează să stea la baza viitoarei legi a cultelor au fost analizate, considerându-se că centrul acestora este neutralitatea statului faţă de cultele religioase.[906]

Pe lângă acestea, o nouă lege a cultelor ar trebui să definească:

• principiile generale de organizare şi funcţionare a cultelor;
• relaţiile dintre dreptul comun de stat şi dreptul canonic sau bisericesc[907];
• relaţiile dintre stat ca societate civilă şi Biserică ca societate religioasă sau cult religios, persoană juridică în cadrul statului;
• relaţiile dintre gândire, conştiinţă şi credinţă religioasă;
• relaţiile dintre învăţământul de stat sau profan şi învăţământul teologic;
• relaţiile dintre patrimoniul sacru bisericesc şi patrimoniul laic sau al societăţii civile;
• raportul dintre misiunea religioasă şi prozelitismul religios[908];
• tratamentul aplicat tuturor credincioşilor, dar şi necredincioşilor (liber-cugetători, agnostici, atei);
• asigurarea unei distincţii clare între secte[909] şi societăţi religioase şi culte[910] ;şi reglementarea procedurilor de înregistrare ale acestora;
• asigurarea unui climat de dialog între culte şi existenţa unei comisii paritare funcţionale, cu statut juridic bine precizat, care să rezolve pe cale extra judiciară diferendele dintre culte;
• asigurarea modificării celorlalte legi, care sancţionează nerespectarea prevederilor Legii cultelor, pentru ca aceasta să nu devină literă moartă.

Abordarea proiectului legii cultelor la nivel de principii este singura modalitate de a trata subiectul deoarece în momentul de faţă nu există un proiect al Legii cultelor în dezbaterea publică, pentru a putea lucra pe text.[911]

Reglementările cu caracter religios trebuie să ducă la înţelegere şi unitate nu la dezbinare, pentru că dorinţa Mântuitorului a fost ˝ca toţi să fie una˝ (Ioan 17,21).

 

Prevederile codurilor de legi privitoare la viaţa religioasă din România

Prevederile codului civil

Normele civile ca toate celelalte norme de drept comun îi privesc în mod egal pe cetăţenii României, deci şi pe preoţi.

În legătură însă cu clericii există o normă cu caracter prohibitiv ce îi priveşte în mod special, alături de încă două categorii socio-profesionale, medicii şi farmaciştii.

Art. 810 are următorul conţinut: ˝Doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii, care au tratat o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamente, ce dânsa a făcut în favoare-le în cursul acestei boli.

Sunt exceptate:1. Dispoziţiile remuneratorii făcute cu titlu particular; se va ţine însă seama de starea dispunătorului şi de serviciile făcute.

2.Dispoziţiile universale, în caz de rudenie până la al patrulea grad inclusiv, afară numai dacă mortul va avea erezi în linie dreaptă şi dacă acela, în profitul căruia s-a făcut dispoziţia, nu este le chiar erede în lini dreaptă.

Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor˝.

Încălcarea acestei norme legale atrage nulitatea testamentului, însă în condiţiile amintite mai sus, adică în afara gradelor de rudenie menţionate şi în cazul ultimei boli de care a suferit cineva şi a fost asistat religios de preot.

Această reglementare civilă s-a păstrat nemodificată în decursul timpului, fiind inspirată din Codul civil francez[912]. În adoptarea ei legiuitorul român s-a inspirat după cel francez, considerând că o persoană la sfârşitul vieţii este uşor influenţabilă de persoanele care îi acordă îngrijire spirituală şi medicală.

Un alt motiv pentru care a fost adoptat acest text este acela că orice persoană e gata să sacrifice orice pentru a mai trăi.[913]

Conform doctrinei juridice actuale, motivul pentru care reglementarea este menţinută în Codul civil[914] este păstrarea prestigiului profesional al preotului şi al celorlalte categorii profesiοnale[915].

 

Prevederile codului penal

Împiedicarea libertăţii cultelor

În România, reacţiile ne conforme cu democraţia şi imposibilitatea de a le sancţiona demonstrează faptul că există o precaritate legislativă. Aceasta este favorizată şi de faptul că ne aflăm de peste un deceniu, fără o lege a cultelor şi fără o doctrină politică în care elementul religios cultural să-şi aibă parte cuvenită.[916]

Cu toate acestea, în domeniul religios nu se poate vorbi de un deşert legislativ, ci există pe lângă reglementările civile şi norme de drept penal, care permite celor ce nu au înţeles democraţia să se manifeste cum doresc fără a respecta normele de convieţuire socială.

În categoria amintită mai sus intră şi aceia care înţeleg să-şi exprime opiniile deranjând cultul divin şi calomniind membrii clerului chiar în timpul Sfintei Liturghii. Fenomenul este cunoscut şi el persistă de mai bine de zece ani, neglijându-se faptul că legislaţia românească are reglementări clare în această privinţă.

Codul Penal protejează prin dispoziţiile sale atât cultul cât şi pe slujitorii lui.[917] Titlul IX din codul mai sus amintit este intitulat: Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii sociale privind convieţuirea socială . În cadrul acestui titlu, la articolul 318, alin. a, este sancţionată împiedicarea libertăţii de cult: Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă[918].

Acest articol este printre cele mai vechi din codul penal şi este inspirat după Codul penal italian.[919]

Articolul sancţionează un delict ce poate fi săvârşit sub două forme: împiedicarea sau tulburarea.

Legea protejează doar cultele recunoscute de stat, prin exerciţiul acestora înţelegându-se practicile religioase ale cultului.

Cei care tulbură cultul religios, în mod voit, în general, se fac vinovaţi şi de infracţiunea de calomnie. Codul Penal sancţionează pe cei ce aduc acuzaţii calomnioase la adresa oricăror persoane Articolul 206 prevede următoarele: Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la sancţiune penală, administrativă, sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţilor. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Biserica şi-a protejat totdeauna cultul, luând măsuri de siguranţă împotriva celor ce intenţionau să-l tulbure, folosindu-se de mijloacele de care putea uza în epoca respectivă. În primele secole exista o persoană specializată, care făcea parte din clerul inferior şi purta titulatura de ostiar, portar sau uşier.[920]

La auzul expresiei liturgice ˝Uşile, uşile…,˝ rostite de diaconi sau ipodiaconi, ostiarii luau măsuri pentru închiderea şi paza uşilor,[921] deoarece Mărturisirea de credinţă şi Anaforaua nu se cuvenea să fie perturbate de păgâni sau eretici.

Necesitatea existenţei acestei trepte a dispărut odată cu protecţia pe care Biserica o primea din partea Statului. Legislaţia de stat permitea Bisericii să aplice propriile sancţiuni celor ce săvârşeau asemenea infracţiuni[922].

Astăzi lucrurile stau altfel. În urma producerii infracţiunilor amintite în textele de lege mai sus citate instituţiile bisericeşti au posibilitatea să introducă plângere prealabilă la organele abilitate, în termen de două luni. Plângerea prealabilă este condiţie de pedepsibilitate.

Pentru a nu ajunge în această neplăcută situaţie, poate fi urmată calea pe care o prevăd canoanele, că ˝mare primejdie este acolo unde canoanele nu stăpânesc˝.[923]

Dreptul canonic precizează faptul că nemulţumirile privitoare la clerici nu se rezolvă prin acte de violenţă fizică sau verbală, ci prin depunerea unei plângeri la instanţele bisericeşti în chestiuni bisericeşti şi la instanţele civile în chestiuni civile.[924]

Canoanele prevăd următoarele cerinţe pentru cei vor să depună plângere la instanţele bisericeşti: să fie oameni vrednici de încredere (can 6, II Ec., 21, IV Ec., 8, 19, 128, 129 Cartagina); să fie de credinţă ortodoxă (6, II Ec.).

Acuzatorul trebuie să-şi susţină pâra cu doA se vedea altfel se pedepseşte ca un calomniator (19 Cartagena).

Cel ce acuză trebuie să dea o declaraţie că este gata să se supună pedepsei care s-ar da celui acuzat, în cazul în care acesta s-ar dovedi nevinovat (6, II Ec. ).

Cel ce a formulat mai multe acuze împotriva unui cleric sau a episcopului, dacă nu poate dovedi una dintre ele nu le poate susţine nici pe celelalte (130 Cartagena ).

Se înţelege că nici ereticii sau schismaticii, caterisiţii[925] sau excomunicaţii, adică în genere orice persoană care din punct de vedere al credinţei sau al moralei este incapabilă să ridice pâră; sau mai bine zis o astfel de pâră nu poate fi luată în considerare de forurile bisericeşti.[926]

Biserica are, aşa cum se poate constata reglementări proprii, dar în ultimă instanţă,  poate apela şi la legile statului.

Profanarea de morminte

Într-o formă simplificată s-a păstrat până în actualul cod penal reglementarea privitoare la profanarea de morminte. Reglementarea se regăseşte în articolul 319 şi sancţionează: ˝profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru.˝

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea socială, a căror dezvoltarea este condiţionată de cultivarea şi păstrarea sentimentului de respect şi pietate faţă de cei decedaţi şi faţă de obiectele care păstrează memoria lor (cadavre, morminte, monumente[927]).

Acest text penal, are corespondenţă canonică. Jefuitorii şi spărgătorii de morminte sunt canonisiţi aspru de canoanele 66 al Sfântului Vasile cel Mare, 7 Grigorie de Nyssa şi 29 al Sfântului Ioan Postitorul.

Secretul profesional

În exerciţiul misiunii sale, preotul, ia cunoştinţă de diferite realităţi din viaţa socială sau domestică, care se constituie în ceea ce legislaţia laică denumeşte secret profesional. Aspectul cel mai important al secretului profesional este secretul spovedaniei.

Secretul mărturisirii păcatelor implică datoria necondiţionată a duhovnicului de a păstra toate secretele ce i-au fost mărturisite.[928] Obligaţia duhovnicului de păstra secretul mărturisirii a făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte de a fi fost legiferată astfel, în chip expres, în Biserică. Secretul Spovedaniei era în vigoare şi în epoca mărturisirii şi a penitenţei publice. Penitenţii ajungeau la o mărturisire publică după ce se mărturiseau, în taină, înaintea duhovnicului. Acesta îi îndemna la mărturisirea publică a păcatelor numai dacă el considera că este în folosul înnoirii sufleteşti a lor.[929]

Preotul nu trebuie să lase nici o urmă de îndoială asupra caracterului secret al dialogului ce‑l poartă cu penitentul. Lui nu‑i este permis a‑l întreba pe acesta, nominal şi cu imprudenţă, în cursul mărturisirii, despre persoanele ce l‑au însoţit la comiterea păcatului, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care s‑ar putea trage concluzia că dezvăluie păcatele altora. De asemenea, nu îi este îngăduit duhovnicului să facă vreo însemnare, oricât de sumară. Într‑un astfel de caz este uşor de înţeles impresia descurajatoare ce s‑ar strecura în sufletul fiului duhovnicesc, precum şi pericolul căderii scrisului în alte mâini.[930] Există astăzi obiceiul, tot mai des întâlnit, ca penitentul să‑şi facă un examen de conştiinţă cu ajutorul unor îndreptare pentru Spovedanie şi să alcătuiască liste cu păcatele ce le‑a săvârşit. Acest lucru facilitează o spovedanie completă, fără riscul de a uita ceva. Preotul are datoria de a‑l sfătui pe credincios să distrugă acea listă, pentru a nu ajunge pe mâna altor persoane. Evident, dacă sfatul nu este ascultat, duhovnicul va fi degrevat de orice vină.

Pentru garantarea discreţiei, mărturisirea nu poate fi făcută în auzul tuturor. De aceea, este nevoie de impunerea unei discipline în rândul celor care aşteaptă momentul propriei mărturisiri.

Pentru îndrumarea spirituală, preotul poate folosi în predică experienţa sa de duhovnic, însă, vorbind numai în termeni generali şi impersonali.

În relaţiile personale, duhovnicul va trebui să aibă o astfel de conduită, încât să nu lase penitentului nici cea mai slabă bănuială despre o prejudecată a sa cu privire la cel ce şi‑a mărturisit păcatele.

Preotul duhovnic trebuie să fie atent ca nu cumva, printr-o expresie, să lase a se înţelege de către cei din jur păcatele aflate la Mărturisire şi nici să dea indicaţii cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent, ori despre epitimia prescrisă cuiva.[931]

Duhovnicul este obligat să dea epitimii, în aşa fel încât să reiasă în mod evident în faţa tuturor de ce păcate s-a făcut vinovat penitentul. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34, dă un exemplu în acest sens, arătând că, în anumite cazuri, pot exista excepţii de la regula generală de penitenţă, pentru a proteja secretul Spovedaniei şi a nu aduce prejudicii celui ce s‑a destăinuit din evlavie, păcatul nefiindu‑i cunoscut public.[932]

Duhovnicul nu poate destăinui păcatele nici pentru scopuri utile penitentului şi nici când acesta însuşi îl autorizează. Canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul interzice duhovnicului care „primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse… să… dea în vileag cele (ce le ştie) despre ei “.[933]

Nici înaintea autorităţilor preotul nu poate destăinui păcatele aflate, chiar dacă ar fi expus să-şi piardă viaţa. El are, însă, datoria de a îndemna pe penitent să prevină pe cei în cauză.

Preotul nu poate fi chemat ca martor într-un proces al cărui subiect este penitentul şi nu poate divulga secretul profesional. Legile de stat au reglementări precise în acest sens. Astfel, art. 79, alin. 1 din Codul de procedură penală stipulează: „Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei…“.[934]

În doctrina juridică mai veche, acest articol este considerat aplicabil tuturor celorlalte categorii profesionale cu excepţia preoţilor[935].

Indiferent de împrejurare, preotul poate să spună despre cel acuzat pe nedrept că nu este vinovat[936], însă pe adevăratul vinovat nu-l poate denunţa în nici un fel, nici întrebuinţând artificii de formă, expresii ambigui, care ar constitui o manieră de denunţare. În cazul în care duhovnicul divulgă păcatele mărturisite la Spovedanie, dar penitentul nu le recunoaşte, canonul 132 Cartagina prevede ca dreptatea să fie de partea penitentului, iar duhovnicului să nu i se dea crezare.[937]

Sancţiunea încălcării secretului Spovedaniei[938] nu este numai aceea de a nu i se da crezare duhovnicului, căci divulgarea celor mărturisite constituie pentru duhovnic un delict grav. Izvoarele vechi ale dreptului lasă să se vadă opinia unanimă despre gravitatea unei astfel de imprudenţe, însă nu dau o prescripţie fixă şi uniformă.

Nicodim Aghioritul menţionează sancţiunea canonică a caterisirii şi face aluzie la legile statului bizantin, care prevedeau închisoarea pe viaţă şi tăierea limbii duhovnicului care ar fi trădat secretul Spovedaniei.[939]

Patriarhul Luca al Constantinopolului a pedepsit cu oprirea de la Liturghie pe un duhovnic fiindcă a săvârşit această faptă, iar canonul 120 al Nomocanonului în 228 de capitole prevede suspendarea preotului pe timp de trei ani, având dreptul să se împărtăşească o dată pe lună şi obligaţia de a face o sută de metanii zilnic.

Pravila de la Govora este mult mai aspră. În glava 319 are următorul conţinut : ˝ Cetăţeneasca lege zice să i se scoaţă limba pe ceafă şi să i – o tragă limba până va muri.˝

Regulamentul de procedură al Bisericii Ortodoxe Române, în articolul 28, sancţionează cu depunerea din treaptă pe cel care violează secretul Spovedaniei.[940]

Încălcarea secretului Spovedaniei nu cade numai sub sancţiuni canonice, ci este pedepsită şi în legislaţia de stat. Art. 196 din Codul penal stipulează următoarele: ˝Divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori a funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau cu amendă.˝[941]

Deşi textul de lege nu enumără în mod limitativ profesiile la care se referă, doctrina juridică a trecut şi preoţia în rândul categoriilor profesionale împotriva cărora se poate depune plângere prealabilă[942] în cazul divulgării secretului profesional.[943]

Pentru a nu cădea sub sancţiuni canonice şi civile şi pentru a nu aduce pagubă sufletelor dornice de penitenţă, preotul trebuie să păstreze secretul profesional în general[944] şi mai ales secretul Sfintei Taine a Spovedaniei. El este obligat să păstreze aceeaşi taină pe care Însuşi Dumnezeu o păstrează faţă de păcatele oamenilor, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Morala creştină şi norma penală

Problema raportului dintre drept şi morală a fost abordată adesea. Dacă în trecut se considera că între drept şi morală nu se poate recunoaşte în ceea ce impun ori interzic cele două ordini sociale, ci doar în felul în care impun sau interzic un anumit comportament uman[945], astăzi lucrurile au început să pară altfel. Legea este legată de morală, dar este relativ autonomă faţă de aceasta. Se poate întâmpla ca o regulă juridică să fie discutabilă pe baza unor consideraţii etice pentru anumite părţi ale opiniei publice sau de către grupuri politice. Dar regula juridică rămâne aplicabilă şi nu este abrogată[946].

Toate normele de drept, deci şi cele de drept penal sunt reguli de morală instituţionalizate şi juridicizate, unele dintre ele, regăsindu-se în de Dreptul canonic[947].

Dacă legislaţia penală[948] din perioada comunistă poate fi caracterizată ca fiind secularizată legislaţia din actuala perioadă începe să se depărteze tot mai mult de morală apărând într-o profundă contradicţie cu aceasta.

Din punct de vedre conceptual, dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, care reglementează viaţa socială într-un stat, iar morala reprezintă totalitatea regulilor de comportare a oamenilor, sau, ansamblul de concepţii despre bine şi rău, despre just şi injust, despre admisibil şi inadmisibil.

Având în vedere aceste definiţii sumare ale dreptului şi ale moralei, constatăm în primul rând că atât dreptul, cât şi morala au ca preocupare comportarea oamenilor, stabilind reguli de convieţuire socială. Diferenţa constă în faptul că aria de referinţă a moralei este mult mai largă decât cea a dreptului, fără a exista însă o contradicţie între cele două.[949]

Codul penal actual diferă de vechiul cod penal prin două modificări, având caracter imoral: legalizarea avortului[950] şi a homosexualităţii[951], în anumite condiţii precizate de textul de lege.

Prin abrogarea Decretului 770/1966 a fost legalizată întreruperea sarcinii. Art. 185 Codul penal sancţionează întreruperea sarcinii în anumite situaţii: în afara instituţiilor medicale sau cabinete medicale autorizate în acest scop; de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate; dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.

Articolul sancţionează de asemenea avortul realizat fără consimţământul femeii; precum şi urmările agravante ale acestei infracţiuni.

Legalizarea avortului intră în conflict direct cu normele de drept canonic. Canoanele fac distincţie în cea ce priveşte perioada de penitenţă între avortul cu voie (can. 21 al Sf. Ioan Postitorul) şi avortul fără voie (can.22 Sfântul Ioan Postitorul); între cele ce săvârşesc avortul în calitatea pe care o au (can. 91, VI Ec.) şi care îşi provoacă singure (can. 2 Sf. Vasile cel Mare).

Un alt conflict între canoane şi legislaţia laică este produs de modificarea articolului 200 din Codul penal[952], privitor la homosexualitate.

Bazându-se pe Sfânta Scriptură (Levitic 20,13; Romani I, 26-27), Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 62, canoniseşte aspru pe cei ce săvârşesc acest păcat.

Pe lângă aceste conflicte între drept şi morală, Codul penal mai conţine o reglementare care este ignorată ca şi când nu ar exista. Art. 325 are următorul conţinut: ˝Fapta de a vinde sau răspândi, precum şi de a deţine, în vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte materiale obscene, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.“

Din aceste câteva exemple, se poate constata o scădere a moralei sociale, acceptată la nivelul reglementării juridice.

Reglementările imorale, proiectate sau aprobate, din sistemul juridic românesc sunt periculoase pentru sănătatea morală a indivizilor societăţi noastre, deoarece impun ca ceva legal ceva imoral şi dăunător eticii individuale şi civice.

Păstrarea unei corespondenţe între drept şi morală este necesară deoarece în timpurile pe care le trăim legea tinde să devină principalul sistem normativ, având un rol covârşitor în reducerea varietăţii comportamentale.

 

Norme şi dispoziţii ordinare ale legislaţiei de stat privitoare la Biserică şi instituţiile ei

Legislaţia statului privitoare la Biserică este compusă din două tipuri de norme. Pe de o parte, sunt norme cu caracter general, ce se referă în mod indirect la Biserică, pe de cealaltă parte există norme care se referă direct la aceasta.

Cunoaşterea actelor normative ce fac referire la cultele religioase apărute de la 1 ian. 1990 uşurează munca în administraţia parohială şi dă siguranţă preotului paroh că tot ce întreprinde este legal deoarece legile de stat sunt izvoare fundamentale ale Dreptului bisericesc[953].

Prin receptarea acestor legi, Biserica împărtăşeşte împreună cu Statul, soarta vieţii sociale, încadrându-se în orânduirea social – politică şi lucrând în condiţiile veacului, fără a renunţa la specificul ei, rămânând ca origine, ca rost şi obiceiuri, identică doar cu sine însuşi.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la monahismul românesc

Norme şi dispoziţii privitoare la organizarea vieţii monahale

Lege nr.178 privind abrogarea art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, 11 aprilie 2002[954]

Această lege abrogă dispoziţiile restrictive privitoare la monahism din art. 7 alin 1 al Decretului cultelor.

Norme şi dispoziţii privitoare la sprijinul acordat de stat unor vetre monahale.

Hotărârea nr. 897 privind acordarea unui ajutor financiar din partea statului pentru Monastirea Râmeţ, judeţul Alba, 8 noiembrie 1995[955].

Hotărârea nr. 779 privind alocarea unor sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001, 21 august 2001[956].

Această hotărâre de guvern acorda fonduri Mănăstirii Ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului” – Nicula.

Hotărârea nr. 896 privind finanţarea lucrărilor de conservare şi restaurare la monumentul istoric “Ansamblul Mănastirea Agapia” din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 8 noiembrie 1995[957].

Hotărârea nr. 742 pentru abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 500/1999 privind transmiterea, cu plata, a unui activ din proprietatea Societarii Comerciale “Sortilemn”-S.A. în proprietatea publică a statului, în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi în folosinţa gratuită a Mănăstirii Ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului” – Nicula, 31 august 2000.[958]

Hotărârea nr. 1.260 privind acordarea unui ajutor financiar din partea statului Mănăstirii Bogdana din municipiul Radauţi, judeţul Suceava, pentru continuarea lucrărilor de construcţie a Orfelinatului de copii “Sfântul Ierarh Leonte – Mănăstirea Bogdana”, 13 decembrie 2001[959].

Hotărârea nr. 465 privind transmiterea unui teren, proprietate publica a statului, din administrarea Ministerului Industriei şi Resurselor în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa gratuita a Mănăstirii Oaşa, 9 mai 2001[960].

Hotărârea nr. 587 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru organizarea manifestărilor prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul şi a 500 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Dealu, 21 iunie 2001.[961]

Hotărârea nr. 593 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor pe anul 2001 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru Mănăstirea Râmeţ, 21 iunie 2001[962].

Hotărârea nr. 383 privind acordarea unui sprijin financiar Mănăstirii Bogdana din municipiul Rădăuţi, judeţul Suceava, 11 aprilie 2001[963].

Hotărârea nr. 407 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002 pentru lucrările de construcţie la aşezământul monahal de la Mănăstirea Nicula din judeţul Cluj şi la Catedrala Ortodoxa din Cluj-Napoca, 25 aprilie 2002[964].

Hotărârea nr. 625 privind acordarea unui ajutor financiar din partea statului Mănăstirii Bogdana din municipiul Rădauţi, judeţul Suceava, pentru continuarea lucrărilor de construcţie a Orfelinatului de copii “Sfântul Ierarh Leonte – Mănăstirea Bogdana”, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, 20 iunie 2002.[965]

 

Norme şi dispoziţii privitoare la organizarea clerului militar

Ordonanţa nr. 106 privind constituirea şi organizarea clerului militar, 31 august 2000[966].

Legea nr. 195 privind constituirea şi organizarea clerului militar Parlamentul României adopta prezenta lege, 6 noiembrie 2000[967].

Această lege reînnoadă o veche tradiţie. Până la această dată preoţii din armată au avut un statut imprecis, funcţionând pe baza protocolului semnat de Patriarhia Română cu Ministerul de Interne şi mai apoi pe baza ordonanţei amintite mai sus.

Această lege institute clerul militar, stabilind în mod precis drepturile şi obligaţiile acestuia(art.1-27).

Hotărârea nr. 618 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, 17 octombrie 1997.[968]

Această hotărâre dă în sarcina Secretariatul de Stat pentru Culte să confirme, la solicitarea centrelor militare, faptul ca preceptele cultelor sau grupărilor religioase declarate de recruţi fac parte din categoria celor care nu permit executarea serviciului militar sub arme.(art.6, alin.3).[969]

 

Norme şi dispoziţii privitoare la predarea religiei în şcolile publice ale statului

Hotărârea nr. 1 cu privire la iniţiativa legislativa cetăţenească de modificare a art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, 16 aprilie 1997.[970]

Această hotărâre are la bază o iniţiativă legislativă cetăţenească ce propunea  modificarea art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, text care, în redactarea actuala, are următorul cuprins:

˝Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară. În învăţământul primar religia este disciplină obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.”

Potrivit propunerii legislative, acest alineat ar urma sa primească următoarea redactare:

“Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolară de baza. Participarea la orele de religie se va face în funcţie de apartenenţa religioasa şi confesionala.”

 În şedinţa sa din 29 ianuarie 1997, Plenul Curţii Constituţionale a amânat judecarea cauzei pentru astăzi, 16 aprilie 1997, hotărând ca, în scopul lămuririi unor aspecte privind organizarea învăţământului preuniversitar şi consecinţele adoptării prin lege a propunerilor cuprinse în iniţiativa legislativă, să se solicite Ministerului Învăţământului unele precizări (art.9, alin. 1).˝

Prin adresa nr. 9.304/1997, Ministerul Învăţământului precizează, cu referire nemijlocita la obiectul iniţiativei legislative, următoarele:

“1. În Legea învăţământului nu exista noţiunea de ˝disciplină de bază˝. Art. 127 alin. (2) prevede ca planurile de învăţământ cuprind discipline obligatorii, opţionale şi facultative.

2. Introducerea religiei ca disciplină obligatorie nu va avea consecinţe negative asupra elevilor care nu aparţin unei credinţe şi confesiuni dintre cele recunoscute, potrivit legii. Exista posibilitatea ca aceştia – foarte putini – sa primească spre rezolvare, în şcoală, individual sau în grup, diverse sarcini didactice.
3. Dacă religia devine disciplina obligatorie, nu exista alternativă, iar dacă este disciplină opţională, cei care nu doresc să studieze religia vor studia o altă disciplina şcolară din pachetul de discipline opţionale din planul de învăţământ în care este cuprinsă şi religia.”

Decizia nr. 72 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţământului, 18 iulie 1995[971].

Această decizie a fost emisă ca răspuns la excepţia de neconstituţionalitate depusă de un număr de deputaţi şi senatori

În sesizare, grupul de deputaţi susţine, în esenţa, ca prin instituirea obligativităţii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) teza privind “libera dezvoltare a personalităţii umane”, ale art. 26 alin. (2) care prevăd ca “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, ale art. 29 alin. (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui “la asigurarea condiţiilor pentru participarea libera a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării“.

Atât excepţia privitoare la predarea Religiei cât şi cea privitoare la limba de predare au fost respinse de Curta Constituţională.

 

Relaţiile patrimoniale ale Bisericii Ortodoxe cu statul Român în lumina legislaţiei actuale

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la restituirea unor bunuri mobile şi imobilele instituţiilor bisericeşti

Hotărârea nr. 1.139 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, 15 noiembrie 2000[972].

Regulamentul are 3 articole şi menţionează faptul că cheltuielile pentru funcţionarea comisiei sunt susţinute de le bugetul de stat (art.2).

Hotărârea nr. 1.224 privind transmiterea unor bunuri culturale mobile din proprietatea publica a statului şi din administrarea Muzeului Naţional de Arta al României în proprietatea Patriarhiei Române, 29 noiembrie 2000[973].

Ordonanţa de urgenţă nr. 94 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, 29 iunie 2000[974].

Primul articol al actului normativ stabileşte obiectul reglementării: ˝se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul roman, existente în natură şi deţinute de statul roman sau de unităţile administrativ-teritoriale la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, altele decât lăcaşele de cult, compuse din construcţii împreună cu terenul aferent(alin.1).

Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgentă, construcţiile împreună cu anexele acestora şi terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.(alin.2)

Prin centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înţelege instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate intr-o anumita zona geografica a tarii.(alin3)

 Numărul maxim de imobile care vor fi retrocedate fiecărui centru eparhial sau centru de cult în baza prezentei ordonanţe de urgenţă nu poate fi mai mare de zece (alin 4)“.

Decizia nr. 260 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţeneşti aparţinând minorităţilor naţionale din România, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2000, precum şi ale Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, 25 septembrie 2001[975].

Hotărârea nr. 137 privind transmiterea din administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor în folosinţa gratuita a Mănăstirii Pasărea a lucrării de arta monumentală “Gheorghe Anghel”, 14 februarie 2002[976].

Legea nr. 176 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 112/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) minoritare naţionale din România, nr. 258, 17 aprilie 2002[977].

Prin această lege s-a aprobat Ordonanţa Guvernului nr. 112 din 27 august 1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) minorităţilor naţionale din România, emisa în temeiul art. 1 pct. 17 din Legea nr. 148/1998 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 29 august 1998.

 

Norme şi dispoziţii privitoare la restituirea proprietăţii funciare

Lega 18 privind fondul funciar, 20 feb. 1991[978].

În baza ei s-a reconstituit în parte dreptul proprietate a unităţilor de cult, iar astăzi parohiile ce deţin pământ (până la 5 ha) îl deţin în baza acestei legi.

Legea 1 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, 11 ianuarie 2000[979].

Conform acestei legi Organele reprezentative ale unitarilor de cult, constituite pană la intrarea în vigoare a prezentei legi, dobândesc prin reconstituire suprafeţe de teren agricol din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, astfel:

1. a) centre eparhiale, până la 100 ha;
2. b) protoierii, până la 50 ha;
3. c) monastiri şi schituri, până la 50 ha;
4. d) parohii şi filii, până la 10 ha(art.23).

Această lege are reglementări ce privesc şi terenurile forestiere.

Astfel, ˝centrele eparhiale, parohiile, schiturile, monastirile, constituite pana la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe pana la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă aceasta a avut în proprietate terenuri forestiere în judeţul în care a fost constituită parohia, schitul sau mănăstirea.

Terenurile atribuite potrivit alin. (2) nu vor putea depăşi, cumulat, suprafaţa avută în proprietate de fondul bisericesc în judeţul în care s-a constituit parohia, schitul sau mănăstirea care depune cerere pentru reconstituire˝(art.29 alin2,3)“.

Ordonanţa de urgenţă nr. 102 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicata, 27 iunie 2001[980].

Hotărârea nr. 1.172 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, 21 noiembrie 2001[981].

Regulament privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, 21 noiembrie 2001[982].

Regulamentul aminteşte şi de întocmirea unui tabel cu numele persoanelor fizice care optează, prin cereri întemeiate, aprobate de organele competente, sa li se acorde despăgubiri pentru terenurile agricole cuvenite în natura, potrivit art. 40 din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare.

Hotărârea nr. 720 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.172/2001, 3 iulie 2002[983].

Hotărârea nr. 1.219 privind transmiterea unui teren proprietate publica a statului în administrarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, 27 noiembrie 2001[984].

 

Acte juridice privitoare la dobândirea sub diferite modalităţi juridice (folosinţa gratuită, vânzarea) a unor imobile din proprietatea statului în proprietatea Bisericii

Hotărârea 140 privind transmiterea unor imobile din patrimoniul Mitropoliei Olteniei, 1 aprilie 1994[985].

Hotărârea 603 privind transmiterea unor imobile situate în municipiul Târgovişte, judeţul Dîmboviţa, în folosinţa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, 2 septembrie 1994[986].

Hotărârea nr. 727 privind transmiterea unui imobil situat în comuna Sugag, judeţul Alba, în administrarea Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 13 septembrie 1995[987].

Hotărârea nr. 475 privind transmiterea unui imobil proprietate publica a statului, situat în judeţul Vaslui, în administrarea Episcopiei Huşilor, 28 august 1997[988].

Hotărârea nr. 444 privind transmiterea cu plată a activului Hotel “Cascada”, proprietate a Societăţii Comerciale “Durău” – S.A. din comuna Ceahlău, judeţul Neamţ, în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 31 iulie 1998[989].

Hotărârea nr. 684 privind transmiterea unui imobil, proprietatea publică a statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu, 17 august 2000[990].

Hotărârea nr. 684 privind transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu, 17 august 2000[991].

Ordonanţa de urgenţă nr. 169 privind transmiterea, cu plată, a unui imobil din proprietatea Societăţii Comerciale “Fast Service Electronica” – S.A. în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, nr. 169 din 19 octombrie 2000[992].

Hotărârea nr. 1.087 privind transmiterea, cu plată, a imobilului “Lebăda” din proprietatea Societăţii Comerciale “Capitol” – S.A. în proprietatea publica a statului, în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi în folosinţa gratuită a Patriarhiei Române, din 9 noiembrie 2000.[993]

Hotărârea nr. 1.098 privind transmiterea unor imobile proprietate publică a statului, situate în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi în folosinţa gratuită a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, 9 noiembrie 2000.[994]

Hotărârea nr. 1.237 privind transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Ministerului Finanţelor în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi în folosinţa gratuită a Arhiepiscopiei Târgoviştei, 29 noiembrie 2000.[995]

Hotărârea nr. 386 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Consiliului Judeţean Mehedinţi în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa gratuită a Mitropoliei Olteniei, 11 aprilie 2001[996].

Hotărârea nr. 410 privind transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Patriarhiei Române, 27 aprilie 2001[997].

Hotărârea nr. 916 privind transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor pentru Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, 13 septembrie 2001[998].

Hotărârea nr. 1.105 privind transmiterea unui imobil situat în municipiul Slobozia, judeţul Ialomiţa, în folosinţa gratuită a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 25 octombrie 2001[999].

Hotărârea nr. 1.161 privind transmiterea a două imobile proprietate publică a statului, situate în municipiul Giurgiu, din administrarea Consiliului Local Giurgiu în administrarea Episcopiei Giurgiului, 21 noiembrie 2001[1000].

Hotărârea nr. 282 privind transmiterea unui imobil proprietate privată a statului din administrarea Companiei Naţionale a Metalelor Preţioase şi Neferoase “Remin” – S.A. Baia Mare, judeţul Maramureş, în administrarea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 21 martie 2002[1001].

Hotărârea nr. 300 privind transmiterea cu plata a unui imobil din proprietatea Societăţii Comerciale “Nazarcea-Ovidiu” – S.A. şi a unui teren agricol, proprietate privata a statului, aflat în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, în proprietatea publică a statului şi administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa Patriarhiei Române – Arhiepiscopia Tomisului, 28 martie 2002[1002].

Hotărârea nr. 420 privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din folosinţa Ministerului de Interne în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor pentru Episcopia Ortodoxă Română Caransebeş, 25 aprilie 2002[1003].

Hotărârea nr. 697 privind transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru Mitropolia Olteniei, 3 iulie 2002[1004].

Hotărârea nr. 1.029 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 300/2002 privind transmiterea cu plata a unui imobil din proprietatea Societăţii Comerciale “Nazarcea-Ovidiu” – S.A. şi a unui teren agricol, proprietate privată a statului, aflat în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, în proprietatea publica a statului şi administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţa Patriarhiei Române – Arhiepiscopia Tomisului, 19 septembrie 2002[1005].

 

Normele privitoare la relaţiile economico financiare ale Statului Român cu instituţiile bisericeşti

Norme şi dispoziţii ale statului privitoare la monopolul fabricării şi comercializării obiectelor de cult.

Legea nr. 103 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult, 22 septembrie 1992[1006].

Legea acordă drept de monopol Bisericii Ortodoxe Române şi celelalte culte religioase au, în exclusivitate, dreptul de producere şi valorificare a obiectelor şi veşmintelor de cult, precum şi de tipărire a cărţilor de cult, a celor teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului.(art1, alin1)

Ordonanţa de urgenţă nr. 92 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult, 29 iunie 2000.[1007]

Acest act normative înăspreşte sancţiunile pentru nerespectarea monopolului cultelor religioase şi are următorul conţinut modificator:

˝Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult, publicată în Monitorul Oficial al României, P. I, nr. 244 din 1 octombrie 1992, cu modificările ulterioare, se modifica şi se completează după cum urmează:

1. Alineatul 1 al articolului 4 va avea următorul cuprins:

 “Încălcarea prevederilor art. 1 constituie contravenţie daca fapta, potrivit legii, nu este considerata infracţiune şi se sancţionează cu amenda de la un 1.000.000 lei la 5.000.000 lei.”

2. După alineatul 1 al articolului 4 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:

 “Bunurile destinate sau folosite la săvârşirea contravenţiei, precum şi cele rezultate din săvârşirea acesteia se confisca.”

3. Articolul 4 se completează cu un alineat final cu următorul cuprins:

 “Contravenţiei prevăzute la alin. 1 îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.”

 

Norme şi dispoziţii privitoare la crearea unor pârghii financiare pentru sprijinirea anumitor activităţi ale instituţiilor bisericeşti.

Hotărârea nr. 592 privind preturile de cumpărare a materiilor şi materialelor de construcţii achiziţionate de câtre unităţile de cult, 23 mai 1990.[1008]

Această hotărâre acorda un sprijin lucrărilor de investiţii realizate de cultele religioase.

Astfel ˝preţurile de cumpărare a materiilor şi materialelor de construcţii achiziţionate de către unităţile de cult vor fi cele practicate de către fabricile producătoare în relaţiile cu unităţile de stat.

Tarifele pentru lucrări de construcţii vor fi cele practicate între unităţile de stat(art.1).

Ministerul Finanţelor şi Ministerul Cultelor vor controla, corespunzător competentei lor, respectarea stricta a destinaţiei materialelor de construcţii ce fac obiectul prezentei hotărâri (art.2.)˝

Hotărârea nu a reuşit să acorde un sprijin concret cultelor religioase.

Ordinul nr. 1.026 privind aplicarea cotei zero a taxei pe valoarea adăugată pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor, precum şi pentru construcţia de lăcaşuri de cult religios, 12 iulie 2000[1009].

Încă de la început ordonanţa precizează obiectul reglementării juridice:˝ (1) Potrivit prevederilor art. 17 lit. B. n) şi o) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată se aplica cota zero a taxei pe valoarea adăugată pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor, precum şi pentru construcţia de lăcaşuri de cult religios.

 (2) Cota zero a taxei pe valoarea adăugată se aplica pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor, precum şi pentru construcţia de lăcaşuri de cult religios, pentru lucrările care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

1. a) sunt prevăzute în autorizaţia eliberată în condiţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele masuri pentru realizarea locuinţelor, republicată;
2. b) sunt executate de persoane fizice şi/sau juridice autorizate, cu respectarea reglementărilor privind proiectarea şi executarea contracţiilor.

 (3) Beneficiază de cota zero a taxei pe valoarea adăugată următoarele categorii de persoane:

1. c) persoanele juridice romane, pentru construcţia de locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor, precum şi pentru extinderea, consolidarea şi reabilitarea acestora;
2. d) Patriarhia Romană, mitropoliile, episcopiile, mănăstirile, protopopiatele şi parohiile, precum şi cultele religioase recunoscute, părţile lor componente, aşezămintele, asociaţiile, ordinele, congregaţiile, pentru construcţia de lăcaşuri de cult religios.

 (4) Termenii: locuinţă, locuinţă de serviciu şi locuinţă de intervenţie, utilizaţi în prezentul ordin, sunt cei definiţi în Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare.

 (5) Prin termenii de mai jos se înţelege:

1. a) lucrări de consolidare – totalitatea lucrărilor de intervenţie asupra elementelor structurale sau ansamblului structural, precum şi introducerea de elemente structurale suplimentare care au ca scop refacerea sau ridicarea gradului de stabilitate şi rezistenta al unor construcţii existente.

 În categoria lucrărilor de consolidare pot fi incluse şi intervenţiile asupra unor elemente nestructurale care insă prin degradarea lor ar putea periclita siguranţa elementelor structurale;

1. b) lucrări de extindere – lucrările efectuate în scopul creşterii suprafeţelor construite, cu condiţia menţinerii stării tehnice a lucrărilor existente;
2. c) lucrări de reabilitare – totalitatea lucrărilor efectuate pentru readucerea unei construcţii existente la un grad de confort şi siguranţa corespunzător stării iniţiale a construcţiei sau chiar îmbunătăţirii acesteia(art.1).

˝(1) Cota zero a taxei pe valoarea adăugata se realizează astfel:

1. a) prin facturarea lucrărilor executate fără taxa pe valoarea adăugată, cu exercitarea dreptului de deducere a taxei aferente intrărilor, pe baza autorizaţiei de construire, în limita valorii autorizate şi a perioadei de valabilitate a autorizaţiei, pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor;
2. b) prin facturarea lucrărilor executate fără taxa pe valoarea adăugată, cu exercitarea dreptului de deducere a taxei aferente intrărilor, pe baza autorizaţiei de construire, în limita perioadei de valabilitate a autorizaţiei, pentru construcţia de lăcaşuri de cult religios.

Pe facturi se vor înscrie numărul şi data, precum şi emitentul autorizaţiei.

În cazul în care la realizarea lucrărilor prevăzute la lit. a) şi b) participă mai mulţi executanţi care facturează direct beneficiarului lucrările executate, numai un singur prestator desemnat de beneficiar facturează fără taxa pe valoarea adăugată, urmând ca ceilalţi prestatori să factureze cu taxa pe valoarea adăugată. Beneficiarul este obligat să facă cunoscut organelor fiscale prestatorul desemnat sa factureze fără taxa pe valoarea adăugată;

1. c) prin restituirea taxei pe valoarea adăugata aferente lucrărilor executate de prestatori care nu au fost desemnaţi de beneficiar să factureze fără taxă pe valoarea adăugată, la terminarea lucrărilor de construcţie, extindere, consolidare şi reabilitare;
2. d) prin restituirea taxei pe valoarea adăugată aferente lucrărilor facturate peste limita valorii autorizate a lucrărilor, la terminarea lucrărilor de construcţie, extindere, consolidare şi reabilitare a locuinţelor, în limita valorii reale a lucrărilor, declarate conform art. 28 din Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, republicată, cu modificările ulterioare˝(art.2).

În continuarea acestui ordin sunt redate actele şi documentaţiile ce trebuie întocmite pentru a beneficia de prevederile lui.

Ordonanţa de urgenţă nr. 246 pentru completarea art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, 30 noiembrie 2000[1010].

La articolul 1, alin. f, a mai fost adăugat următorul text: ˝unităţile aparţinând cultelor religioase, pentru veniturile obţinute din chirii, cu condiţia utilizării sumelor respective pentru întreţinerea şi funcţionarea unitarilor de cult, pentru lucrările de construire, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ şi pentru acţiuni specifice cultelor religioase.”

Ordonanţa de urgenţă nr. 246 pentru completarea art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, 30 noiembrie 2000[1011].

Această ordonanţă prevede introducerea, după litera f a art.1, a unui nou alin. ce face referire la unităţile de cult: ˝unităţile aparţinând cultelor religioase, pentru veniturile obţinute din chirii, cu condiţia utilizării sumelor respective pentru întreţinerea şi funcţionarea unitarilor de cult, pentru lucrările de construire, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ şi pentru acţiuni specifice cultelor religioase.”

Legea nr. 230 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 246/2000 pentru completarea art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, 3 mai 2001[1012]

Legea nr. 393 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 254/2000 privind scutirea de la plata taxelor vamale a unor bunuri provenite din import, 14 iunie 2002.[1013]

Ordin nr. 1.010 privind aplicarea scutirii de taxa pe valoarea adăugată pentru construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lăcaşurilor de cult religios, 30 iulie 2002[1014].

Deşi fără rezultate practice semnificative acest ordin acordă privilegii fiscale importante aşa cum se poate constata din textul actului normativ.

˝ART. 1,(1) Potrivit art. 11 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugata sunt scutite de taxa pe valoarea adăugata construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lăcaşurilor de cult religios.

(2) Regimul de scutire privind taxa pe valoarea adăugată se realizează prin restituirea către beneficiar a taxei facturate de către prestatori pentru construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lăcaşurilor de cult religios.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), pentru lucrările realizate de la data de 1 iunie 2002 până la data intrării în vigoare a prezentului ordin scutirea cu drept de deducere se poate realiza şi prin facturarea de către prestatori fără taxa pe valoarea adăugată a lucrărilor de construcţie, extindere, reabilitare şi consolidare a lăcaşurilor de cult religios.

 ART. 2

 În aplicarea prezentului ordin, prin termenii de mai jos se înţelege:

1. a) lăcaşuri de cult religios – imobilele şi/sau ansamblul de imobile, cum ar fi: biserici, mănăstiri, schituri, case de rugăciune, temple, moschei, sinagogi, case de adunare şi altele asemenea, care deservesc cultele, asociaţiile şi fundaţiile religioase pentru desfăşurarea serviciilor religioase specifice;
2. b) construcţia lăcaşurilor de cult religios – totalitatea operaţiunilor prin care se realizează lăcaşul de cult religios, exclusiv achiziţionarea terenului aferent;
3. c) consolidarea lăcaşurilor de cult – totalitatea operaţiunilor de intervenţie asupra elementelor structurale sau ansamblului structural, precum şi introducerea de elemente structurale suplimentare, care au ca scop refacerea sau ridicarea gradului de stabilitate şi rezistenta a lăcaşului de cult religios. Intervenţia asupra unor elemente nestructurale, care prin gradul de degradare pe care îl reprezintă ar putea periclita siguranţa elementelor structurale, se încadrează în consolidarea lăcaşului de cult religios;
4. d) extinderea lăcaşurilor de cult religios – totalitatea operaţiunilor efectuate în scopul creşterii suprafeţelor construite în condiţiile menţinerii stării tehnice şi a destinaţiei;
5. e) reabilitarea lăcaşurilor de cult religios – totalitatea operaţiunilor efectuate în scopul readucerii construcţiilor existente la un grad de utilizare şi siguranţa corespunzător stării iniţiale sau chiar îmbunătăţirea acesteia, precum şi restaurarea acestora;
6. f) beneficiarii – cultele religioase recunoscute, asociaţiile şi fundaţiile religioase, instituţiile publice şi alte instituţii, care deţin lăcaşuri de cult religios.

 ART. 3

 (1) Scutirea de taxa pe valoarea adăugată pentru construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lăcaşurilor de cult se aplica daca se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

1. a) lucrările sunt avizate de Comisia de Avizare a Lăcaşurilor de Cult, aflata în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, cu excepţia lucrărilor pentru care nu este necesar avizul, conform regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei, aprobat prin ordin al ministrului culturii şi cultelor;
2. b) lucrările sunt prevăzute în autorizaţii eliberate în condiţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia celor pentru care nu este obligatorie autorizarea;
3. c) lucrările sunt contractate şi executate de persoane fizice autorizate şi/sau de persoane juridice care au în obiectul de activitate astfel de lucrări, denumite în continuare prestatori;
4. d) prestatorii sunt persoane impozabile înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adăugată.

 (2) Taxa pe valoarea adăugata aferenta bunurilor utilizate pentru construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lăcaşurilor de cult religios se restituie beneficiarilor, în măsura în care acestea sunt cuprinse în facturi emise de prestatori şi în situaţii de lucrări, după caz.

 (3) Nu se restituie taxa pe valoarea adăugată aferenta bunurilor procurate pe cont propriu de către beneficiari în scopul executării operaţiunilor de construcţie, extindere, reabilitare şi consolidare a lăcaşurilor de cult religios, chiar dacă sunt contractate cu prestatori.

 ART. 4

 (1) Cererea de restituire a taxei pe valoarea adăugată, al cărei model este prezentat în anexa nr. 1, se depune de către beneficiar la organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice la care acesta este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, trimestrial, pana la finele trimestrului următor celui pentru care se solicita restituirea.

 (2) Pentru construcţia lăcaşurilor de cult religios nefinalizate la data de 31 mai 2002 se restituie taxa pe valoarea adăugată aferenta lucrărilor efectuate în perioada 1 ianuarie 2000-31 mai 2002. Suma solicitata va fi cuprinsa în cererea de restituire depusa pentru trimestrul III al anului 2002.

 (3) Taxa pe valoarea adăugată aferenta lucrărilor de construcţie, extindere, reabilitare şi consolidare a lăcaşurilor de cult religios efectuate în luna iunie 2002 va fi cuprinsa în cererea de restituire depusa pentru trimestrul III al anului 2002.

 (4) Cererile de restituire depuse începând cu data de 1 ianuarie 2003 vor cuprinde numai taxa pe valoarea adăugată din facturile achitate prestatorilor în trimestrul pentru care se solicita restituirea.

 ART. 5

 (1) Documentele pentru justificarea restituirii taxei pe valoarea adăugată sunt:

1. a) avizul eliberat de Comisia de Avizare a Lăcaşurilor de Cult din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, după caz;
2. b) copie de pe documentul care atesta recunoaşterea legală a cultului religios;
3. c) documentul de înregistrare fiscală a beneficiarului;
4. d) copie de pe documentul de înregistrare a prestatorului din care să rezulte ca acesta este plătitor de taxa pe valoarea adăugata;
5. e) autorizaţia de construire, după caz;
6. f) situaţiile de lucrări acceptate de beneficiar, după caz;
7. g) facturile fiscale sau, după caz, alte documente legal aprobate;
8. h) documentele care atesta achitarea facturilor fiscale sau, a documentelor legal aprobate, din care rezulta cuantumul taxei pe valoarea adăugată solicitate la restituire.

(2) Copiile vor fi certificate pentru conformitate cu originalul pe propria răspundere de persoane care angajează legal beneficiarul.

ART. 6

(1) Soluţionarea cererilor de restituire se efectuează, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii, pe baza documentelor prevăzute la art. 5 alin. (1) şi a verificărilor efectuate de organele de control fiscal. Verificările efectuate vor fi consemnate intr-un act de control din care să rezulte suma de restituit şi suma neaprobata, cu menţionarea detaliata a motivelor ce au condus la aceasta decizie. După aprobarea actului de control se întocmeşte comunicarea către trezorerie, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 3, precum şi comunicarea către solicitant privind modul de soluţionare a cererii de restituire a taxei pe valoarea adăugata, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 4.

(2) Măsurile dispuse prin actul de control pot fi contestate de titularul cererii de restituire a taxei pe valoarea adăugată, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările ulterioare.

 ART. 7

Pentru evidenţa cererilor de restituire a taxei pe valoarea adăugată organele fiscale vor tine un registru de evidenta a restituirilor de taxa pe valoarea adăugată, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 2.

ART. 8

Direcţiile generale ale Finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Decizia nr. 4 pentru aprobarea soluţiilor referitoare la aplicarea unor prevederi privind taxa pe valoarea adăugată şi accizele, 23 septembrie 2002[1015].

 

Norme şi dispoziţii privitoare la sprijinul financiar special acordat de stat unor instituţii bisericeşti

Hotărârea nr. 1219 privind sprijinirea cu fonduri de la stat pentru construirea unor lăcaşuri de cult în municipiul Cluj-Napoca, 22 noiembrie 1990[1016].

Hotărârea nr. 234 cu privire la alocarea unei sume de bani în vederea reconstruirii lăcaşului de cult “Sfântul Spiridon Vechi” din municipiul Bucureşti, 1 iunie 1993.[1017]

Hotărârea nr. cu privire la alocarea de la bugetul de stat a unor fonduri pentru reconstrucţia Bisericii “Sfântul Spiridon Vechi” din municipiul Bucureşti, 12 august 1994[1018].

Hotărârea nr. 604 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte în vederea acordării unui ajutor bănesc unor unităţi de cult fără venituri, 2 septembrie 1994[1019].

Hotărârea nr. 933 cu privire la alocarea unui ajutor de la bugetul de stat pe anul 1994 pentru construirea Catedralei Episcopale a “Învierii” din Oradea, 28 decembrie 1994[1020].

Hotărârea nr. 932, cu privire la contribuţia de la bugetul de stat pe anul 1994 ce se acorda pentru construirea Catedralei Episcopale din Caransebeş, 22 decembrie 1994[1021].

Hotărârea nr. 931 privind acordarea unui sprijin financiar de la bugetul de stat pe anul 1994 pentru construirea de noi lăcaşuri de cult în judeţul Alba, 22 decembrie 1994[1022].

Hotărârea aproba suma de 400 milioane lei, ca sprijin financiar de la bugetul de stat pe anul 1994, pentru construirea unor instituţii şi lăcaşuri de cult în cadrul Eparhiei Alba Iulia:

1. a) pentru construirea Capelei Seminarului Bisericii Ortodoxe Române Alba Iulia 200 milioane lei;
2. b) pentru construirea Catedralei Bisericii Ortodoxe Române din municipiul Blaj 100 milioane lei;
3. c) pentru construirea Catedralei Bisericii Ortodoxe Române “Platoul Romanilor” Alba Iulia 100 milioane lei.

Hotărârea nr. 944 cu privire la acordarea unui sprijin financiar din partea statului pentru construirea Catedralei Ortodoxe cu hramul “Înălţarea Domnului” din municipiul Bacău, în cinstirea tuturor eroilor neamului românesc, 22 decembrie 1994.[1023]

Hotărârea nr. 292 privind acordarea unui ajutor financiar pentru continuarea lucrărilor de investiţii-construcţii la Complexul cultural spiritual “Sfânta Vinere” din municipiul Zalău, judeţul Sălaj, 2 mai 1995[1024].

Hotărârea nr. 387 privind acordarea unui sprijin financiar din partea statului pentru completarea fondurilor proprii ale cultelor religioase, în vederea construirii şi reparării unor lăcaşuri de cult, precum şi a cheltuielilor de funcţionare, 28 mai 1996.[1025]

Hotărârea nr. 938 privind acordarea unui sprijin financiar din partea statului pentru completarea fondurilor proprii în vederea construirii, reparării şi restaurării unor lăcaşuri de cult, precum şi a cheltuielilor de funcţionare, 8 octombrie 1996.[1026]

Hotărârea nr. 1063 privind acordarea unui sprijin financiar din partea statului pentru completarea fondurilor proprii în vederea construirii şi refacerii unor lăcaşuri de cult, precum şi a cheltuielilor de funcţionare, 28 decembrie 1995[1027].

Hotărârea nr. 698 privind acordarea de la bugetul de stat a unor ajutoare financiare pentru construirea, repararea şi consolidarea unor lăcaşuri de cult, 7 noiembrie 1997.[1028]

Hotărârea nr. 438 privind acordarea de la bugetul de stat a unui sprijin financiar pentru continuarea lucrărilor la Catedrala Ortodoxă din municipiul Oneşti, judeţul Bacău, 30 iulie 1998[1029].

Hotărârea nr. 919 privind acordarea unui sprijin financiar de la bugetul de stat pentru continuarea lucrărilor de construcţie a unor lăcaşuri de cult, pentru întreţinerea şi funcţionarea unor unităţi de cult cu venituri reduse şi pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter internaţional, 18 decembrie 1998[1030].

Hotărârea nr. 858 privind acordarea de la bugetul de stat a unui sprijin financiar pentru construirea paraclisului Centrului Şcolar Teologic din municipiul Alba Iulia, judeţul Alba, 26 noiembrie 1998.[1031]

Hotărârea nr. 258 privind acordarea de la bugetul de stat a unor ajutoare financiare pentru construirea unor noi lăcaşuri de cult, precum şi pentru întreţinerea şi funcţionarea unor unităţi de cult cu venituri reduse din cadrul Episcopiei Ortodoxe Slobozia, din 2 aprilie 1999[1032].

Hotărârea nr. 129 privind acordarea de la bugetul de stat a unor ajutoare financiare pentru construirea unor lăcaşuri de cult, întreţinerea şi funcţionarea unor unităţi de cult cu venituri reduse şi pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter internaţional, 2 martie 1999[1033].

Hotărârea nr. 226 privind acordarea de la bugetul de stata unor ajutoare financiare pentru întreţinerea şi funcţionarea unor unităţi de cult, 26 martie 1999[1034]

Hotărârea nr. 313 privind acordarea de la bugetul de stat a unor ajutoare financiare pentru construirea unor noi lăcaşuri de cult, întreţinerea şi funcţionarea unor unităţi de cult cu venituri reduse, 20 aprilie 1999[1035].

Hotărârea nr. 1.037 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte pe anul 1999 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 16 decembrie 1999.

Hotărârea nr. 557 din 15 iulie 1999 privind acordarea de la bugetul de stat a unui sprijin financiar pentru construirea unor noi lăcaşuri de cult şi pentru întreţinerea şi funcţionarea unor unităţi de cult cu venituri reduse, 19 iulie 1999[1036].

Hotărârea nr. 370 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 8 mai 2000[1037].

Hotărârea nr. 370 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 8 mai 2000.[1038]

Hotărârea nr. 439 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 25 mai 2000[1039].

Ordonanţa nr. 72 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri aparţinând cultelor religioase din România, 24 august 2000[1040].

Hotărârea nr. 771 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 7 septembrie 2000[1041].

Hotărârea nr. 771 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 7 septembrie 2000[1042].

Hotărârea nr. 956. privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 13 octombrie 2000[1043].

Hotărârea nr. 975 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru Mitropolia Olteniei, 19 octombrie 2000[1044].

Hotărârea nr. 699 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru finanţarea lucrărilor de edificare a Mănăstirii “Sfântul Dimitrie” din Sighişoara, 19 iulie 2001[1045].

Ordonanţa de urgenţă nr. 176 pentru modificarea art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 72/2000 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri aparţinând cultelor religioase din România, 26 octombrie 2000[1046].

Hotărârea nr. 466 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru Arhiepiscopia Târgoviştei, 9 mai 2001[1047].

Legea nr. 25 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 203/1999 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri, din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, nr. 116 din 7 martie 2001.[1048]

Hotărârea nr. 469 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, 9 mai 2001[1049].

Legea nr. 244 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 72/2000 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri aparţinând cultelor religioase din România, 16 mai 2001[1050].

Hotărârea nr. 591 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor pe anul 2001 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 21 iunie 2001[1051].

Sumele alocate au fost acordate Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei în scopul funcţionării şi achiziţionării uni imobil.

Hotărârea nr. 594, privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor pe anul 2001 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru Patriarhia Română, 21 iunie 2001[1052].

Hotărârea nr. 592 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor pe anul 2001 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru Catedrala “Naşterea Maicii Domnului” din oraşul Gura Humorului, judeţul Suceava, 21 iunie 2001[1053].

Hotărârea nr. 747 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001, pentru continuarea lucrărilor de investiţii la Mănăstirea Săpânţa – Perii, judeţul Maramureş, 26 iulie 2001[1054].

Hotărârea nr. 466 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru Arhiepiscopia Târgoviştei, 27 iulie 2001[1055].

Hotărârea nr. 1.046, privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru finanţarea continuării lucrărilor la “Biserica Sfântul Ştefan a Martirilor din Decembrie 1989” din Timişoara, 18 octombrie 2001[1056].

Hotărâre nr. 1.231 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru continuarea construcţiei Bisericii Eroilor – Martiri din Decembrie 1989, cu hramul “Naşterea Domnului”, 6 decembrie 2001.[1057]

Decret nr. 914 pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 14 noiembrie 2001[1058].

Hotărârea nr. 1.277 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 594/2001 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor pe anul 2001 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru Patriarhia Română, 20 decembrie 2001[1059].

Lege nr. 765 din 29 decembrie 2001 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 197/2000 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 16 ianuarie 2002[1060].

Hotărârea nr. 299 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002 pentru Arhiepiscopia Tomisului, 28 martie 2002[1061].

Hotărârea nr. 386 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor pe anul 2002 din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru sprijinirea unor unităţi de cult ce aparţin cultelor religioase recunoscute din România, din judeţul Mureş, 18 aprilie 2002[1062].

Hotărârea nr. 435 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002 pentru Arhiepiscopia Târgoviştei, 30 aprilie 2002[1063].

Hotărârea nr. 477 privind alocarea din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului a sumei de 1,5 miliarde lei pentru Eparhia Argeşului şi Muscelului, 16 mai 2002[1064].

Hotărârea nr. 836 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002, pentru Episcopia Ortodoxa Română a Covasnei şi Harghitei, 31 iulie 2002[1065].

Hotărârea nr. 872 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002 pentru Arhiepiscopia Clujului, Feleacului şi Vadului, 16 august 2002[1066].

Hotărârea nr. 1.058 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002 pentru Parohia Perieţi, judeţul Olt, 25 septembrie 2002[1067].

Hotărârea nr. 1.111 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2002, pentru Parohia Romano-Catolică “Sfânta Cruce” din municipiul Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, 10 octombrie 2002.[1068]

Hotărârea nr. 1.154 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2002, pentru completarea fondurilor Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 17 octombrie 2002[1069]

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei române privitore la sprijinul acordat de statul român unor instituţii bisericeşti din diaspora.

Hotărârea nr. 420 privind modul de repartizare a unor fonduri aprobate prin Legea bugetului de stat pe anul 1996 nr. 29/1996, în vederea sprijinirii activităţii românilor în afara graniţelor de către Consiliul pentru Problemele Românilor de Pretutindeni, 4 iunie 1996[1070].

Hotărârea nr. 954 privind alocarea din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 1999 a unei sume pentru completarea fondurilor financiare necesare în vederea realizării lucrărilor de la Aşezământul bisericesc românesc din oraşul Ierihon, Israel, 15 noiembrie 1999[1071].

Hotărârea nr. 1.062 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru continuarea lucrărilor la Aşezământul românesc din Ierihon, Israel, 25 octombrie 2001.[1072]

Hotărârea nr. 703 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pentru Parohia Ortodoxă Română din Viena, Austria, 3 iulie 2002[1073].

Hotărâre privind suplimentarea bugetului Ministerului Informaţiilor Publice din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2002, 4 aprilie 2002[1074]

Prin această hotărâre Guvernul a acordat sprijin financiar pentru lucrările de renovare a imobilului în care funcţionează Capela ortodoxă romană din Budapesta (art. 1).

 

Norme şi dispoziţii privitoare la salarizarea clerului

Hotărârea nr. 122 privind unele masuri legate de salarizarea clerului şi a altor categorii de personal al cultelor, 9 martie 1992[1075].

Sumele necesare, pentru plata salariilor personalului clerical, cadrelor didactice din învăţământul teologic, personalului din administraţia unităţilor de cult şi a unităţilor de învăţământ teologic, precum şi pentru acoperirea altor cheltuieli pentru drepturi salariale, potrivit legii, se asigura din fondurile proprii ale cultelor şi dintr-o contribuţie de la bugetul de stat, acordata prin Secretariatul de Stat pentru Culte, în limitele prevăzute în anexa şi ale fondurilor aprobate cu aceasta destinaţie.

Pentru salarizarea personalului încadrat în unităţi de cult cu posibilităţi materiale reduse sau fără nici un venit, contribuţia de la bugetul de stat va putea fi majorată cu până la 100% .

Unităţile cu posibilitate reduse sau fără nici un fel de venit se vor nominaliza de către conducerile cultelor, potrivit criteriilor stabilite de acestea, cu acordul Secretariatului de Stat pentru Culte, în limita a cel mult 50% din numărul unităţilor fiecărui cult.

Hotărârea nr. 373 privind salarizarea clerului şi a altor categorii de personal al cultelor, 3 iulie 1992[1076]

Această hotărâre reglementează ˝salarizarea personalului clerical din unităţile de cult şi învăţământ teologic, din administraţia acestora, precum şi a funcţiilor specifice, se stabileşte la nivelul funcţiilor corespunzătoare din unităţile bugetare, de către conducerile cultelor, în concordanta cu prevederile statutare şi se aproba de Secretariatul de Stat pentru Culte (art.1).

Sumele necesare pentru salarizarea personalului prevăzut la art. 1 se asigura din fondurile proprii ale cultelor şi dintr-o contribuţie de la bugetul de stat, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, potrivit anexei, în limita fondurilor aprobate cu aceasta destinaţie.

Pentru 50% din unităţile cu posibilitatăţi materiale reduse sau fără nici un venit, respectiv pentru personalul încadrat în acestea, contribuţia de la stat va putea fi majorată cu până la 100% sau, în situaţii deosebite, pentru maximum 120 posturi pe total unităţi de cult, contribuţia de la stat poate fi până la salariul minim pe economie.

Salariaţii din unităţile cu posibilităţi reduse sau fără nici un fel de venit se vor nominaliza de către conducerea centrelor de cult, potrivit criteriilor stabilite de acestea, cu acordul Secretariatului de Stat pentru Culte.

Contribuţia de la stat pentru personalul cultelor recunoscute se va majora şi se va indexa cu acelaşi indice de creştere a salariilor, ce se va asigura personalului din instituţiile bugetare.˝(art.2).

Hotărârea nr. 607 privind reorganizarea sistemului de asigurări sociale şi pensii pentru personalul Bisericii Ortodoxe Române, 28 septembrie 1992[1077].

Articolul 1 al acestei hotărâri are următorul conţinut:

˝Începând cu data prezentei hotărâri, asigurările sociale şi pensiile pentru personalul Bisericii Ortodoxe Române se integrează în sistemul asigurărilor sociale de stat.

Cu aceiaşi data, Casa de Pensii şi Ajutoare a personalului Bisericii Ortodoxe˝

Ordonanţa nr. 4 privind acordarea de contribuţii de la bugetul de stat pentru completarea salarizării personalului unitarilor de cult din tara şi a personalului deservent al cultului ortodox care îşi desfăşoară activitatea în străinătate, 23 iulie 1993[1078].

Ordonanţa stabileşte acordarea unui sprijin salarial echivalent cu salariul minim pe economie pentru personalul angajat în ţară iar pentru personalul trimis să deservească aşezămintele Bisericii Ortodoxe Române din străinătate, echivalentul în lei a 50% din drepturile în valuta stabilite în cuantum net, prin asimilare cu funcţiile pe care este încadrat personalul roman trimis sa-şi desfăşoare activitatea în cadrul misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi al altor forme de reprezentare a României în străinătate (art. 2).

Legea nr. 88 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 4/1993 privind acordarea de contribuţii de la bugetul de stat pentru completarea salarizării personalului unităţilor de cult din ţară şi a personalului deservent al cultului ortodox care îşi desfăşoară activitatea în străinătate, 21 octombrie 1994[1079].

Legea nr.130 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 38 din 5 august 1994 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri şi acordarea de indemnizaţii unor ierarhi şi cadre din conducerea cultelor, 20 decembrie 1994[1080].

Ordonanţa nr. 27 privind acordarea de facilităţi persoanelor care domiciliază sau lucrează în unele localităţi din Munţii Apuseni şi în Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”, 5 august 1996[1081].

Această ordonanţă acordă personalului instituţiilor publice şi al unităţilor de cult, încadrat pe funcţii care necesita studii superioare şi medii de specialitate, cu locul de munca în localităţile rurale din Munţii Apuseni prevăzute în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 323/1996 şi care îşi stabileşte domiciliul în aceste localităţi, are dreptul la material lemnos pentru construirea unei locuinţe, extinderea sau repararea locuinţei existente şi a anexelor gospodăreşti, în cantitate de până la 30 mc/familie, cu obligaţia achitării a 50% din contravaloarea materialului(art.1).

Ordonanţa de urgenţă nr. 47 privind modificarea şi completarea unor acte normative în vederea eliminării legăturilor dintre nivelul unor drepturi salariale, de asigurări sau de asistentă socială şi nivelul salariului de bazăa minim brut pe ţară, din 2 septembrie 1997[1082].

Hotărâre nr. 803 privind stabilirea condiţiilor de ocupare a gradelor profesionale de către personalul clerical încadrat în unităţile bugetare, 2 decembrie 1997[1083].

Pentru încadrarea preoţilor cu studii superioare în grade profesionale până la gradul II inclusiv, şi a preoţilor cu studii medii până la gradul I, se are în vedere vechimea cumulată în activitatea bisericească, necesară pentru încadrarea în gradul profesional respectiv (art. 2).

Hotărârea nr. 12 privind aprobarea majorării numărului de posturi din unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri, pentru care se acorda contribuţii de la bugetul de stat, cu respectarea prevederilor art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/1994, 19 ianuarie 1998[1084].

Decret nr. 228 privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 47/1997 privind modificarea şi completarea unor acte normative în vederea eliminării legăturilor dintre nivelul unor drepturi salariale, de asigurări sau de asistenţă socială şi nivelul salariului de bază minim brut pe ţară, din 20 iunie 1998[1085].

Legea nr. 126 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 47/1997 privind modificarea şi completarea unor acte normative în vederea eliminării legăturilor dintre nivelul unor drepturi salariale, de asigurări sau de asistentă socială şi nivelul salariului de bază minim brut pe ţară, nr. 229 din 24 iunie 1998[1086].

Legea nr. 142 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 27 iulie 1999[1087].

Această lege are următoarele prevederi cu caracter general:

Art.1(1) ˝Statul roman sprijină cultele religioase, recunoscute potrivit legii, pentru salarizarea clerului de la bugetul de stat, la cererea acestora.

(2) Personalul clerical care beneficiază de prevederile prezentei legi îşi păstrează statutul de angajat al cultului religios recunoscut.

(3) Numărul posturilor personalului clerical pentru care statul sprijină salarizarea prin alocarea unui fond de la bugetul de stat, pentru fiecare cult religios, se aproba anual de Secretariatul de Stat pentru Culte, pe baza propunerilor conducerii cultelor religioase recunoscute, ţinând seama de numărul de adepţi ai fiecărui cult, precum şi de fondul alocat în acest scop (art.1).

ART. 2 (1) Salarizarea de la bugetul de stat a personalului clerical care îşi desfăşoară activitatea în tară, în cadrul cultelor religioase din România, recunoscute potrivit legii, se stabileşte după cum urmează:

1. a) personalul din conducerea cultelor religioase, asimilat celui încadrat pe funcţii de demnitate publica, beneficiază de o indemnizaţie lunară, stabilita pe baza coeficientului de multiplicare şi a valorii de referinţa sectoriala, prevăzute în anexa nr. 1A. Indemnizaţia lunara este unica forma de remunerare pentru personalul respectiv şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor, care se determina în raport cu venitul salarial;
2. b) personalul din conducerea cultelor religioase, altul decât cel prevăzut la lit. a), beneficiază de salariul de baza lunar, stabilit pe baza coeficientului de multiplicare şi a valorii de referinţa sectoriala, prevăzute în anexa nr. 1B;
3. c) personalul clerical care îşi desfăşoară activitatea în unităţile de cult beneficiază de salariile de baza lunare stabilite pe baza coeficientului de multiplicare şi a valorii de referinţa sectoriala, prevăzute în anexa nr. 2.

(2) Indemnizaţiile şi salariile de bază lunare, calculate potrivit alin. (1), sunt în suma bruta şi sunt impozabile, potrivit legii.

ART. 3 Criteriile de stabilire a salariilor de baza între limite şi condiţiile de ocupare a gradelor profesionale ale personalului clerical prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. c) se aproba de către Secretariatul de Stat pentru Culte, la propunerea conducerii cultelor religioase.

ART. 4 De la bugetul de stat se asigura, prin bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte, numai drepturile stabilite în condiţiile prevederilor art. 2, inclusiv contribuţia la asigurările sociale de stat, la asigurările sociale de sănătate şi, respectiv, la Fondul pentru plata ajutorului de şomaj.˝

Hotărârea nr. 828 privind aplicarea Metodologiei pentru stabilirea normelor de evaluare a performantelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de baza intre limite, aprobata prin Hotărârea Guvernului nr. 749/1998 şi personalului clerical încadrat în instituţiile publice finanţate de la bugetul de stat, 11 octombrie 1999[1088].

Ordonanţa de urgenţă nr. 203 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri, din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, 29 decembrie 1999[1089].

Ordonanţa prevede acordarea de la data ei a unui număr de 250 de posturi ale personalului neclerical din unităţile de cult din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, ca sprijin de la bugetul de stat, o contribuţie pentru asigurarea completării drepturilor salariale neacoperite din fondurile proprii, echivalentă cu nivelul salariului de baza minim brut pe tara (art.1).

Pentru numărul de posturi prevăzut la art. 1, cuantumul contribuţiei suplimentare acordate de la bugetul de stat, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/1994 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri şi acordarea de indemnizaţii unor ierarhi şi cadre din conducerea cultelor, aprobata prin Legea nr. 130/1994, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară (art.2).

Hotărârea nr. 1.070 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 29 decembrie 1999[1090].

Ordonanţa de urgenţă nr. 66 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 2 iunie 2000[1091].

Ordonanţa nr. 72 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără venituri aparţinând cultelor religioase din România, 24 august 2000[1092].

Sprijinul financiar de la bugetul de stat se asigură pentru personalul neclerical angajat în unităţile ce aparţin cultelor religioase din România, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, în limita prevederilor bugetare anuale, după cum urmează:

17. a) 17.000 de contribuţii pentru personalul neclerical angajat în unităţile de cult din ţară prevăzute la alin. 1 (o contribuţie echivalentă cu 700.000 lei lunar);
18. b) 20 de contribuţii pentru personalul neclerical trimis să deservească aşezămintele Bisericii Ortodoxe Române din străinătate, echivalentul în lei a 50% din drepturile în valută stabilite în cuantum net, prin asimilare cu funcţiile pe care este încadrat personalul român trimis să îşi desfăşoare activitatea în cadrul misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi al altor forme de reprezentare a României în străinătate (art. 1)

Ordonanţa aprobă sprijin pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter internaţional realizate de cultele religioase din România.

Ordonanţa de urgenţă nr. 197 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 9 noiembrie 2000[1093].

Ordonanţa nr. 82 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, 30 august 2001[1094].

Primele 4 articole ale acestei legi au următorul conţinut:

ART. 1

(1) Unităţile aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi unităţile şi instituţiile de învăţământ teologic autorizate şi acreditate potrivit legii, aflate în subordinea acestora şi neintegrate în învăţământul de stat, primesc de la bugetul de stat şi de la bugetele locale un sprijin sub forma de contribuţii, care va asigura completarea drepturilor salariale neacoperite din fondurile proprii ale unităţilor de cult centrale şi locale respective.

(2) Unităţile şi contribuţiile prevăzute la alin. (1) vor fi nominalizate de conducerea centrelor de cult, potrivit criteriilor stabilite de acestea.

ART. 2

(1) Sprijinul financiar pentru personalul neclerical angajat în unităţile ce aparţin cultelor religioase din România se asigură, în limita prevederilor bugetare anuale, după cum urmează:

1. a) de la bugetele locale:

 – 17.500 de contribuţii pentru personalul neclerical angajat în unităţile de cult din tara prevăzute la art. 1. Contribuţia lunara este la nivelul salariului minim brut pe economie şi poate fi indexata prin hotărâre a Guvernului, în raport cu creşterea preturilor de consum;

 – sumele aferente, necesare pentru plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, la Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi la Fondul de asigurări sociale de sănătate;

1. b) de la bugetul de stat:

 – 300 de contribuţii pentru personalul neclerical angajat în unităţile şi instituţiile de învăţământ teologic prevăzute la art. 1. Contribuţia lunara este la nivelul salariului minim brut pe economie şi poate fi indexata prin hotărâre a Guvernului, în raport cu creşterea preturilor de consum;

 – 30 de contribuţii pentru personalul neclerical trimis sa deservească aşezămintele din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Române. Contribuţia lunara reprezintă echivalentul în lei a 50% din drepturile în valuta stabilite în cuantum net, prin asimilare cu funcţiile pe care este încadrat personalul roman trimis sa îşi desfăşoare activitatea în cadrul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi al altor forme de reprezentare a României în străinătate;

 – sumele aferente, necesare pentru plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, la Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi la Fondul de asigurări sociale de sănătate.

 (2) Numărul contribuţiilor prevăzute la alin. (1) poate fi modificat prin legile bugetare anuale sau prin legile de rectificare a bugetului de stat.

 (3) La stabilirea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat în vederea echilibrării bugetelor locale se va avea în vedere şi alocarea fondurilor pentru aplicarea prevederilor alin. (1) lit. a).

ART. 3

 (1) De la bugetul de stat se pot aloca, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor sau prin bugetele judeţelor, fonduri pentru restaurarea lăcaşurilor de cult care sunt monumente istorice, pentru construirea lăcaşurilor de cult de valoare deosebită, pentru achiziţionarea de imobile necesare în vederea desfăşurării activităţii unitarilor de cult şi pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter internaţional realizate de cultele religioase din România.

 (2) De la bugetele locale se pot aloca fonduri pentru completarea fondurilor proprii, necesare pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult fără venituri sau cu venituri reduse, pentru construirea şi repararea lăcaşurilor de cult şi pentru conservarea şi întreţinerea bunurilor de patrimoniu aparţinând cultelor, precum şi pentru activităţile de asistenţă socială susţinute de acestea.

Decret nr. 1.108 pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 197/2000 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 28 decembrie 2001[1095].

Ordonanţa de urgenţă nr. 10 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, 7 februarie 2002[1096].

Legea nr. 354 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2002 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, din 6 iunie 2002[1097].

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat privitoare la Secretariatul de stat pentru culte.

Hotărârea nr. 939 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, 10 august 1990.[1098]

Secretariatul de Stat pentru Culte a fost instituit ca organ central de specialitate al administraţiei de stat, care asigură relaţiile statului cu toate cultele din România. Acest organism înlocuia vechiul organism denumit Departamentul cultelor.

Atribuţiile acestui organ al administraţiei publice centrale sunt:

1. a) sprijină şi susţine întreaga activitate a cultelor potrivit statutelor de organizare şi funcţionare a acestora, precum şi legilor în vigoare;
2. b) avizează regulamentele elaborate de culte potrivit statutelor lor;
3. c) asigura legătura dintre culte şi ministere, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, colaborând cu acestea în scopul îndeplinirii atribuţiilor ce-i revin;
4. d) analizează şi face propuneri, potrivit legii, în vederea recunoaşterii cultelor, în care scop întocmeşte formele necesare pentru aprobarea statutelor acestora;
5. e) încuviinţează înfiinţarea de asociaţii civile religioase, pe baza statutelor acestora, în vederea autorizării lor ca persoane juridice. Îşi retrage avizul de recunoaştere a acestor asociaţii dacă activitatea lor se dovedeşte a fi potrivnica legilor ţării, ordinii publice şi bunelor moravuri;
6. f) propune, potrivit legii, înfiinţarea de eparhii pe baza cererilor organelor reprezentative ale cultelor şi îşi da acordul la delimitarea lor teritoriala;
7. g) autorizează, în condiţiile legii, înfiinţarea celorlalte unităţi şi părţi componente (protopopiate, parohii, comunităţi şi asimilatele acestora) ale cultelor recunoscute;
8. h) face propuneri conducerii statului pentru recunoaşterea prin decret a şefilor cultelor, a conducătorilor de eparhii, a celorlalţi ierarhi şi a celor asimilaţi acestora;
9. i) ia act de forurile de conducere alese, precum şi de persoanele care urmează a ocupa funcţii de conducere, clericale şi laice, din cadrul cultelor, cu excepţia celor prevăzute la lit. h);
10. j) acorda persoanelor ce urmează sa intre în rândul personalului de cult autorizaţia de a exercita funcţii corespunzătoare şi tine evidenta acestora;
11. k) autorizează înfiinţarea aşezămintelor monahale;
12. l) autorizează, potrivit legii, înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor teologice de învăţământ; confirma şi tine evidenta personalului didactic din aceste instituţii şi sprijină, în colaborare cu Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, desfăşurarea activităţii din aceste unităţi de învăţământ şi asigura corelarea permanenta a programelor analitice cu cerinţele şi necesitatule procesului de învăţământ;
13. m) sprijină cultele în educarea religioasa a tineretului;
14. n) ia masuri, potrivit legii, pentru inventarierea, organizarea evidentei, conservarea şi valorificarea monumentelor şi obiectelor de valoare istorica, culturala şi artistica, a documentelor şi arhivelor din patrimoniul cultelor;
15. o) sprijină cultele, potrivit legii, în iniţierea şi desfăşurarea acţiunilor de relaţii externe şi de promovare a colaborării intre bisericile din România şi cele din străinătate;
16. p) sprijină Biserica Ortodoxă Română în organizarea şi funcţionarea comunităţilor religioase ale românilor din străinătate;
17. r) asigura respectarea dispoziţiilor legale cu privire la relaţiile dintre culte;
18. s) rezolva, potrivit competentei sale, problemele de munca, salarii din cadrul cultelor şi acorda sprijinul necesar în scopul aplicării unitare a elementelor sistemului de retribuire corespunzător prevederilor legale;

ş) sprijină cultele în întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli, organizarea evidentei şi utilizarea fondurilor conform legii;

1. t) contribuie, potrivit legii, cu fonduri băneşti la întregirea surselor proprii ale cultelor;

ţ) veghează asupra respectării normelor legale cu privire la utilizarea fondurilor primite de către culte de la stat, precum şi a fondurilor proprii;

1. u) asigură, potrivit legii, întocmirea formelor necesare obţinerii de repartiţii şi sprijină cultele în rezolvarea problemelor de aprovizionare tehnico‑materială pentru construirea şi întreţinerea lăcaşurilor de cult, ca şi pentru producerea unor obiecte de cult;
2. v) întreprinde acţiunile necesare pentru acordarea de sprijin financiar din partea statului unităţilor de cult pentru construirea de lăcaşuri noi, precum şi pentru conservarea şi întreţinerea obiectivelor de patrimoniu; acordă unităţilor de cult sprijinul solicitat în vederea întocmirii documentaţiilor tehnice pentru construcţii de lăcaşuri de cult, precum şi pentru întreţinerea şi restaurarea lor, cu respectarea normelor legale;
3. z) asigură, potrivit legii, condiţiile necesare în vederea facilitării de către organizaţiile de cult de ajutoare, donaţii sau legate, precum şi a oferirii de către acestea de ajutoare sau donaţii; îşi dă acordul pentru dobândirea sau înstrăinarea, cu orice titlu, de bunuri imobile (art.1).

Secretariatul de Stat pentru Culte prezintă Guvernului şi conducerii statului proiecte de acte normative din domeniul sau de activitate şi avizează proiectele de acte normative care interesează activitatea sa elaborate de ministere, de alte organe centrale, precum şi de organele locale ale administraţiei de stat.(art.3)

Conducerea Secretariatului de Stat pentru Culte se exercită de secretarul de stat, consiliul de administraţie şi consiliul de conducere (art.5).

Hotărârea nr. 595 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, 28 septembrie 1992.[1099]

Hotărârea nr. 601 privind transmiterea unei părţi dintr-un imobil din administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte în administrarea Regiei Autonome, 1 sept. 1994[1100].

Hotărârea nr. 218 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, 10 martie 1995.[1101]

Hotărârea nr. 63 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, 9 februarie 1998[1102].

Încă din primul articol al acestei hotărâri sunt arătate motivaţia şi principiul de funcţionare al acestui organism al administraţiei centrale: ˝Secretariatul de Stat pentru Culte este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care asigură relaţiile statului cu toate cultele din România.

 În activitatea sa, Secretariatul de Stat pentru Culte se conduce după principiul constituţional conform căruia toate cultele religioase recunoscute sunt libere, autonome şi egale fata de autorităţile publice(art.1).

Hotărârea fixează următoarele atribuţii ale Secretariatul de Stat pentru Culte:

˝(1) sprijină toate cultele religioase, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare ale acestora, pe baza Constituţiei, în vederea participării lor la viaţa socială şi spirituală a ţării, urmăreşte ca în relaţiile dintre culte să fie excluse orice forme, mijloace şi acţiuni de învrăjbire religioasă şi mediază în situaţiile litigioase care apar;

 (2) asigură legătura dintre cultele religioase şi ministere, celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, în vederea respectării libertăţii şi autonomiei cultelor, a prevenirii şi înlăturării oricăror abuzuri, prin aplicarea legii; sprijină autorităţile administraţiei publice locale pentru rezolvarea problemelor specifice care apar în raporturile lor cu cultele, asociaţiile şi fundaţiile religioase şi, totodată, acordă asistenţă cultelor, la solicitarea acestora, în soluţionarea problemelor pe care acestea le supun autorităţilor administraţiei publice locale;

 (3) analizează cererile de înfiinţare a unor noi culte religioase, întocmeşte documentaţiile cerute de lege şi face propuneri în vederea recunoaşterii acestora;

 (4) în baza documentaţiilor prezentate conform prevederilor legale, avizează înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor cu caracter, în totalitate sau în parte, religios, în vederea înscrierii lor în registrul persoanelor juridice, potrivit legii; controlează respectarea obiectului avizării; în caz de nerespectare a scopurilor şi obiectivelor avizate la constituire, Secretariatul de Stat pentru Culte sesizează instanţa de judecată ca îşi retrage, motivat, avizul dat;

 (5) face propuneri pentru recunoaşterea, conform legii, a şefilor cultelor religioase, a conducătorilor de eparhii, a celorlalţi ierarhi şi a celor asimilaţi acestora, la cererea cultelor;

 (6) ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează sa ocupe funcţii de conducere, precum şi a personalului clerical şi laic din cadrul cultelor religioase, inclusiv din învăţământul teologic neintegrat în învăţământul de stat, în vederea alocării de contribuţii de la bugetul de stat pentru completarea surselor necesare salarizării acestora şi acordării indemnizaţiilor pentru funcţiile de conducere, potrivit legii;

 (7) colaborează cu Ministerul Educaţiei Naţionale în probleme de învăţământ, ca mediator între cultele religioase legal recunoscute şi Ministerul Educaţiei Naţionale, şi avizează alături de acesta, planurile de învăţământ şi programele elaborate de către cultele recunoscute oficial de către stat;

Pe lângă acestea Secretariatul de Stat pentru Culte are alte atribuţii referitoare la ocrotirea patrimoniului cultural naţional.

Hotărârea nr. 536 pentru modificarea unor dispoziţii ale Hotărârii Guvernului nr. 63/1998 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, 5 iulie 1999[1103].

Norme şi dispoziţii privitoare la locaşurile de cult şi la monumente

Regulament privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de Avizare a Lăcaşurilor de Cult, 2 mai 2001[1104]

Obiectul prezentului regulament îl fac următoarele construcţii cu destinaţie specială: biserici, case de rugăciune, temple, moschei, sinagogi, case de adunare etc., care deservesc cultele, asociaţiile şi fundaţiile religioase pentru desfăşurarea serviciilor religioase specifice (art. 5)

Regulamentul instituie o comisie specială cu următoarele atribuţii:

1. oferă asistenţă de specialitate la cererea cultelor religioase;
2. avizează soluţiile arhitectural-urbanistice din documentaţiile tehnico-economice pentru construcţii de lăcaşuri de cult şi pentru alte construcţii ce pot face parte dintr-un ansamblu religios aparţinând cultelor sau asociaţiilor şi fundaţiilor religioase;
3. avizează documentaţiile tehnico-economice pentru reparaţii la lăcaşuri de cult şi la alte construcţii care fac parte dintr-un ansamblu religios aparţinând cultelor religioase, ce fac parte din patrimoniul arhitectural neînscris în patrimoniul cultural naţional;
4. avizează reparaţii curente (lucrări de întreţinere) la monumente istorice ecleziale, fără modificarea formelor existente;
5. avizează documentaţiile tehnico-economice pentru amenajări peisagistice, inclusiv pentru construirea cavourilor de suprafaţa în cimitire aflate în afara zonei de protecţie a bisericilor înscrise în patrimoniul cultural naţional, aparţinând cultelor, asociaţiilor şi fundaţiilor religioase.

 

 

Norme şi dispoziţii privitoare la Monumentele istorice.

Ordinul nr. 130 privind unele masuri ce se impun în vederea împiedicării degradării, distrugerii, precum şi protejării bunurilor imobile cu valoare de patrimoniu, 23 decembrie 1991[1105].

Acest ordin are menirea de a proteja obiectivele de interes istoric, monumente, ansambluri şi situri istorice, de a crea un cadru legal pentru întreţinerea lor şi pentru protecţia lor(art.1,4).

Legea nr. 564 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 47/2000 privind stabilirea unor masuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial, 19 octombrie 2001.[1106]

Legea este ultima în domeniu protecţiei monumentelor istorice şi face următoarele modificări legii precedente: ˝Lucrările de reparaţie, întreţinere curenta, punere în valoare, cercetare, restaurare, consolidare şi conservare a monumentelor istorice înscrise în Lista patrimoniului mondial sunt în sarcina proprietarilor, administratorilor sau a titularilor altor drepturi reale, după caz“(art.4).

Legea modifică şi alte articole privitoare la executarea reparaţiilor şi la finanţarea lor.

Hotărârea nr. 387 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1224/2000 privind transmiterea unor bunuri culturale mobile din proprietatea publică a statului şi din administrarea Muzeului Naţional de Artă al României în proprietatea Patriarhiei Române, 11 aprilie 2001[1107].

Hotărârea publică lista obiectelor de patrimoniu ce fac obiectul reglementării.

Norme şi dispoziţii privitoare la activitate filantropică a Bisericii

Hotărârea 324 privind autorizarea funcţionarii unui oficiu al Departamentului caritabil al Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii şi Canada, pe teritoriul României, 27 aprilie 1991[1108].

Acest oficiu îşi desfăşura activitatea prin doua programe de asistenta: “Ajutor pentru România” şi “Ajutor pentru copii din România”, constând în alimente, medicamente, unelte şi seminţe agricole, dotări pentru spitale, azile de bătrâni şi orfelinate, cărţi de literatură medicală şi educativ-religioasă (art.2).

Norme şi dispoziţii privitoare la oferirea de distincţii unor înalţi ierarhi, vizita Papei Ioan Paul a-lI-lea, promovarea imaginii externe a României etc.

Hotărârea nr. 330 privind suplimentarea bugetelor unor instituţii publice, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 29 aprilie 1999[1109].

Fondurile erau date cu ocazia vizitei papale la Bucureşti.

Decretul nr. 358 privind conferirea Ordinului naţional Steaua României în grad de Mare Cruce, nr. 463 din 22 septembrie 2000[1110].

Prin acest decret s-a conferit Sanctităţii Sale Karekin al II-lea, Catolicos şi Patriarh Suprem al tuturor armenilor, Ordinul naţional Steaua României în grad de Mare Cruce, în semn de apreciere pentru spiritul sau ecumenic, pentru contribuţia sa personală la strângerea legăturilor dintre Biserica Ortodoxă Armeană şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi pentru rolul deosebit jucat de Biserica Armeana în promovarea statornicelor relaţii de prietenie dintre armeni şi romani.

Decret nr. 516 privind conferirea unor decoraţii naţionale unor înalţi prelaţi din 30 noiembrie 2000.[1111]

De Ziua Naţională a României se conferă decoraţii naţionale unor înalţi prelaţi, după cum urmează:

1. a) Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce:

– Î.P.S. Daniel Ciobotea, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

1. b) Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Mare Cruce:

– Î.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului;

– Î.P.S. Ioan Robu, arhiepiscop, Arhiepiscopia Greco-catolică Bucuresti;

– Î.P.S. George Gutiu, Episcop Ad Personam, Episcopia Greco-catolică de Cluj-Gherla;

– Î.P.S. Pimen Zainea, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor;

– Î.P.S. Teofan Savu, mitropolitul Olteniei;

– Î.P.S. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului;

– Î.P.S. Lucian Muresan, mitropolit greco-catolic de Alba Iulia, Făgăraş şi Blaj;

– Î.P.S. Bartolomeu Anania, arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului.

Hotărârea nr. 980 privind aprobarea finanţării unor proiecte pentru promovarea imaginii externe a României, 5 septembrie 2002.[1112]

Legea nr. 5 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III-a – zone protejate, 6 martie 2000[1113].

 

Norme şi dispoziţii privitoare la celelalte culte

Norme şi dispoziţii privitoare la Biserica Greco-Catolică.

Regulament privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, 15 noiembrie 2000.[1114]

Norme şi dispoziţii privitoare la alte culte religioase.

 Decret-lege nr. 126 privind unele masuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), 24 aprilie 1990[1115].

Acest decret lege a fost primul referitor la viaţa religioasă de după schimbările politice din anul 1989. Acest decret –lege are 4 articole cu următorul conţinut:

˝Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscuta oficial.

Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România (art.1).

Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuala, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). În vederea identificării, inventarierii şi predării acestor bunuri se instituie o comisie formata din reprezentanţi ai statului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), numiţi prin hotărâre a guvernului (art. 2).

Situaţia juridica a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.(art.3).

În localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare.(art.4)

Hotărârea nr. 132 privind înfiinţarea unor institute teologice de grad universitar ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolice), 26 noiembrie 1990[1116].

Această hotărâre prevedea înfiinţarea începând cu anul şcolar (universitar) 1990/1991, unui număr de 3 institute teologice de grad universitar ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolice) cu o durata de învăţământ de 4 ani, în localităţile Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea şi Blaj (art.1).

Hotărârea nr. 21 privind înfiinţarea Institutului Biblic Baptist de grad universitar din Oradea, 10 ianuarie 1991[1117].

Hotărârea nr. 484 privind autorizarea înfiinţării Institutului teologic romano-catolic de grad universitar în Bucureşti, 12 iulie 1991[1118].

Hotărârea nr. 97 privind autorizarea înfiinţării Institutului Teologic Romano-catolic Franciscan de grad universitar din Roman, judeţul Neamţ, 24 februarie 1992.[1119]

Hotărârea nr. 165 privind autorizarea înfiinţării Institutului Teologic Adventist de Ziua a Şaptea de grad universitar din Bucureşti, 6 aprilie 1992[1120].

˝Institutul era înfiinţat cu trei secţii: teologie pastorală, teologie-litere şi teologie-asistenţă socială.(art.2).

 Cheltuielile de întreţinere şi funcţionare ale Institutului Adventist de Ziua a Şaptea de grad universitar din Bucureşti se asigura din fondurile proprii ale acestuia – provenite, în condiţiile legii, din taxe, donaţii sau activitatea proprii -, precum şi din subvenţii acordate de Cultul Creştin Adventist de Ziua a Şaptea.

 Sumele necesare pentru plata salariilor se asigură din fondurile proprii ale Cultului Creştin Adventist de Ziua a Şaptea şi dintr-o contribuţie de la bugetul de stat, acordată prin Secretariatul de Stat pentru Culte, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 122/1992 privind unele măsuri legate de salarizarea clerului şi a altor categorii de personal al cultelor˝.

Hotărârea nr. 164 privind autorizarea înfiinţării Institutului Teologic Penticostal de grad universitar din Bucureşti, 6 aprilie 1992[1121].

Institutul funcţiona cu trei secţii: teologie-litere şi teologie-asistenţă socială (art.2), iar cheltuielile de întreţinere şi funcţionare ale Institutului Teologic Penticostal de grad universitar din Bucureşti se asigură din fondurile proprii ale acestuia – provenite, în condiţiile legii, din taxe, donaţii sau activităţi proprii -, precum şi din subvenţii acordate de Cultul Penticostal(art.3).

Sumele necesare pentru plata salariilor se asigura din fondurile proprii ale Cultului Penticostal şi dintr-o contribuţie de la bugetul de stat, acordata prin Secretariatul de Stat pentru Culte, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 122/1992 privind unele masuri legate de salarizarea clerului şi a altor categorii de personal al cultelor.

Hotărârea nr. 466 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietatea statului, fostei proprietăţi ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolice), şi predarea acestora către Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică), 19 august 1992[1122].

Hotărârea nr. 756 privind autorizarea înfiinţării Institutului Teologic al Cultului Creştin după Evanghelie în municipiul Bucureşti, 20 noiembrie 1992[1123].

Legea nr. 117 privind integrarea sistemului asigurărilor sociale pentru cultele armeano-gregorian, creştin de rit vechi şi musulman în sistemul asigurărilor sociale de stat, 4 decembrie 1995[1124].

Legea nr. 203 privind integrarea sistemului asigurărilor sociale al Cultului Mozaic din România în sistemul asigurărilor sociale de stat, 4 decembrie 1997.[1125]

Hotărârea nr. 1.244 privind suplimentarea bugetului Secretariatului de Stat pentru Culte din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, 29 noiembrie 2000[1126].

Decizia 353 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, 15 februarie 2002[1127].

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Biserica Evanghelică C.A. din România, Parohia Bucureşti, în Dosarul nr. 865/2001 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civila, curtea respingând-o ca fiind nefondată.

Decizia nr. 134 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunitarilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional, 31 octombrie 1996[1128].

Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de Parohia Romano-catolică I Târgu Mureş, într-un litigiu având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui imobil trecut în proprietatea statului prin decretul sus-menţionat. Prin excepţia invocată, se considera ca prevederile Decretului nr. 176/1948 de trecere în proprietatea statului a imobilului sunt neconstituţionale, fiind contrare regimului juridic al dreptului de proprietate garantat de Constituţie.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, această chestiune fiind abordată şi într-o decizie anterioară a Curţii supreme de justiţie.

Ordonanţa nr. 112 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitarilor (organizaţii, culte religioase) minoritarilor naţionale din România, 27 august 1998.[1129]

Hotărârea nr. 1.005 privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii şi Cultelor din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pe anul 2001 pentru Parohia Romano-catolică “Sfânta Cruce” din municipiul Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, 4 octombrie 2001[1130].

Ordonanţa de urgenţă nr. 129 privind înfiinţarea Institutului Teologic Romano-catolic din Bucureşti, 18 octombrie 2001[1131].

Conform art. 4 cheltuielile privind funcţionarea noii instituţii de învăţământ superior particular infinitate conform prezentei ordonanţe de urgenţă se suporta din veniturile proprii, dobândite în condiţiile legii, precum şi din alte surse legale.

Ordonanţa nr. 36 privind reglementarea dreptului de proprietate al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România asupra lăcaşurilor de cult, cimitirelor şi altor bunuri destinate activităţilor cultului mozaic, 21 martie 2002.[1132]

Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate al Federaţiei Comunitarilor Evreieşti din România asupra lăcaşurilor de cult, cimitirelor confesionale, băilor rituale, abatoarelor rituale, precum şi obiectelor de cult care se afla efectiv în patrimoniul acesteia (art.1).

În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, următorii termeni reprezintă:

1. a) lăcaşul de cult – templul, sinagoga, casa de rugăciuni sau orice alta construcţie destinata oficierilor religioase ale cultului mozaic;
2. b) cimitirul confesional – spaţiul destinat înhumării intre hotarele primite la înfiinţarea lui, chiar daca monumentele funerare iniţiale nu mai sunt la locul lor şi indiferent de vechimea lui sau de faptul de a fi sau nu deschis unor noi înhumări;
3. c) ritualul – ceremonialul religios, cu implicaţii folclorice, desfăşurat conform normelor şi regulilor proprii fiecărei religii ori confesiuni religioase în momentele importante din viaţa unei comunităţi religioase;
4. d) baia rituală – orice construcţie care este destinata efectuării spălărilor rituale;
5. e) abatorul ritual – orice construcţie care este destinată sacrificării rituale a animalelor şi pasărilor;
6. f) obiectele de cult – orice obiect sacru utilizat în practicarea ritualului în ceremoniile religioase.(art.2).

Lege nr. 256 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 85/1999 privind transmiterea, cu titlu gratuit, a unui imobil care a aparţinut Bisericii Evanghelice C.A. din România – Comunitatea evanghelică C.A. Sibiu, 9 mai 2002[1133].

Lege nr. 485 privind înfiinţarea Institutului Teologic Romano-Catolic din Bucureşti, 11 iulie 2002[1134].

Hotărârea nr. 838 privind trecerea unui imobil din proprietatea publica a statului şi din administrarea Centrului Naţional al Cinematografiei în proprietatea publică a oraşului Târgu Lăpuş şi în administrarea Consiliului Local al Oraşului Târgu Lăpuş, judeţul Maramureş, pentru Parohia Greco-catolică “Buna Vestire”, 31 iulie 2002[1135].

 

Alte legi ce privesc în mod indirect Biserica

H.G. nr. 85 privind stabilirea tarifelor de bază lunare, pe metru pătrat, la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie, din fondul locativ de stat, precum şi la spaţiile comerciale, spaţiile administrative, sedii şi organisme şi organizaţii, 20 feb. 1991.[1136]

Legea nr. 82 privind organizarea contabilităţii din 27 dec. 1991[1137]

Contabilitatea este un instrument principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute, trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea unora dintre date, pentru a furniza informaţii necesare bugetului, a execuţiei bugetare şi a întocmirii balanţelor financiare.

Unităţile bisericeşti au obligaţia legală să coreleze activitatea lor fiscală şi bugetară, cu prevederile legale în vigoare.

Aceasta nu înseamnă însă schimbarea sistemului contabil, sistem ce avantajează prin simplitatea sa parohiile, care în marea lor majoritate nu-şi pot permite să angajeze cu carte de muncă sau pe bază de contract de colaborare un contabil.

La nivel de Centru eparhial se depune bilanţ contabil la Administraţia financiară.

Legea nr.6 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor, din 10 feb. 1992[1138].

Personalul bisericesc are dreptul la un concediu anual de minim 18 zile cu respectarea cerinţelor specifice.

Personalul bisericesc mai poate beneficia de alte concedii (concediu de studiu, concediul medical ).

În ceea ce priveşte concediul paternal, deşi din punct de vedere legal este posibil, din punct de vedere canonic nu poate fi acceptat[1139]

O.G. nr. 27 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, 28 aug. 1992.[1140]

Legea nr. 16 privitoare la contractul de arendă, din 7 aprilie. 1994.[1141]

Potrivit prevederilor acestei legi, unităţile bisericeşti pot arenda suprafeţe de teren agricol.

Despre contractul de arendă cele mai importante lucruri ce trebuie reţinute sunt cele privitoare la obligaţia părţilor(proprietarul are obligaţia să pună la dispoziţie bunul la termenul stabilit şi să-l garanteze de evicţiune iar arendaşul are obligaţia de a folosi bunul ca un bun proprietar, de a-şi îndeplini toate obligaţiile şi de a plăti arenda) şi la suportarea riscurilor (riscul pierderii recoltei aparţine ambelor părţi proporţional cu eventualele beneficii; riscul pierderii bunului aparţine numai proprietarului).[1142]

Contractul de arendă se poate încheia numai după consultarea în prealabil a Consiliului parohial.

Legea nr. 27 privind taxele şi impozitele locale, 25 mai 1994.[1143]

Capit. V, art.. 27, pct.2, al. 2, se referă la scutirea locaşului de cult de plata taxelor pentru eliberare autorizaţiei de construcţie, inclusiv pentru construcţiile anexe.

Acest beneficiu al legii înlesneşte efectuarea de construcţii, scutind unităţile de cult de plata unor sume importante.

Tot la scutiri se referă şi Anexa nr.2, la pct. 2,3 şi 4. Conform acestor articole, clădirile monument istoric, locaşurile de cult şi construcţiile şi amenajările funerare din cimitire vor fi scutite de impozitul pe clădiri.

Legea nr. 33 privind sponsorizarea, 25 mai 1994.[1144]

În principiu această lege dă dreptul unităţilor de cult, care au de realizat lucrări de investiţii (art. 4), să încheie contracte de sponsorizare. Legea funcţionează foarte greu datorită faptului că nu îi avantajează pe eventualii sponsori (suma este deductibilă în proporţie de 5%, după ce a variat între 2% şi 10%) din teama statului că va pierde sume importante la buget.

Altă imperfecţiune a legii este aceea că nu pune pe picior de egalitate toate activităţile din viaţa socială (ex: sportul se bucură de anumite privilegii).

Biserica poate beneficia cu dificultate de această lege şi datorită faptului că majoritatea sponsorilor caută promovarea propriei imaginii. Prin intermediul Bisericii acest lucru se poate realiza mai greu sau nu se poate realiza deloc. De aceea, anumite articole ale acestei legi ar trebui rediscutate.

O.G. nr. 68/1994-privind protejarea patrimoniului cultural naţional, 31 aug. 1994.[1145]

O.G. nr. 70 privind impozitul pe profit, 31 aug. 1994.[1146]

Unităţile bisericeşti nu plătesc impozit pe profitul ce-l obţin din comercializarea obiectelor de cult, din editarea cărţilor bisericeşti şi din alte activităţi specifice.

Legea nr. 10 privind calitatea în construcţii, 24 ian. 1995[1147].

Legea se referă la condiţiile de calitate ce trebuie să le îndeplinească o construcţie şi la documentaţiilor ce trebuie întocmite.

Bisericile fiind instituţii publice, se supun condiţiilor impuse de lege . Art. 25, al. a, impune un lucru esenţial şi anume:˝ efectuarea la timp a lucrărilor de întreţinere şi de reparaţii care revin proprietarului, prevăzute conform normelor legale în cartea tehnica a construcţiei şi rezultate din activitatea de urmărire a comportării în timp a construcţiilor˝.

Există şi un regulament, emis de Secretariatul de stat pentru culte, privitor la organizarea şi funcţionarea Comisiei de Avizare a Locaşurilor de cult.

Legea nr. 48 privind proclamarea ˝Zilei eroilor˝, 31 mai 1995.[1148]

Art. 1 al legii are următorul conţinut: ˝Se proclamă Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecia zi de la Sfintele Paşti – ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos -, potrivit tradiţiei româneşti˝.

Festivităţile destinate zilei eroilor trebuie să fie precedat de ritualul religios din biserici şi cel de la cimitirele.

Legea nr. 84 privitoare la sistemul de învăţământ, 31 iul. 1995.[1149]

Conform acestei legi îşi desfăşoară activitatea Seminariile şi Facultăţile de teologie şi se predă religia în şcoli . În învăţământul primar este obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, în învăţământul liceal şi profesional este facultativă (art. 9 alin. 1.).

Legea prevede şi faptul că în învăţământ se interzice prozelitismul religios (art. 11, alin.3)[1150]

Problema şcolilor confesionale este lăsată pe seama legii cultelor[1151]

Legea nr.7 privitoare la cadastru şi publicitatea imobiliare, 26 mart. 1996[1152]

Legea generalizează sistemul de publicitate imobiliară, renunţâdu-se la sistemul de transcripţiuni şi inscripţiuni.

Cadastrul general se organizează la nivelul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi la nivelul ţării.[1153]

Proprietăţile bisericeşti sunt supuse prevederilor acestei legi şi sunt supuse înregistrării cadastrale şi publicităţii imobiliare.

Legea nr. 8, privind dreptul de autor şi drepturile conexe, 26 mart. 1996[1154]

Legea mai sus enunţată protejează şi operele din domeniul religios cu caracter literar şi artistic.

Dreptul de autor este un drept atât asupra creaţiilor integrale cât şi asupra părţilor originale dintr-o creaţie.

Legea este aplicabilă şi în cazul operelor comune şi a celor colective.

Nici o lucrare nu poate fi publicată fără acordul autorului sau al editurii care deţine acest drept (atunci când o editură cumpără dreptul de autor, autorului îi rămâne totuşi posibilitatea să modifice conţinutul lucrării sau chiar să o retragă de pe piaţă, plătind daunele provocate), decât din motive ştiinţifice, în mod fragmentar şi cu indicarea locului citării.

Legea îşi găseşte aplicarea şi în cazul picturilor şi al sculpturilor chiar dacă sunt realizate după norme prestabilite.

Actul normativ are efecte şi în legătură cu modul de impozitare a veniturilor ce se realizează în baza dreptului de autor.

Legea 18 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, 11 april., 1996.[1155]

Bunurile şi obiectivele bisericeşti nu se bucură de o protecţie specială. Ele sunt protejate de organele specializate din raza cărora se află.

Legea nr. 114 privitoare la locuinţe, 21 oct. 1996.[1156]

Legea defineşte şi ceea ce se înţelege prin locuinţa de serviciu (art. 54, al 2). Casele parohiale au caracterul unor locuinţe de serviciu sau de intervenţie aşa cum le denumeşte noua lege. Actul normativ este în concordanţă cu Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.[1157]

Conform actului normativ mai sus amintit, locuinţa de intervenţie se ocupă numai în baza contractului de muncă şi lundu-se în consideraţie funcţia îndeplinită de persoana încadrată în muncă. Locuinţa de intervenţie nu poate fi vândută ocupantului (art. 54, alin. 3).

Încetarea contractului de muncă, atrage după sine în toate cazurile încetarea contractului de locuinţă[1158]

O.G. nr.65 privind regimul paşapoartelor în România, 30 aug. 1997.[1159]

Articolul 1 reglementează dreptul şefilor cultelor recunoscute de a li se elibera paşapoarte de serviciu.

Legea nr. 154 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sistemul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, 16 iul. 1998.[1160]

Anexele II/2, V, VII/2, VII/4, VIII/1, VIII/2, IX, IX/2, au fost aplicate şi în Administraţia Patriarhală şi în Biserica Ortodoxă Română.

O.G. nr. 73 privind impozitul pe venit, 31 aug. 1999.[1161]

Dispoziţiile ordonanţei se referă şi la personalul bisericesc.

Astfel, unităţile unde angajatul este încadrat ca titular depun pentru acesta Fişa 1.

Unităţile unde angajaţii lucrează ca suplinitori sau plata cu ora depun pentru acesta Fişa 2.

Ordonanţa nr. 26 cu privire la asociaţii şi fundaţii, 30 ianuarie 2000[1162]

O.G. nr.26 cu privire la asociaţii şi fundaţii, 31 ian. 2000[1163]

Prin prezenta ordonanţă este înlocuită Legea 21/1924 în baza căreia sau înfiinţat şi fundaţiile ce există până în momentul de faţă.

Ordonanţa fixează cadrul general de înfiinţare şi funcţionare al asociaţiilor şi fundaţiilor.

Reglementările Ordonanţei se aplică şi fundaţiilor şi asociaţiilor ce funcţionează sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române. Acestea nu pot funcţiona decât cu binecuvântarea Chiriarhului locului.

Ordonanţa mai prevede obligaţia depunerii unei declaraţii pe venitul global, declaraţie ce trebuie să conţină veniturile obţinute din alte surse decât cele salariale.

Legea nr. 19 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, 17 martie 2000.[1164]

Aceasta este noua lege a pensiilor. Ea se aplică începând cu data de 01. 03.2001. Legea 3/1997 este abrogată în mod expres.

Noua lege modifică cuantumul asigurărilor sociale cumulâdu-le şi transferând un procent mai mare din datorii în contul angajatului de pe seama angajatorului.

S-a modificat de asemenea vârsta de pensionare (60 de ani femei şi 65 bărbaţi) şi modul de calcul al pensiilor. Atingerea vârstei standard se va realiza în termen de 13 ani.

Stagiul de cotizare minim pentru dreptul la pensie este de 15 ani, iar stagiul complet este de 35 de ani bărbaţii şi 35 de ani femeile.

Pentru pensia anticipată, stagiul de cotizare trebuie să fie de minim 10 ani şi poate fi solicitată cu maxim 5 ani înainte de împlinirea vârstei legale.

La pensia de urmaş au dreptul copiii (până la vârsta de 16 ani sau până la 26 de ani în cazul continuării studiilor), şi soţul supravieţuitor (după o convieţuire de minim 15 ani).

Legea nr. 182 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, 25 oct. 2000[1165]

Legea se referă expres la bunurile mobile, provenit din dezmembrarea monumentelor istorice şi a bunurilor cu semnificaţie religioasă.[1166]

Autorităţile competente au obligaţia de cere, conform normelor internaţionale, redobândirea bunurilor naţionale exportate ilegal sustrase sau deţinute fără temei legal în diverse colţuri de lume (Rusia, Vatican, etc.).

Legea 17 privitoare la clonarea umană, 22 feb. 2001.

Legea interzice clonarea umană.

Legea nr. 52 privind transparenta decizionala in administraţia publica, din 21 ianuarie 2003[1167]

 

Evaluarea legilor actuale din perspectiva relaţiei Biserică-Stat

Misiunea Bisericii şi sprijinul Statului

Exclusă din instituţii publice de care era legată tradiţional, cum sunt: şcoala, spitalele, armata, penitenciarele, în anul 1948, Biserica este reintegrată în viaţa publică de către reglementările art. 29, alin.5 din Constituţia României, în care se prevede, aşa cum se amintea mai sus, acordarea de înlesniri din partea Statalului, pentru desfăşurarea de ˝activităţii religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate˝.

Treptat, după 1990, Biserica a început să-şi desfăşoare activitatea în toate aceste instituţii publice, pe baza unor protocoale încheiate între Patriarhia Română şi organele reprezentative ale instituţiilor respective[1168].

Treptat a fost creat şi cadrul legal pentru misiunea Bisericii în şcoli, precum şi în celelalte instituţii publice amintite în textul constituţional.

Religia în şcoală a fost predată încă din anul 1990 de preoţi. Statutul acestei materii de studiu a fost definitivat prin legea 84/95, lege ce a făcut obiectul excepţii de neconstituţionalitate introdusă de un grup de parlamentari[1169].

Articolul 9 alin 1 al acestei legi prevede: ˝învăţământul primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolară de bază. Participarea la orele de religie se va face în funcţie de apartenenţa religioasă şi confesională.”

Cea mai importantă instituţie bisericească reapărută în această perioadă este clerul militar.

Deşi instituţia nu mai are amploarea pe care o avea în perioada interbelică, când exista şi o episcopie a armatei[1170] iar episcopul armatei era superiorul administrativ al tuturor confesorilor militari, instituţia a căpătat prin legea 195, din 6 nov. 2000, o legalitate aşteptată timp de 10 ani.

Clerul militar a fost introdus prin această lege în toate structurile militarizate ale statului. Astfel, a fost instituit în Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Paza, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei – Direcţia Generala a Penitenciarelor, în scopul satisfacerii cerinţelor spiritual-religioase ale militarilor. Membrii clerului militar contribuie, prin mijloace specifice şi în limitele misiunii pastorale pe care o au, la cultivarea virtuţilor ostăşeşti, la formarea răspunderii civice şi a sentimentelor patriotice în rândul militarilor.

Un rol important a fost acordat misiunii Bisericii în instituţii ca spitale şi orfelinate, instituţii pe lângă care funcţionează capele şi preoţi salarizaţi de Stat.

 

4.2. Sprijinul statului acordat instituţiilor bisericeşti şi personalului clerical şi neclerical

După cum se poate constata din studierea legilor de stat privitoare la sprijinul acordat de Stat, Bisericii şi instituţiilor sale, se poate concluziona că în această perioadă a existat un sprijin real al Statului.

Acţiunea de sprijinire economico financiară s-a desfăşurat prin acordarea de drepturi de monopol, prin scutirea de impozite pe profit şi pe clădiri şi terenuri, prin acordarea de sprijin financiar întreţinerii cultului, a instituţiilor de învăţământ teologic şi construcţiilor de clădiri necesare cultului.

Monopolul Bisericii

Prin legea nr. 103/1992 – privind dreptul exclusiv al cultelor-religioase pentru producerea obiectelor de cult[1171], cultele religioase au primit dreptul de a deţine monopolul fabricării şi comercializării acestor obiecte.

Cultele religioase, în schimbul unui procent din venituri, primeau prin această lege posibilitatea de a împărţi monopolul său cu alte instituţii care importă sau fabrică asemenea obiecte.

Legea, deşi a fost întărită prin ordonanţa 92/2000 este deseori încălcată datorită sancţiunilor aproape formale, a coruptibilităţii organelor de control sau al încadrării acestor obiecte în categoria obiectelor de artizanat, a bijuteriilor sau a celor ceremonial.

Drepturi salariale şi alte drepturi ale clerului

Şi după 90 personalul clerical şi neclerical, din ţară şi de peste hotare a continuat să se bucure de sprijin financiar din partea statului, sub forma unui număr de contribuţii stabilit prin lege, şi echivalent cu salariul minim pe economie[1172].

Prin hotărârea 607 din 1992 Casa de pensii a Bisericii Ortodoxe Române a fost integrată în sistemul asigurărilor sociale de stat, personalul clerical şi neclerical fiind dator la aceleaşi prestaţi şi având aceleaşi beneficii ca şi ceilalţi contribuabili.

Prestaţiile de asigurări sociale ˝reprezintă veniturile de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolilor, natalităţii sau decesului˝ cunoscute sub denumirea de ˝riscuri asigurate˝(art. 7/1 din Legea 19/2000).

Aceste prestaţii se cuvin contribuabililor, corelativ cu obligaţiile privind plata contribuţiilor de asigurări sociale şi se acordă sub formă de pensii, indemnizaţii, ajutoare şi alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege.

Pensiile

Pensia este suma de bani ce se plăteşte lunar asiguraţilor care îşi încetează activitatea datorită atingerii anumitor limite de vârstă şi invalidităţii, pe tot timpul vieţii de la pensionare, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţiei care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora condiţii optime de viaţă. Sistemul public de asigurări sociale acordă mai multe categorii de pensii.

Pensia pentru limita de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind:

• vârsta standard de pensionare, care este de 60 de ani pentru femei şi 65 pentru bărbaţi;
• stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public, care este de 15 ani, pentru femei şi pentru bărbaţi.

Există vârste şi stagii diferite, prevăzute de lege, pentru condiţii deosebite de muncă, ce influenţează mărimea acestui tip de pensie.

Pensia anticipată se acordă asiguraţilor care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani şi solicită pensia anticipată cu cel puţin 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare.

Pensia anticipată parţială se acordă asiguraţilor care au realizat stagiile complete de cotizare precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani şi solicită pensia anticipată parţială cu reducerea vârstei standard de pensionare cu cel mult 5 ani.

În cazul acestei pensii, la împlinirea vârstei standard de pensionare pensia anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă prin eliminare dacă au cotizat în perioada de anticipare.

Pensia de invaliditate se acordă asiguraţilor care şi-au pierdut total sau cel puţin ½ din capacitatea de muncă, din cauza:

• accidentelor de muncă definite de lege;
• bolilor profesionale şi tuberculozei;
• bolilor obişnuite, care n-au legătură cu munca;
• accidentele care nu au legătură cu munca.1.5.

Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor dacă persoana decedată era pensionară şi îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copii au dreptul la această pensie până la vârsta de 16 ani sau până la 26 ani dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş toată viaţa, dar numai la împlinirea vârstei standard de pensionare dacă durata cotizaţiei a fost de cel puţin 15 ani sau se va diminua cu 6% pentru fiecare an de cotizaţie în plus.

Pensiile de toate categoriile se calculează, stabilesc şi plătesc conform legii, normelor şi regulamentelor CNPAS publicate în Monitorul Oficial.

Indemnizaţiile

Indemnizaţiile de asigurare socială reprezintă sume de bani ce se acordă în cadrul sistemului de asigurări sociale persoanelor asigurate după un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului.

Baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a calculat contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective. Potrivit prevederilor legislaţiei actuale, în România se acordă indemnizaţii pentru: incapacitate temporară de muncă, maternitate, creşterea copilului şi îngrijirea copilului bolnav.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se acordă asiguraţilor dacă dovedesc o asemenea incapacitate printr-un certificat medical eliberat conform reglementărilor legale. Indemnizaţia se suportă fie de angajator pentru primele 4 zile, fie din bugetul asigurărilor sociale între 4-180 zile, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Indemnizaţia de maternitate se acordă asiguraţilor drept concediu pentru sarcină şi lăuzie pentru o perioadă de 126 zile calendaristice înainte şi după naştere. Baza de calcul a indemnizaţiei se determină cu 85% ca procent din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală la asigurări sociale în lunile respective.

Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav se acordă unuia dintre asiguraţii care îndeplinesc calitatea de părinţi, de tutore, de persoană care a adoptat sau i s-a încredinţat spre creştere, educare sau în plasament de familial copii.

Indemnizaţia se acordă pentru:

1. creşterea copilului până la vârsta de 2 ani;
2. creşterea copilului cu handicap până la vârsta de 3 ani;
3. îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 7 ani;
4. îngrijirea copilului cu handicap până la 18 ani.

Baza de calcul este aceeaşi ca şi indemnizaţia de maternitate.

Indemnizaţia pentru trecerea temporară în altă muncă.

Trecerea în altă muncă se face numai pentru persoanele care desfăşoară activităţi condiţionate de:

1. contract de muncă individual;
2. funcţii elective sau numiri în cadrul autorităţilor executive, legislative sau judecătoreşti;
3. incapacitatea de a lucra în condiţiile de la locul de muncă anterior producerii riscului, conform propunerii medicului curant şi avizului medicului expert.

Prestaţia se materializează într-o ˝indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă˝ numai pentru 90 de zile dacă asiguratul realizează un venit brut inferior mediei veniturilor din ultimele 6 luni. Mărimea indemnizaţiei este egală cu diferenţa între această medie şi salariul cuvenit la noul loc de muncă temporar.

Indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă.

Reducerea se poate face cu ¼ din durata normală de muncă pentru asiguraţii cu contracte de muncă individuale care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza durata normală de lucru. Într-o perioadă de cel mult 90 de zile asiguratul primeşte:

1. fie reducerea cu 25% a timpului de lucru;
2. fie o indemnizaţie calculată ca la pct. 2.1. de mai sus.

Reducerea de timp se propune de medicul curant şi se avizează de medicul expert al asigurărilor sociale.

Indemnizaţia pentru carantină este plata pentru acea perioadă care include şi timpul de muncă în care asiguraţilor li se interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase. În această perioadă, stabilită prin certificatul eliberat de Inspectoratul de sănătate publică, asiguratului i se plăteşte o indemnizaţie de 75% din baza de calcul stabilită ca la punctul 2.1. de mai sus.

Ajutoare

Ajutorul de deces se acordă în două cazuri şi anume:

1. decesul unui membru de familie al asiguratului sau pensionarului care poate fi: soţul, copii până la 18 ani sau 25 de ani, fiind la studiu, ori părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi. În aceste cazuri beneficiarul decesului poate fi asiguratul sau pensionarul;
2. decesul asiguratului sau pensionarului când beneficiarul ajutorului de deces poate fi o singură persoană care poate fi, după caz: soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau în lipsa acestuia persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.

Mărimea ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale şi poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu pe economie. Pentru membrii de familie ajutorul reprezintă ½ din cel de mai sus. În anul 2001 ajutorul de deces s-a stabilit a fi de 4.500.000 lei.

Ajutorul pentru procurarea de proteze, orteze şi alte produse ortopedice care nu sunt suportate din fondurile asigurărilor sociale de sănătate.

Pentru a-şi procura din resursele proprii proteze, orteze sau alte produse ortopedice, asiguraţii şi pensionarii pot beneficia de la bugetul asigurărilor sociale de “ajutoare” care să completeze resursele proprii. Modalităţile de stabilire şi de acordare a acestor ajutoare sau indemnizaţii se stabilesc prin lege.

Ajutorul pentru tratament balnear.

Acesta se acordă integral din bugetul asigurării sociale pentru asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă ce depăşeşte 90 de zile sau parţial pentru restul de asiguraţi.

Ajutorul pentru reabilitare profesională.

Se acordă asiguraţilor aflaţi în incapacitate temporară de muncă ce depăşeşte 90 de zile. Ajutorul se acordă în baza respectării unui “program” individual de recuperare “obligatoriu” realizat de organe competente.

 

Acordarea de terenuri şi clădiri

Aşa cum se poate constata din studierea actelor juridice emise la nivel local şi central, Biserica a primit în această perioadă sprijinul concret al statului în acţiunea de ridicare a unor noi locaşuri de cult, prin acordarea de terenuri, de contribuţii financiare şi prin scutirea de T.V.A. a construcţiilor noi.

În această perioadă Biserica a obţinut de la stat diverse terenuri şi clădiri prin contracte de folosinţă gratuită[1173] pe anumite durate de timp.

 

Problema proprietăţii bisericeşti

Biserica a fost deposedată în perioada comunistă de un număr important de bunuri şi de peste 50.000 ha. teren arabil[1174].

După 1989 s-a încercat de către Stat, cu foarte mare reţinere, repararea în parte a prejudiciilor materiale produse instituţiilor bisericeşti[1175].

După cum se poate constata, din lista legilor de stat, Biserica a primit unele clădiri şi bunuri de patrimoniu, acolo unde s-a mai putut face restituirea şi unde au existat bunăvoinţă din partea Statului.

În materie de restituiri funciare din 1989 până acum au funcţionat două legi, lega 18/1991[1176] şi legea 1/2000.

Cu toate acestea, prima lege de restituire, legea 18/91 dă mai mult impresia unei legi în ˝aşteptarea întoarcerii trecutului˝.

În baza ei s-a reconstituit în parte dreptul proprietate a unităţilor de cult, iar astăzi parohiile ce deţin pământ (până la 5 Ha.) îl deţin în baza acestei legi.

Actul normativ a fost modificat şi completat prin Legea 169/1997 şi respectiv legea nr.1/2000.

Legea 1/2000 foloseşte noţiunile de retrocedare, reconstituire şi revendicare, clarificându-le în mod corespunzător[1177].

Art. 23 din lege se referă la dreptul organelor reprezentative ale unităţilor de cult la redobândirea şi reconstituirea suprafeţelor de teren agricol în următoarele suprafeţe:

– până la 200 ha, centrului patriarhal;

– până la 100 ha, centrele eparhiale;

– până la 50 ha, protoieriilor;

– până la 50 ha, mănăstirilor şi schiturilor;

– până la 10 ha, parohiilor şi filiilor.

Legea prevede şi retrocedarea suprafeţelor de pădure până la 30 de hectare.

 

Contenciosul ˝unit˝

Imediat după 1989, prin abrogarea Decretului 358 din1848 Biserica Unită a primit dreptul de a se reorganiza.

De mai bine de zece ani există un conflict permanent între Biserica Unită şi Biserica Ortodoxă.

Deşi, fiind considerată o neînţelegere ce aduce prejudicii dialogului interconfesional, disputa a fost abordata interbisericesc[1178], conflictul a căpătat nuanţe tot mai agresive.

Agravarea conflictului s-a produs pentru că la mijloc nu au fost probleme doctrinare, ci chestiuni patrimoniale.

În anii 90 Bisericia Română Unită cu Roma pleca de la situaţia de drept creată prin decretul 358/1948. Acest act normativ nu dispunea ci constata desfiinţarea acestui cult. Prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu se dispunea reînfiinţarea persoanei juridice desfiinţate prin decretul abrogat.[1179]

Situaţia de fapt era de asemenea schimbată deoarece pe parcursul a 40 de ani s-a făcut transformări sociale, culturale, demografice, administrative şi economice şi au avut loc atâtea modificări în structura psihică a membrilor societăţii, aşa încât este imposibil să se mai reconstituie cu exactitate ceea ce a fost cu patru decenii în urmă.[1180]

De aceea s-a creat prin Decretul-lege nr. 126 din 1990 (art.3), o comisie de dialog între cele două culte religioase, care stabilea o procedură extrajudiciară pentru redobândirea locaşurilor de cult[1181].

Această procedură extrajudiciară a fost adeseori încălcată[1182],prin apelarea la instanţele de drept comun sau prin încercarea de a impune rezolvarea diferendului printr-o nouă lege, care urma să uzeze de forţa de constrângere a Statului.[1183]

Numai dialog şi analizarea fiecărei situaţii în parte poate stinge conflictul, deoarece bisericile nu aparţin Statului, Biserici sau ierarhiei ci credincioşilor şi comunităţilor locale.[1184]

Dacă situaţia locaşurilor de cult nu poate fi stabilită decât prin dialog, situaţia juridică a celorlalte bunuri ce au aparţinut greco-catolicilor poate fi reglementată, la mai bine de 12 ani de legalitate ai Bisericii Unite, prin prevederile unui articol ce există atât în Decretul 177, cât şi în toate proiectele de lege ce au fost propuse dezbaterii publice până acum: ˝În cazul în care majoritatea sau toţi credincioşii unui cult religios trec la un alt cult religios, patrimoniul unităţilor locale de cult trece în proprietatea cultului religios adoptat. Dacă numărul credincioşilor care trec la un alt cult religios este mai mic de jumătate plus unul, patrimoniul rămâne în proprietatea cultului părăsit, iar credincioşii care au plecat vor fi despăgubiţi în cotă parte˝.

 

Legislaţia românească în domeniul cultelor şi noile tendinţe internaţionale

La nivel internaţional se apreciază că cel mai democratic principiu juridic este asigurarea dreptului de schimbarea a propriei religii.

În art. 9, alin.1, din Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului sunt prevăzute următoarele: ˝Orice persoană are dreptul şi libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea.˝ [1185]

Se consideră că instituţiile statului nu au dreptul să se implice în prevenirea şi interzicerea prozelitismului până ce se va realiza o definiţie juridică a acestui concept, cu participarea instituţiilor specializate ale statului, ai reprezentanţilor laici şi ai reprezentanţilor subiecţilor instituţionalizaţi ai vieţii religioase. Până acum majoritatea partidelor politice şi oamenilor de ştiinţă din ţările democratice cu excepţia Greciei, au considerat că însăşi încercarea de a defini prozelitismul duce la crearea unor premise favorabile încălcării libertăţii religioase.[1186]

Modelul american potrivit căruia Statul nu are dreptul nici să aprobe nici să interzică nici o religie[1187] a fost invocat şi în România de noile mişcări religioase apărute după 1990.[1188]

Motivaţia teoretică pentru care există dorinţa impunerii acestui principiu este aceea că autorităţile de stat nu pot realiza demersuri axiologice în domeniu religiei, al cultelor, nu se consideră competente să facă clasificarea acestora în adevărate sau false, ele consideră că numai clericii, teologii, instituţiile specializate ale Bisericii au harul, vocaţia şi competenţa să facă aceste distincţii, iar Statul prin orice reglementare în domeniu ar afecta libertatea religioasă, a celor ce nu sunt cuprinşi în ea.[1189]

Chiar şi acolo unde nu se aplică acest principiu, sau se aplică principiul maximei autonomii, există o legislaţie sumară privitoare la culte. Reglementările au puţine articole, prevederile fiind minime şi având la bază concepţia potrivit căreia viaţa religioasă se autoreglează pe baza unor mecanisme, principii şi procese de natură religioasă şi spirituală, a căror apariţie este posibilă dacă legea şi Statul se limitează doar la protejarea pluralismului şi libertăţii concurenţiale a dominaţiunilor religioase.

Potrivit acestor tendinţe, Statul, prin instituţiile sale, trebuie să se intereseze de influenţa Bisericilor asupra comportamentului social al cetăţenilor, de lucrarea pe care o desfăşoară pentru crearea premiselor necesare dezvoltării vieţii religioase, spirituale şi morale, de rolul acestei lucrări în realizarea unităţii membrilor societăţii, în afirmarea valorilor şi intereselor generale şi să intervină doar atunci când sunt încălcate linişte publică şi bunele moravuri, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.[1190]

Dacă se va continua ascensiunea actualei concepţii politice şi juridice de a acorda aceleaşi drepturi şi Bisericilor şi noilor denominaţiuni religioase, atunci, este posibil să sporească numărul organizaţiilor şi al credincioşilor care vor dori să folosească cadrul instituţional oferit de acestea pentru profesarea propriei credinţe.

Tendinţe controversate sunt în legătură cu folosirea în limbajul juridic al termenului teologic de sectă. Deşi sunt ţări europene în care există organizaţii plătite de stat pentru a lupta contra sectelor termenul de sectă este înlocuit în mod sistematic cu termenii asociaţii, societăţi şi organizaţii religioase.

 

                                                                                            *                       

* *

 

În concluzie, ultimii 10 ani Biserica s-a confruntat cu probleme majore legate de redobândirea parţială a proprietăţilor funciare şi imobiliare, de necesitatea acută de construire a unor noi locaşuri de cult, de sprijinul acordat construirii acestora, de cuantumul sumelor aprobate pentru salarizarea personalului clerical şi neclerical, de favorizarea unor grupări religioase care nu sunt recunoscute în alte ţări democratice ale Europei.

Mai presus de toate în relaţia lor Biserica şi Statul au suferit de o lipsă de comunicare. Această lipsă de comunicare a avut la bază moştenirea unei vechi mentalităţi, conform căreia Biserica poate fi ignorată. În această perioadă, mai ales la nivel local, reprezentanţii puterii politice au evitat dialogul cu Biserica, pentru a nu fi nevoiţi să îndeplinească anumite cereri îndreptăţite ale Bisericii.

De aici se poate trage concluzia că instituţiile statului suferă de o criză de sistem, iar unii din reprezentanţii lor de mentalităţi perimate.

Dacă problema mentalităţilor este una mai delicată, criza sistemului este una ce trebuie rezolvată.

Biserica ar trebui să fie, după modelul epocii interbelice, consultată în procesul de decizie mai cu seamă în problemele de interes religios. La toate nivelurile sale instituţionale, Biserica are reprezentanţi foarte bine pregătiţi ce ar putea să-şi asume responsabilitatea unui vot consultativ.

Cu siguranţă, epoca interbelică poate constitui un model doar orientativ ce nu mai poate fi aplicat în întregime, deoarece calitatea clasei politice şi voinţa politică era alta. Membrii Senatului de atunci erau oameni care se bucurau în marea lor majoritate de probitate morală, reprezentanţi de cinste ai categoriilor socio-profesionale ce nu se ascundeau în spatele unei imunităţi care îi aşează mai presus de lege. Ţinând cont de această stare de lucruri decizia Întâistătătorului Bisericii noastre de a sluji poporul de la altar este plină de înţelepciune. Normalizarea relaţiilor Biserică-Stat nu trebuie să apară ca o concesie a puterii politice ci ca o dorinţă de colaborare spre binele omului care nu suportă diviziunea între cetăţean şi creştin.

Legile sunt de multe ori pline de incoerenţă şi lipsite de eficienţă, scoţând la iveală un Stat incapabil să aplice propriile măsuri legislative.

Legislaţia română actuală scuteşte Biserica de anumite taxe şi impozite şi nu de puţine ori a acordat sprijin la ridicarea unor locaşuri de cult[1191], însă nu o ajută să-şi redobândească, în mod satisfăcător, dreptul de proprietate asupra bunurilor ce le-a deţinut.

Sistemul legislativ actual se mai caracterizează prin absenţa unei legi a cultelor ce ar trebui să fie constituţia întregii vieţi religioase din România.

 

 

 

Consideraţii finale

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nemo  censetur  legem  ignorare

 

 

 

 

 

 

 

Consideraţii finale

 

Normele juridice ale statului au constituit întotdeauna izvoare ale dreptului bisericesc şi au influenţat prin reglementările lor viaţa instituţiilor eclesiale.

Primele reglementări juridice, pătrunse prin intermediul Bisericii şi numite nomocanoane, au fost cele dintâi legi scrise, care împreună cu dreptul consuetudinar au constituit primele norme juridice ce au fost folosite în viaţa românilor din cel trei provincii istorice.

Pravilele au fost cele dintâi nomocanoane, care, deşi erau inspirate din legile romano bizantine, erau adaptate condiţiilor sociale şi de viaţă ale românilor.

În Pravilele româneşti dreptul canonic coabita cu dreptul laic, existând un paralelism între instanţele de judecată ale statului şi cele religioase, între sancţiunile laici şi pedepsele spirituale. Biserica avea prin reprezentanţii ei un rol important în împărţirea dreptăţii mai ales în domeniul dreptului civil şi al familiei.

În epoca fanariotă au apărut primele coduri de legi, care sistematizau normele juridice de până atunci şi anumite norme de drept consuetudinar, care, deşi erau influenţate de principiile juridice ale timpului, acordau o importanţă deosebită vieţii religioase, recunoscând totodată rolul Bisericii în viaţa statului.

Aceste coduri de legi, au fost completate prin Regulamentele Organice, considerate primele acte constituţionale româneşti. Cele două regulamente organice, aduc reglementări importante în domeniul vieţii religioase, ocupându-se de organizarea acesteia, mai cu seamă în domeniul administrativ, în domeniul participării clericilor la viaţa politică şi în învăţământ.

Regulamentele sunt primele acte juridice care influenţează în mod decisiv organizarea bisericească.

Punctul culminat al legiferării statului în domeniul Bisericesc a fost atins în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când statul intervine în mod brutal, dar eficient în viaţa Bisericii.

Sub influenţă occidentală Cuza a reformat tot sistemul juridic românesc, laicizându-l.

Dacă prin legile anterioare se încerca o separarea între normele canonice şi cele laice, prin apariţia Statului Român şi reformarea totală a sistemului legislativ, după model occidental, apar primele coliziuni între normele de drept canonic şi cel de drept civil şi dreptul familiei.

În timpul domniei lui Cuza apar cele mai importante instituţii bisericeşti, instituţii, care, deşi nu au funcţionat de la început pe baze canonice (ex: Sfântul Sinod), au fost transformate treptat în structuri bazate pe principiile fundamentale ale dreptului canonic (autocefalia).

După abdicarea lui Cuza, treptat, relaţiile Biserică Stat – puternic afectate de legile autoritare ale domnitorului Unirii – sunt ameliorate.

Viaţa bisericească şi starea materială a clerului au fost îmbunătăţite.

A apărut prima instituţie modernă a statului pentru relaţiile sale cu Biserica, ˝Cassa Bisericii˝.

În această perioadă au apărut germenii unor noi instituţii bisericeşti ce au fost dezvoltate în epoca interbelică: instituţia clerului militar, introducerea religiei în şcolile publice, apariţia preoţilor capelani în cadrul penitenciarelor, a instituţiile de îngrijire a sănătăţii, a orfelinatelor, etc.

După trecerea acestor instituţii de asistenţă socială în grija statului, ele primesc în continuare asistenţă spirituală din partea reprezentanţilor Bisericii. Perioada istorică scursă între cele două războaie mondiale se caracterizează printr-o abundenţă legislativă în domeniul vieţii religioase şi apariţia unui spaţiu pluriconfesional, în cadrul căruia Biserica Ortodoxă Română era Biserică dominantă.

Într-un antagonism total se prezintă situaţia între anii 1948-1989.

Sistemul legislativ din această epocă suferă transformări importante, cauzate a noile concepţii politice şi de noua legitimare a puterii, ca aparţinând numai clasei muncitoare.

În domeniul vieţii religioase, deşi nu exista o prevedere expresă a separaţiei dintre Biserică şi Stat, aceasta a existat în realitate şi s-a manifestat prin îndepărtarea Bisericii din spaţiul public.

Statul exercitata un control permanent asupra Bisericii şi reprezentanţilor ei.

Din punct de vedere legal această perioadă se caracterizează prin emiterea unui număr mic de acte legislative în domeniul cultelor şi apariţia uni ˝cod bisericesc˝ – Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române – , adaptat la condiţiile sociale şi politice, recunoscut de Stat şi foarte util desfăşurării vieţii interne bisericeşti.

După anul 1990, situaţia politică s-a schimbat şi o dată cu ea şi abordarea vieţii religioase.

Biserica a primit libertate deplină şi sprijinul Statului pentru implicarea ei în viaţa socială.

Din punct de vedere legislativ, în domeniul vieţii religioase s-a creat un ˝vid constituţional˝plin de paradoxuri, deoarece constituţia vieţii religioase, decretul 177 nu mai este aplicabil, însă este modificat în anul 2002[1192].

Deşi nu există o lege a cultelor în domeniul vieţi religioase s-a legiferat în exces, aşa cum se poate constata din studierea ansamblului legilor prezentate în ultimul capitol.

Legile, ordonanţele şi celelalte tipuri de reglementare cu privire la viaţa religioasă au fost emise pe chestiuni marginale.

Studiind evoluţia sistemului legislativ românesc, se poate constata că acesta, pornind de la un drept nomocanonic de provenienţă bizantină, s-a depărtat tot mai mult de izvoarele sale. După o coabitare a celor două tipuri de norme religioase şi laice, s-a încercat o separare, urmată de începerea laicizării dreptului în vremea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi finalizată în perioada comunistă. După 1989, sistemul de drept românesc nu este numi total laicizat ci are în conţinutul său norme juridice, adoptate recent, care intră în conflict cu normele morale.

Abordarea istorică a sistemului legislativ românesc poate duce la concluzia că în relaţia Biserică-Stat, de la modelul ˝simfonie bizantină˝ regăsit în nomocanoane, în codurile de legi din epoca fanariotă, şi păstrat într-o formă alterată până în 1948, s-a ajuns la separarea Bisericii faţă de stat şi la încercarea instrumentalizării ei în scopuri politice, aşa cum s-a întâmplat în epoca comunistă.

În domeniul reglementărilor juridice, curba evolutivă pleacă de la perioada în care statul îşi însuşea normele Bisericii şi legifera pentru ea, ca pentru ce mai importantă instituţie a sa -, la epoca în care Statul creează numai cadru general de desfăşurare a vieţii religioase, Biserica organizându-se după norme proprii, în concordanţă cu principiile canonice fundamentale şi cu legile de stat.

Perioada actuală este una de ˝aşteptare˝ atât a Statului care evită să emită un act general nou pentru viaţa religioasă, cât şi a Bisericii care nu poate să finalizeze alcătuirea noului cod intern. După 1989 statul a legiferat în general probleme periferice  sau probleme care privesc întregul corp social, inclusiv Biserica, iar Biserica a înlocuit două regulamente (Regulamentul vieţii monahale şi Regulamentul instituţiilor de învăţământ) şi a modificat unul (Regulamentul de procedură a instanţelor de judecată).

 

 

*

*         *

 

Căutând motivaţiile pentru care în domeniul vieţii religioase nu se adoptă legi esenţiale, se pot emite mai multe ipoteze. Poate exista o teamă a clasei politice, un interes malefic, sau chiar o slabă informare asupra acestei chestiuni.

O altă motivaţie ar putea fi aşteptarea unui moment prielnic alinierii legislaţiei române la tendinţele internaţionale de ˝non legiferare˝ sau ˝no preference˝ în domeniul vieţii religioase.

Non legiferarea este numai aparent viitorul relaţiei Biserică – Stat. În realitate, Statul va trebui să reglementeze un cadru legal instituţional, măcar sumar, deoarece se constată că în ultimii ani formele de manifestare religioasă  au cunoscut o multiplicare şi o diversificare continuă contrazicându-l pe Emil Durkaim care preconiza o scăderea importanţei religiei în societate.[1193]

Prin reglementări juridice clare şi crearea unui cadru adecvat cultele pot sprijini în mod eficient coeziunea socială şi pot participa la viaţa publică

Ιnstituţiile religioase au folosit mijloace specifice, începând cu practicile cultice şi terminând cu doctrinele teologice, pentru a sprijini organizarea şi funcţionarea societăţii, asigurarea stabilităţii şi funcţionalităţii subsistemelor şi organismelor sale de conducere.

Libertatea religioasă cere ca Bisericile şi alte comunităţi religioase să aibă dreptul să acţioneze în viaţa publică. Ele au o misiune publică. Într-o societate democratică, Bisericile trebuie să aibă acelaşi drept de a se exprima asupra problemelor politice ca şi alţi actori ai vieţii publice. Libertatea nu trebuie să reducă totul la un exerciţiu privat tacit şi liniştit, ci presupune o activitate publică pe măsură.

 

 

 

Bibliografie

     

I Izvoare

 

Monitorul Oficial, 1864-1947; 1989-2003.

Buletinul Oficial, 1948-1989.

Carte românească de învăţătură 1646, Edit. Academiei, Bucureşti, 1961.

Codul Calimah (ed. critică), Edit. Academiei, Bucureşti, 1958.

Codul penal Carol al II lea adnotat, vol. II, Edit. Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937.

Codul de procedură penală al Republicii Socialiste România, Bucureşti 1969.

Codul de procedură penală al Republicii Socialiste România, Edit. Buletinul Oficial, Bucureşti, 1973.

Codul Civil, Bucureşti, 1864.

Codul Penal, Bucureşti 1864.

Codul Civil, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.

Codul familiei, Edit. de Stat, Bucureşti, 1955.

Codul penal, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Codul de procedură penală, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Codul civil, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Codul de procedură civilă, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Codul familiei, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

Codul comercial, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

Constituţia României, Bucureşti, 1866.

Constituţia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976.

Constituţia României, Bucureşti, 1991.

Îndreptarea Legii 1652 (ed. critică), Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1962.

Legiuirea Caragea (1818-1865) (ed. critică), Edit. Academiei, Bucureşti, 1955.

Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1953.

Legea clerului mirean, în B.O.R., an. XXIX (1905), nr.11, p.1259.

Legea clerului mirean şi seminariilor, în B.O.R., an. XVII (1894), nr. 1-10, p.304-318.

Legea clerului, discursuri rostite în discuţia generală din Cameră şi din Senat, Bucureşti, 1893.

Legea clerului, în B.O.R., an. XXIX (1905), nr.11, p. 1346-1269.

Lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, Bucureşti, 1864.

Legea din 14 decembrie 1872 pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi cum şi a constituirii Sf. Sinod român, precum şi toate regulamentele Sf. Sinod român votate în sesiunea anului 1873, Bucureşti, 1873.

Legea clerului mirean şi seminariilor şi Regulamentul pentru aplicarea legii, Imprimeria statalului, Bucureşti, 1906.

Pravilniceasca condică 1780 (ed. critică), Edit. Academiei, Bucureşti, 1954.

Manualul lui Donici 1814 (ed. critică), Edit. Academiei, Bucureşti, 1959.

Regulamentele Organice ale Valahiei şi Molodovei (Ed. critică), Bucureşti, 1944.

Regulament pentru ocuparea locurilor vacante de protopopi şi revizori bisericeşti în eparhiile unde se practică alegerea, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 6, p. 342.

Regulament pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 11, p.662-666.

Regulament intern pentru Congresul Naţional Bisericesc al Patriarhiei Române, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 12, p.731-735.

Regulament pentru administrarea afacerilor epitropeşti în parohii şi eparhii, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 12, p. 735- 739.

Regulament pentru Fondul General de Asigurare a imobilelor bisericeşti, în B.O.R., an. XLVI (1928), nr. 6, p.539-540.

Regulament pentru determinarea drepturilor patriarhului şi funcţionare a Sfântului Sinod, în B.O.R., an. XLIX (1931), nr. 12, 910-825.

Regulament pentru administrarea bunurilor mitropolitane şi episcopale pe baza articolului 44 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. L (1932), nr. 9, p. 602-603.

Regulament de ţinerea concursului între candidaţii pentru hirotonie şi numirea în locurile vacante la parohiile rurale din Eparhia Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., an. LVIII (1940), nr. 3-4, p. 217-222.

Regulamentul pentru administrarea bunurilor mitropolitane şi episcopale atribuite pe baza art. 44 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. L (1932), nr. 9, p. 602-603.

Regulamentul pentru Seminariile Teologice Liceale, în Almanah Bisericesc, an 1999, nr.17-18, Edit. Episcopiei Buzăului, p. 189-207.

Regulament pentru aplicarea legei Clerului mirean, în B.O.R., an. XVII (1894), nr. 1-10, p.925-960.

Regulamentul vieţii monahale, în B.O.R., an. LXXXVIII (1960), nr. 1-2, p.171-183.

Reorganizarea monahismului ortodox roman, în B.O.R., an. LXXII (1954), nr. 8, p.844-849.

Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor, în Almanah Bisericesc, an 1999, nr.17-18, Edit. Episcopiei Buzăului, p. 208-240.

Regulament pentru parohii în provincia mitropolitană a Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1879.

Regulament pentru administrarea şi controlarea averilor bisericeşti din arhidieceza greco-ortodoxă a Transilvaniei, Sibiu, 1880.

Regulament provizoriu pentru administrarea şi manipularea fondurilor şi fundaţiilor eparhiei greco-ortodoxe a Ardealului, Arad, 1894.

Regulamentul afacerilor interne pentru sinodul arhidiecezan (Adunarea arhidiecezană) a bisericii greco-orintale române din Transilvania, Sibiu, 1892.

Regulamentul pentru vizitaţiunile canonice îndeplinite de către protopresbiterii tractuali şi administratorii protopresbiterali în comunele bisericeşti, Sibiu, 1899.

Regulamentul pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, promulgat la 11 decembrie 1900, Bucureşti, 1900.

 

        

           II Lucrări

Abuzurile şi actele penale ale mitropolitului Ghenadie Petrescu, Bucureşti, 1896.

Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., anul IX (1885), nr. 5, p. 336.

Acte privitoare la autocefalia bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1895.

Actul de acuzaţie făcut de Sf. Sinod contra Î.P.S. Sale Mitropolit Primat Ghenadie Petrescu, Bucureşti, 1896.

Agrigoroaei, Ioan, Organizarea cultelor în România întregită, A. Mol., an. 1994-1995, nr.1-2, p.141-150.

Idem, Regimul cultului mozaic după marea unire, în S.A.H.I.R., an .1998, nr.3, p.55-68.

Alexandru, Prof. Univ. Dr. Ioan, Teoria Administraţiei, Edit. Economică, Bucureşti, 2001.

Idem, Drept administrativ comparat, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

Idem, Introducere în teoria administraţiei publice, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1997.

Idem şi col., Drept administrativ, Edit. Academiei, Bucureşti, 2002.

Alexandru, Pr. Petre F., Câteva consideraţii asupra atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de problema creării unui climat internaţional de colaborare şi securitate, în G.B., an. XXX (1971), nr. 7-8, p.658-659.

Alexandrescu, Pr. Eugen N., Preotul şi îngrijirea bolnavilor, Tipo. Mănăstirii Cernica, 1934.

Amzăr D.C., ˝Partei, Staat und Kirche im heutigen Rumanien˝, în Ostkirchliche Studien, vol. 14, 1965, 2-3, pp. 162-163.

Idem, Religionen und Konfession im heutigen Rumanien, Dokumente und berichte, în Okumenische Rundschau, an. 1965, nr. 14, p. 243-246.

Analele Parlamentare ale România, vol. I;IV;V, Bucureşti, 1831.

Anania, Valeriu, Pro Memoria – acţiunea catolicismului în România interbelică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1993.

Idem, Amintiri despre Patriarhul Iustinian, în B.O.R., an. CXVI (1998), nr. 1-6, p. 1-130.

Anticanonica şi antilegala hotărâre a Sinodului constituit necanonic în tribunalul judecătoresc în contra Î.P.S. Mitropolit Ghenadie, Bucureşti, 1896.

Antorimos sau desluşire comparativă asupra broşurei, Dorinţele dreptcredinciosului cler (din Bucovina) în privinţa organizării canonice a diecezei şi a ierarhiei sale, referinţe în organismul Bisericii ortodoxe din Ardeal, Sibiu, 1861.

Apostol, I. C., Cuza Vodă şi reforma sa în Biserica Română, Iaşi, 1912.

Arăpaşu, Î.P.S. Teoctist, Cultele din România (interviu acordat revistei ˝La Roumanie d´aujourd´hui˝, trad. Pr. Ilie D. Brătan), în M.O., an. XXV (1973), nr. 5-6, p.482-486.

Arşic, Icon. Şt. Studiul religiei în proectul de lege al învăţământului secundar, în B.O.R., an XLIV (1926), nr. 8, p. 442-443.

Augustin, Pr. drd. Vasile, Reorganizarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania în secolul XIX, în B.O.R., an. CVII (1989), nr. 11-12, p.100-111.

Autocefalie, Patriarhie slujire Sfântă, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995.

Baconsky, Teodor, Puterea schismei, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2001.

Balamaci, Arhim Fotie, Documente. Corespondenţa între Patriarhia din Constantinopol şi Mitropolitul Ungrovlahiei D.D. Nifon, între Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legile aprobate de către Guvernul Român pentru sinodul din anul 1864, Bucureşti, 1913, p.10-11.

Balaur, D., Legea pentru biserici şi comunităţi religioase, în B.O.R., an. LII (1935), nr. 5-6, p. 271-278.

Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România, Edit. Şansa, Bucureşti, 1996.

Bălan, Mitropolit Dr. Nicolae, Biserica neamului şi drepturile ei (discurs rostit la discuţia generală asupra proiectului de lege a cultelor, în şedinţa de la 27 martie 1928, a Senatului României), Edit. Arhidiecezană, Sibiu 1928. B.O.R., an. XLI (1922), nr. 2, p.84-89.

Idem, Chestiunea Bisericească în România şi autonomia Biserici noastre, Sibiu, 1910.

Idem, Biserica şi viaţa, Sibiu, 1947.

Idem, Evanghelia şi Democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, Sibiu, 1923.

Idem, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi, Sibiu, 1933.

Bălan, Pr. V. Gh., Impozitul pe epitrahil, în B.O.R., an. XLV (1927), nr. 12, p.116.

Bălan, Dr. Emil, Domeniul Administrativ, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

Bârlădeanu, Mihail P., Obiceiul juridic în pravilele româneşti, în S.T., an. XIV (1962), nr.1-2, p.91-106.

Bădiuţeanu, Mihai, Reglementarea drepturilor de asigurări sociale ale personalului clerical al cultelor, al membrilor asociaţiilor religioase şi al salariaţilor acestora, în G.B., an XXXIII (1974), nr. 9-10, p. 961-965.

Bălănescu, Silvestru Episcopul Huşilor, Discurs pronunţat în Senat în şedinţa de la 17 decembrie 1890 cu privire la îmbunătăţirea soartei clerului, Bucureşti,1891.

Idem, Discurs pronunţat în şedinţa Senatului de la 17 decembrie 1890 cu ocazia discuţiei adresei de răspuns la mesajul tronului, privitor la ˝îmbunătăţirea soartei Clerului mirean şi votarea în acest scop a legii parohiilor˝, în B.O.R., an. XIV (1891), nr. 11, p.789-810.

Belaşcu, Pr. Traian, Condiţii care au înlesnit reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi binefacerile ei, în B.O.R., an. LXXXVI (1968), p.1073-1079.

Bejan, Ic. St. S., Raporturile dintre Biserică şi Stat în faţa istoriei – epoca de după reforma lui Luther, în. B.O.R., an. XL (1921), nr.3, p.288-291.

Beleiu, Prof. Univ. Dr. Gheorghe, Drept civil roman, Edit. ˝Şansa˝ S.R.L. Bucureşti, 1993.

Belu, Pr. Prof. Dumitru, Ortodoxia şi discriminările etnico-rasiale, în O, an. XV(1963), nr.1, p. 30-51.

Berdiaev, Nikolai, Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului.(trad. Ilie Gyurcsik) Edit. Amacord, Timişioara, 1994.

Berechet, St., Practica rusă a legăturilor dintre cele două puteri: lumească şi spirituală, în B.O.R., an. XLI (1922), nr. 3, p. 269-277.

Idem, Judecata bisericească la primii creştini, în B.O.R., an. XLI (1922), nr. 10, p.697, nr. 11, p.667-773.

Idem, Reformele bisericeşti sub Cuza-Vodă după presa străină, în B.O.R., an, XLIII (1925), nr.8, p. 476-476.

Idem, Mirenii în Biserica Ortodoxă universală şi în cele slave, în B.O.R., an. XL (1921), nr.11, p.838-849.

Idem, Un nou document privitor la Reformele Bisericeşti ale lui Alexandru Ioan Cuza, în B.O.R., an. XLII (1925), nr. 1, p.26-78.

Idem, Dovezi noi asupra secularizării averilor mănăstireşti, în B.O.R., an. XLI (1922), nr.15, p.1041-1111.

Idem, Averile din Basarabia, în B.O.R., an. XLI (1922), nr. 9, p. 633-369

Idem, Legăturile dintre dreptul bizantin şi cel românesc, vol. I, Vaslui, 1937.

Idem, Condica criminalicească cu procedura ei din 1820-1826, Bucureşti, 1928.

Berdincov, I.S., Curs de drept Bisericesc (trad. P. S. Silvestru Bălănescu), Bucureşti, 1892.

Berindei, Acad. Dan, Bisericile române şi constituirea Românie Moderne, în M.S.Ş.I.A, an 1996, nr. 21, p.57-60.

Berger, Vincent, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului (trad. Dr. Ionel Olteanu, Coriolan Atanasiu, Irina Patrulius), Edit. Institutului Român pentru Drepturile omului, Bucureşti, 2001

Bianu, I şi N.Hodoş, Bibliografia românească veche, vol. I, Bucureşti, 1903.

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I, B, M, B.O.R., Bucureşti, 1988.

Birdaş, Protos. Emilian, Stavropighia în Dreptul bisericesc, în G. B., an. XV (1955), nr.3-4, p.186-198.

Biserica Ortodoxă Română în ˝Frontul Unităţii Socialiste˝ din Republica populară Română, Bucureşti, 1974.

Blaremberg, N., G. Missail, Îndreptarea legii cu Dumnezeu, care are toate vinile preoţeşti şi mireneşti…, Bucureşti, 1871.

Boca, Pr. drd. Mihai, În prejma unificării Codului penal, B.O.R., an. XLVI (1929), nr. 6, p. 533-535.

Boilă, Matei, Din nou în agora după o jumătate de veac, Edit. Dacia, Cluj, 1999.

Bonciog Aurel, Drept diplomatic, Edit. Paideia, Bucureşti, 1997.

Boroianu, Prof. Dr. G. Dreptul bisericesc, Edit. ˝Dacia˝ P. Iliescu & N.Grossu, Bucureşti, 1899.

Idem, Competenţa Consistoriului Spiritual, în B.O.R., an. XXXVII (1913), nr. 1, p.43-46.

Idem, Câteva cuvinte asupra sinodului eparhial ori mitropolitan, în B.O.R., an. XXXIII (1909), nr. 2-3, p.157-167.

Idem, Biserica şi organizarea ei, în B.O.R., an. XXXIII (1909), nr. 4-6, p.374-393.

Boroi Alexandru, Infracţiuni contra unor relaţii de convieţuire socială, Edit. All, Bucureşti, 1998.

Brânzea, Mihai, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului după învăţătura creştină ortodoxă, în S. T. an. XLVI (1994), nr. 1-3, p.114-119.

Brătianu, Ion I. C., Activitatea corpurilor legiuitoare şi a guvernului(1922-1926), Edit. Cartea Românească S.A., Bucureşti, 1926.

Bujoreanu, I M., Colecţiunile de legiuirile României vechi şi noi, III vol., Bucureşti, 1863 – 1885.

Idem, Pravila bisericească numită cea mică. Tipărită în mănăstirea Govora la anul 1640, şi Pravila lui Matei Basarab cu canoanele sfinţilor Apostoli intitulată Îndreptarea Legii, tipărită la Târgovişte în anul 1652, Bucureşti, 1884.

Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgică generală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983.

Idem, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975.

Brătăşanu, Pr. Al., Codul bisericesc. Aşezămintele sau legiuirea sf. şi dumnezeieştilor Apostoli numite canoane şi ale Sf. Sinoade şi ale Sf. Părinţi primite de Sf. Canoane. Toate prescrise mai pe scurt cu tot înţelesul după pravila mare a le putea avea fiecare Preot, Bucureşti, 1890.

Broun J.A., Romania’s Churches behind the Façade of Liberalism, în America, nr. 150, martie 1984, p. 165-169.

Bucălae, Drd. Aurel Gh. , Probleme în legătură cu canonicitatea în perioada reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1918 – 1925, în B.O.R., an. LXXXVI (1969), nr.11-12, p.1198.

Idem, Ecumenicitatea bisericii în sfintele canoane, în O, an. XXI (1969), nr.3, p.417-430.

Bulat, Prof. Toma C., Contribuţii la istoricul Facultăţii de Teologie şi Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în B.O,.R, an. LXXV (1957), nr. 11-12, p.1071.

Burluşeanu, Pr. Grigore, Înfăptuiri pe tărâm bisericesc în cei 10 ani de la eliberarea patriei noastre, în G.B., an. XII (1954), nr. 8, p.294-405.

Buzan, Mag. Sever, Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizaţiei Bisericii Ortodoxe Române, în S.T., an. VII (1956), nr. 5-6, p.563-575.

Idem, Hirotonie şi hirotesie, în O, an. IX (1957), nr. 4, p.585.

Calciu, Pr. Gheorghe, Justiţia şi credinţa, în Buletinul Parohiei ˝Întâmpinarea Domnului˝, an. 2003, nr.2, p.2-4.

Caterisirea mitropolitului Ghenadie Petrescu (studii de drept canonic), de un preot ortodox, Bucureşti, 1896.

Cazacu, A., Justiţia feudală, în volumul Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

Căciulă, Pr. Olimp N., Victoria în alegeri a Frontului Democraţiei populare, în G.B., an. XI (1952), nr. 11-12, p.517-520.

Idem, Din viaţa bisericii româneşti de la Ierusalim, în B.O.R., an. LXXXII (1964), nr. 9-10, p.860-866.

Idem, Proceduri sinoadele în dreptul matrimonial, în B.O.R., an. LI (1933), nr.7-8, p.572-576.

Idem, Dr. D. Boroianu, Pentru alegerile viitoare, în ˝Viitorul˝, an. 1935, nr. 22.

Călătoria Î.P.S. Patriarh Miron Cristea, preşedintele consiliului de miniştrii, în B.O.R., an. LVI (1938), nr. 7-8, p.466-472.

Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Preoţi căsătoriţi sau celibatari, în M.A. an. VI (1961), nr. 9-10, p.580-599.

Cândea, R., Concordatele. Un capitol de istorie politică, Cernăuţi, 1921.

Idem, Organizaţia bisericească în Constituţie, în vol. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991.

Câteva observaţii în chestiunea unificării bisericeşti, in legătură cu statutul organic ardelean, în B.O.R., an. XL (1921), nr.12, p.882-897.

Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1895), E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995.

Cerna-Rădulescu, Al., Politica antinaţională a Vaticanului, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1949.

Cernea, Emil şi Emil Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului românesc, Edit. Şansa, Bucureşti, 1996.

Cernăianu, C., Patru ani de luptă (1908-1912), Bucureşti, 1912.

Idem, Biserica în Regat (1908-1918), Bucureşti, 1920.

Ciurea, Pr. Conf. Alexandru I, Preoţii ortodocşi români în revoluţiile ţărănimii, în S.T., an. V (1953), nr. 9-10, p.676-706.

Ciurea, E., ˝Religious Life˝, în A. Cretzianu (ed.), Captive Romania, a Decade of Soviet Rule, New York, Londra, 1956, p. 165-203.

Catrina, Pr. Mag. Aurel, Cărţile de afurisanie şi blestem folosite în trecutul biserici noastre, în S.T., an. XVII (1965), nr.9-10, p. 581-581.

Idem, Norme canonice în actele din Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, în S.T., an XVI (1964), nr. 9-10, p.584-593.

Ciuhandru, Pr. Dr. Gh., Pentru cei robiţi-chestitunea penitenciarelor, în B.O.R., an. XLI (1923), nr. 9, p. 609-617.

Idem, Reorganizarea Centrelor noastre ierarhice şi Unificarea Bisericească, în B.O.R., an XLI (1923), nr. 6, p. 401-410; nr.7, p.481-490.

Idem, Reorganizarea Mitropoliei Transilvaniei, Arad, 1920.

Chialda, Diac. Mircea, Creştinism şi patriotism, an. V (1953), nr. 1-2, p.51-75.

Chestiunea stării materiale a clerului creştin în genere şi a celui român din Regatul României, în B.O.R., an. XIV (1891), nr.11, p.757-787.

Chihaia, Pavel, Manifestări şi forme ale vieţii creştine pe pământul românesc, premize ale organizării Bisericii Ortodoxe din Ţările Româneşti. Contribuţiile lor la promovarea unităţii spirituale a poporului român, în G.B., an. XXXV (1976), nr. 1-2, p.139-175.

Chiricescu I, Principii asupra instituţiei sinodale în diferite biserici ortodoxe de răsărit, Bucureşti, 1909.

Chirică, Sofia, Psihologia organizaţională, Edit. Studiul Organizării, Cluj-Napoca, 1996.

Chiţescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Sobornicitatea Bisericii, în S.T., an. VII (1955), nr. 3-4, p. 163.

Cleopa, Arhim. Ilie, Despre jurământ, în M.M.S. an. LIX (1983), nr. 4-6, p.225-226.

Clerul român în faţa articolului 46 din convenţiune, Iaşi, 1860.

Clinceni, P.S. Partenie, Autocefalia Bisericii Române şi chestiunea bisericii grece din Sulina, Bucureşti, 1890.

Idem, Biserica autocefală română faţă cu legea clerului mirean şi seminariilor. Cuvântările rostite şi amendamentele propuse în Senat, Bucureşti, 1893.

Cocora, Pr. Gabriel, Legea sinodală de la 1864 sinteză a concepţiei clerului contemporan, în B.O.R., an. LXXXVII (1969), nr. 3-4, p. 399-404.

Cocoş, Conf. Dr. Ştefan, Drept roman, Edit. All Beak, Bucureşti, 2001.

Idem, Breviar terminologic de drept roman, Edit. Scorpio 78, Bucureşti, 1999.

Idem, Atitudinea preoţimii române faţă de unele reforme a le lui Cuza, în G.B., an. XXXV (1976), nr.1-2, p. 149-156.

Colecţia de legi, decrete hotărâri şi dispoziţii 1955- 1 martie -30 aprilie, vol. II, Edit. de stat Bucureşti, p.70-77.

Colecţiune în ramul spiritual, Iaşi, 1864.

Colotelo, Pr. Mag. Mihai, Zaconiconul Sfântului Ierarh Sava Brancovici, în B.O.R., an LXXIX (1961), nr. 7-8, p.774.

Cojocaru, Asist Pr. Haralambie, Legislaţia canonică a Bisericii Ortodoxe faţă de superstiţii, magie, vrăjitorie şi obscurantism, în S.T., an. I (1949), nr. 5-6, p.333-345.

Idem, Problema catolică în Republica Populară Română, în O, an. I (1949), nr.2-3, p.67-120.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-papismul catolic, în S.T., an. II (1950), nr. 1-2, p. 30-64.

Coman, Diac. drd. Petre Gh., Situaţia de drept a Bisericii Ortodoxe Române de la sfârşitul epocii fanariote până la înălţarea ei la rangul de Patriarhie, în. G.B., an. XXVII (1968), nr. 7-8, p.831-843.

Idem, Situaţia de drept a Bisericii Ortodoxe Române de la începuturi până la sfârşitul epocii fanariote, în G.B., an. XXVII (1968), nr. 3-4, p. 412-428.

Idem, Problema obiceiului de drept în sfintele canoane, în S.T., an XXI (1969), nr.5-6, p. 394-399.

Coman, Pr. Dr. Constantin, Biblia în Biserică, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1997.

Comşa, Gr., Modificarea legii de organizare a Bisericii noastre, Arad, 1933.

Idem, Unificarea organizaţiei noastre bisericeşti, Sibiu, 1919.

Condureanu, Ionuţ, Pr. Ilie Comşa, Bunurile Bisericii şi legislaţia actuală, în „Vestitorul Ortodoxiei“, an. XII (2001), 31 dec. 2001, p.11.

Corneanu, Î.P.S. Dr. Nicolae, Sensul şi întrebuinţarea cuvântului sectă în limbaj religios, în R.T. (serie nouă) an. VI (1996), nr. 1-2, p.87-93.

Cornoiu, Dr., Clericii români faţă de drepturile lor la funcţii politice, în B.O.R., an XXX (1906-1907), nr. 5, p. 481.

Idem, Repausul duminical, în B. O. R., an. XXX (1906-1907), nr. 3, p. 373-381.

Conservatorii şi monahul Ghenadie, Bucureşti, 1896.

Constantinescu, Alex., Dreptul canonic în opera lui Şaguna, în B.O.R., an. XCI (1973), nr. 7-8, p. 872-877.

Corugă, Drd. Matei, Analele lui Zonaras în Hronicul lui Dimitrie Cantemir, în S.T., an. XXV (1973), nr. 5-6, p.366-377

Costandache, Mag. Mihai, Patriarhia şi demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în O, an. XVII (1965, nr. 2, p.230.

Idem, Măsuri de organizare bisericească ortodoxă română la începutul veacului al XIX lea, în B.O.R., an. LXXXIII (1965), nr. 7-8, p.752-770.

Cotlarciuc, Prof. Univ. N., Persoana morală a averii bisericeşti, în B.O.R., an. XL (1921), nr. 8, p.564-576.

Covercă, Ioan V., Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române, în G.B, an XXI (1962), nr. 7-8, p.756-778.

Idem, Legi bisericeşti cu privire la cler în veacul al XIX  lea până la Cuza Vodă, în B.O.R., an. LXXVIII (1960), nr. 5-6, p. 496-509.

Idem, Judecata Bisericească în epoca veche, în S.T., an. XII (1961), nr. 1-2, p.71.

Idem, Aplicarea Pravilelor, în S.T., an. XIII (1961), nr. 7-8, p.466-489.

Condor, Ioan, Gheorghe Nicolaescu, Impozitele şi taxele din România. Procedura fiscală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

Costache, Î.P.S. Kirio Kir Veniamin, Pidalion sau Cârma corabiei înţelese a catoliceştii şi apostoleştii biserici a ortodocşilor, adică toate sfintele canoane: a Sf. Apostoli, a Sf. Sinoade ecumenice, locale şi a Sf. Părinţi de pe alocure (traducere), Neamţ, 1844.

Costescu, Chiru C.; E. Bărbulescu, Colecţiunea de legiuiri bisericeşti şi şcolare adnotate (legi, regulamente, canoane, statute decizii, jurisprudenţe), Tipografia ˝Lupta˝, Bucureşti, 1931.

Costin, Mircea, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Creţu, Vasile, Drept internaţional public, Edit. Fundaţiei ˝România de mâine˝, Bucureşti, 1999.

Culegere de decizii de îndrumare ale plenului Tribunalului Suprem în materie civilă între anii 1952-1965, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Cultele Religioase în Republica Populară Română, Edit. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949.

Cursul privind perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din activitatea economico-financiară şi administraţie, Bucureşti, 1989.

Culegere de acte normative uzuale, Bucureşti, 1971, p.167-168.

Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Edit.Albatros Bucureşti, 1997.

Craioveanu, Ion, Doctrina juridică, Edit. All Beak, Bucureşti 1999.

Crăciunescu, Cristiana Mihaela, Regimuri matrimoniale, Edit. All Beak, Bucureşti, 2000.

Credinţa Ortodoxă, Edit. Trinitas, Iaşi, 2002, p.403-404.

Cristea, Î.P.S. Miron, Cuvântarea rostită în senat cu prilejul votării de organizare a Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de la Senat de la 28 martie 1923, în B.O.R., an. XLIII (125), nr. 7, p.417-428.

Idem, Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1920.

Creţoiu, Gh., I. Bucur, Contabilitate, Edit. Actami, Bucureşti, 1997.

Cristişor, Mag. Manea N., Titulatura de primat în Biserică, în. S.T., an. XVII (1965), nr. 1-2, p.46-87.

Idem, Tipuri de sinoade în Sfintele canoane, în S.T., an. XV (1963), nr. 7-8, p.424-444.

Crişan G., Church and State Curtain, în V. Gsovsky (ed.) – Church and State behind the Iron Curtain, New York 1955, p. 257-299.

Cronţ, Prof. Dr. Gh., Pravila de la Govora din 1940, în Studii XV (1961), nr. 5 p. 121.

Idem, Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecata mirenilor, în B.O.R., an. LVI (1938) nr. 11-12, p.751.

Idem, Prescripţia în dreptul bisericesc ortodox, în B.O.R., an. LVI (1938), nr.1-4, p.30-54.

Idem, Iconomia în dreptul canonic ortodox, în B.O.R., an. LV (1937), nr. 4, p.417-447.

Idem, Clerici în serviciu justiţiei, în B.O.R., an. LVI(1938), nr. 11-12, p. 823-844.

Idem, Influenţa procedurii romano-bizantine asupra cele bisericeşti din timpul sinoadelor ecumenice, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 4, p.397-400.

Idem, Hotărâre sinodală privitoare la dotă, în B.O.R., an. LV (1927), nr.7-10, p. 588.

Idem, V. Şesan, Modificarea legii şi statutului Bisericii Ortodoxe Române, în ˝Candela˝, an. XLVI (1935), nr. 1-12, p. 117-201.

Dare de seamă deaspre judecata rostită de Sf. Sinod asupra fostului mitropolit primat Ghenadie Petrescu, Bucureşti, 1896.

Davidoglu, Lascar, Repertoriu de formulare juridice, Tipo. Închis. ˝Văcăreşti˝, Bucureşti, 1937

Dărângă, Icon. N., Chestiunea reclamelor anonime, în B.O.R., an. XLVI (1928), nr. 7, p.624.

Dărvărescu, Pr. I. N., Prestarea jurământului în justiţie, în B.O.R., an. XLVIII (1930), nr.6, p.572-576.

Deak, Prof. Dr. Francisc, Contractul de închiriere a locuinţei, Edit. Actami, Bucureşti, 1997.

Idem, Tratat de drept succesoral, Edit. Actami, Bucureşti, 1997.

Idem, Tratat de drept civil – contracte speciale, Edit. Actami, Bucureşti, 1998

Deciziunea nr. 97, în B.O.R., an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 97-98.

Deciziunea nr. 98, în B.O.R., an LXVII (1949), nr. 11-12, p. 99-101.

Deciziunea nr. 107, Decizia nr. 98, în B.O.R., an LXVII (1949), nr. 11-12, 102-109.

Delcroy, P., The Church in Romania, în Pro Mundi Vita Dossiers, vol. 4, 1978, p. 1-32.

Demetrescu, Drag., Casa Bisericii, în B.O.R., an. XXII (11898), nr. 4-6, p. 261-269.

Densuşianu, N., Independenţa bisericească a mitropoliei române de Alba Iulia, conciliile provinciale unite din 1872 şi 1882. Manifestul de unire cu Biserica Romei din 7 octombrie 1698, textul original român şi traducţiunea latină falsă. Istoricii români despre unirea bisericească cu Roma şi foloasele unirii, cercetării istorico-critice despre relaţiunile Bisericii române din mitropolia Alba Iuliei cu Biserica Romei, Braşov, 1893.

Diaconescu, C.C., Din corespondenţa episcopului Melhisedec, Bucureşti, 1909.

Diaconescu, Prof. Univ. Dr. Gheorghe, Infracţiuni în Codul penal român, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 1997.

Discursurile asupra legii clerului şi seminariilor, rostite în Senat în zilele de 13, 15 şi 16 aprilie 1893, Bucureşti, 1893.

Disescu, C.G., M.A.Dumitrescu, Drept Constituţional, Edit. Institutului de arte grafice Carol Gobel, Bucureşti, 1905.

Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, Edit. All Beak, Bucureşti, 1999.

Idem, Raporturile între drept şi sociologie, în Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, an IV (1942), nr. 3-4, p. 171-177.

Dobrescu, N., Studii de Istoria Bisericii Române contemporane I. Istoria Bisericii din România 1850-1895, Bucureşti, 1905.

Idem, Defectuozitatea alegerii episcopilor şi mitropoliţilor la noi, Bucureşti, 1909.

Donici, Andronachi, Scurt manual de legi, Edit. Academiei, Bucureşti, 1959.

Datorinţele presbiterilor parohialnici, Buda, 1917.

Dorneanu, Dr. Valer, Introducere în dreptul muncii, Edit. ˝România de Mâine˝, Bucureşti, 2000.

Dotaţiunea clerului, aprecierea proiectului de lege despre întregirea veniturilor preoţeşti, Ilie Dinurseni, retipărire din „Telegraful Român”, Sibiu, 1898.

Drăghici, Meletiu, Istoria adunărilor bisericeşti compusă din operi vechi bisericeşti şi retipărită din Luminătorul 1885, Timişoara, 1885.

Idem, Legile bisericeşti în mod extractiv şi explicativ, Timişoara, 1873.

Idem, Excepte din îndreptarea Legii şi din Nomocanon în privinţa cauzelor matrimoniale şi disciplinare preoţeşti, Timişoara, 1871.

Drăgoi, Ioan, Salvarea, tot în justiţie, în rev. ˝În justiţie˝, an. IV (2003), nr.3-4, p.9.

Drăgulin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe I, ˝Europenizare˝ fără ˝reîncreştinare˝, în B.O.R., an. CVIII (1990), nr. 5-6, p.57-60.

Idem, Mărturii ale prestigiului extern al Bisericii Ortodoxe Române în preajma dobândirii autocefaliei, în G.B., an. XLIV (1985), nr. 5-6, p.306-314.

Drăguşin, Mag. C., Cronicile Româneşti şi ˝ Descrierea Moldovei˝ ca izvoare ale Dreptului Bisericesc, în S. T., an. IX (1957), nr. 9-10, p. 694-709.

Idem, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în S.T., an. IX (1957), nr. 1-2, p.86-104.

Dron, Pr. C, Canoanele (text şi interpretare), Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940.

Idem, Cooperaţia, creştinismul şi criza, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1937.

Dudaş, Florin, Vechi pravile româneşti descoperite în vestul Transilvaniei, în B.O.R., an XCVI (1978), nr. 7-8, p.797.

Dumitran, Ana, Instituţia protopopiatului în biserica românească din Transilvania în secolul al XVII lea, în Apulum, an. 1995, nr. 32, p.315-336.

Idem, Instituţia Soborului Mare în biserica românească din Transilvania până la unirea cu Biserica Romei, în Studia. Hist. an. XXXXII (1997), nr. 1-2, p.39-49.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Le régime de la synodalite selon la législation, canonique, conciliaire, equmenique, du I -er millénaire, Edit. Ametist 92, Bucureşti, 1999.

Idem, Datoria de a cunoaşte şi respecta legile ţării, în S.T., an. XXXVIII (1986), nr. 6, p.5-14.

Idem, Principii canonice, fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe şi reflectarea lor în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, în Revista de teologie ˝Sfântul Apostol Andrei˝, an. V (2003), nr.9, p.129-140.

Idem, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii noastre în secolele XVII-XIX în lumina Prăvilioarelor, în B.O.R., C II (1984), nr. 3-4, p.217-232.

Idem, Preocupări canonice în activitatea Mitropolitului Iacob Putneanul (1719-1778), în G.), în G.B., an XXXIX (1980), nr.10-12, p.812-819

Idem, Activitatea canonică a mitropolitului Veniamin Costachi, în M.M.S., an. XLVII (1972), nr. 1-2, p.49-76.

Idem, Data serbării Paştelui în lumina hotărârilor cele de-a doua conferinţe Panortodoxe Presinodale, M.B. an. XXXV (1985), nr.3-4, p.199-172.

Idem, Biserica creştină în primele patru secole . Organizare şi bazele ei canonice, în O, an XXXIV (1982), nr. 3, p.452-469.

Idem, Legislaţia canonică a Sinodului al II lea Ecumenic şi importanţa ei pentru organizarea şi disciplina Bisericii, în G.B., an. XL (1981), nr. 6-8, p. 630-671.

Idem, Dispoziţii şi norme canonice privind respectarea Duminicii, în O, nr. XXXIII (1981), nr. 2, p.210-223.

Idem, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, în M.M.S, anul LIX (1993), nr. 4‑6, p. 248-270.

Idem, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi bazele ei canonice, în Mărturia Ortodoxă (revista comunităţii ortodoxe din Olanda), Haga, an. IV (1985), nr. 8, p. 91-107.

Idem, Obligaţiile creştinilor privind viaţa lor creştină după sfintele canoane, în ˝Îndrumător bisericesc˝, Galaţi, 1988, nr. 4, p.94-110.

Idem, Forme şi stări de manifestare a autocefaliei Biserici noastre de-a lungul secolelor, în vol. Centenarul autocefaliei Bisericii ortodoxe Române (1885-1995), Centenarul autocefaliei Bisericii ortodoxe Române (1885-1895), E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995, p.279-326.

Idem, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi Marelui Mir. Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir pe teritoriul ţării noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor, În M.M.S. an. LVII (1981), nr. 1-3, p.39-57.

Idem, Principii canonice fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe şi reflectarea lor în legislaţia Biserici Ortodoxe Române, în Mărturia Ortodoxă (revista comunităţii ortodoxe din Olanda), Haga, an. VI (1987), nr. 10, p.127-144.

Idem, Întâistătătorul în Biserica Ortodoxă, în S.T., an. XL (1988), nr. 1, p.15-50.

Idem, Pacea preocupare permanentă a poporului român, în G.B., an. XLII (1983), nr.9-10, p.524-535.

Idem, Dreptul la pace şi existenţă al popoarelor, în S.T., an. XXXV (1983), nr. 9-10, p.648-982.

Idem, Precizări privind unele noţiuni ale Dreptului canonic Bisericesc (depunere, caterisire, excomunicare (afurisire) şi anatemă) în lumina învăţăturii ortodoxe (I), în O, an. XXXIX (1987), nr.2, p.85-135.

Idem, Bisericile Europei şi ˝Uniunea europeană˝, ecumenism, reconciliere creştină şi unitate europeană, în S.T., an. LII (2001), nr.3-4, p.104-120.

Idem, Măsuri întreprinse de autoritatea de stat privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional, în B.O. R., an. CI (1983), nr. 7-8, p.542-557.

Duţu, Av. Dr. Mircea, Procese celebre, în rev. ˝În justiţie˝, an. III (2002), nr.  14-18, p.20; an. IV (2002), nr.  1-9, p.20.

Eftimie, Mag. Andrei, Au existat episcopi canonici în Transilvania, în veacul al-XVI-lea?, în S.R. an. VII (1955), nr.1-2, p.93-107.

Ene, Pr Drd. Ionel, Autonomie şi autocefalie în istoria Mitropoliei Moldovei – cu prilejul centenarului autocefaliei Biserici Ortodoxe Române (1885-25 aprilei-1985), în M.M.S. an .LXI (1985), nr.4-6, p. 360-375.

Enciclica Sfântului Sinod şi al Sfintei Biserici ortodoxe autocefale române, Bucureşti, 1883.

Epureanu, Ioan M. K., Discurs asupra proiectului de lege despre clerul mirean şi organizarea seminariilor, rostit în şedinţa Camerei de la 12 februarie 1893, Bucureşti, 1893.

Erbiceanu, C. Învăţătura preoţilor pe scurt . De şapte taine ale Bisericii cu dreptate dovediri din Pravila Sfinţilor Părinţi, de Kir Teodosie Mitropolitul, în B.O.R., an XIV (1890), nr.9, p.704.

Idem, Căsătoria în Biserica noastră naţională din timpurile vechi până în prezent, în raport cu canoanele şi legile civile şi canonice (conferinţă ţinută la Ateneul Român), extras din revista Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, 1899.

Idem, Sinodul de la Iaşi sub Mitropolitul Iacob Putneanul, în B.O.R., an. XXXI (1907-1908), nr. 1, p.175-180.

Idem, Învăţătura bisericească a vlădicii Antim, Cartea păstorului către preoţi, în B.O.R., an XVI (1893), nr.11, p.769.

Idem, Descrierea manuscriptului arhim. Iacob Ioanitul. Sintagma sa alfabetică, în B.O.R., an. XVII (1893-1894), nr.9, p.749.

Idem, Câteva cuvinte despre dreptul bisericesc şi mai întâi despre Biserica văzută şi nevăzută, în B.O.R., an. XXXI (1907-1908), nr. 6, p.642.

Idem, Despre relaţiunea dintre dreptul bisericesc şi legile civile ale statului, în B.O.R., an. XXX (1906-1907), nr.6, p. 601.

Idem, Biserica Ortodoxă şi constituţia ei, în B.O.R., an. XXII (1900), nr. 12, p.1072-1105.

Idem, Note asupra Istoriei Bisericeşti a Românilor pentru secolul al-XIX-lea, în B.O.R., an. XXIX (1905), nr. 10, p.1233-1254.

Idem, Despre relaţiunea între dreptul bisericesc şi legile civile ale statului, în B.O.R., an. XXX (1906), nr.6, p.601-612.

Idem, Viaţa şi, activitatea şi scrierile Prea Sfinţitului Filaret Scriban, Bucureşti, 1892.

Idem, Expunere explicativă, în B.O.R., an. XXX (1906-1907), nr.7, p.743-752.

Eremia, Mihail-Constantin, Interpretarea juridică, Edit. All, Bucureşti, 1998.

Eslin, Jean Claude, Dumezeu şi puterea (trad. Traian Petrache şi Irina Floarea), Edit. Anastasia, Bucureşti, 2001.

Filipescu, Acad. Prof. Dr. Doc. Ioan P., Dreptul civil-dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Edit. Actami, Bucureşti 1998, p.46-242.

Filiti, Ioan C., Domniile române sub Regulamentul Organic, Bucureşti, 1915.

Fischer-Galaţi S., ˝Religion˝, în Romania, New York, Londra, 1957, p. 132-147.

Floca, Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N, Din istoria dreptului românesc, III vol., Sibiu, 1993.

Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română (teză de doctorat), Sibiu, 1969.

Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993.

Idem, Drept canonic ortodox, E.I.B.M.B.O.R., II Vol., Bucureşti, 1990.

Idem, Legislaţia bisericească una şi aceiaşi de o parte şi de alta a Carpaţilor, în M.A. an. XX (1975), nr. 11-12, p.847.

Idem, Unitatea dintre Pravilele folosite în Transilvania şi cele din Ţara Românească, M.A. an VII (1962) nr. 9-12, p.689.

Idem, Pravila de la Govora din 1640-1641, în B.O.R., an. LXXXI (1963), nr. 3-4, p. 297-319.

Idem, Românii în legile de stat din Transilvania până la 1918, în B.O.R., an. CVIII (1990), nr. 1-2, p.137-149.

Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română (teză de doctorat) în M.A. XIV (1969) nr. 1-3, p.41.

Idem, Canonicitatea Patriarhiei Române, în M.B., an. XXXV (1985), nr. 9-10, p.568-573.

Idem, Importanţa canonică-juridică a Pravilei de la Govora (1640-1641), în M.A., an. IX (1964), nr. 6-8, p. 520.

Idem, Legea Românilor (jus valachorum) şi Legislaţia de Stat din Transilvania în epoca voievodatului şi principatului, în M.A. an. VII (1962) nr. 7-8, p. 521-526.

Idem, Românii în legile de stat transilvănene până în 1918, în B.O.R., an. CVIII (1990), nr. 1-2, p.137-149.

Idem, Elemente de drept în opera lui Dimitrie Cantemir, în B.O.R., XCII (1976), nr. 5-6, p.595-599.

Idem, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, în O., an. XXXIV (1982), nr. 3, p. 408-414.

Idem, Faze şi etape ale stărilor de independenţă de tip autonom şi autocefal în Biserica Ortodoxă Română, în M.A. an, XXX (1985), nr. 5-6, p.288.

Idem, Şcolile teologice – organizarea şi jurisdicţia asupra lor, în S.T., an. VI (1954), nr. 5-6, p. 316-344.

Idem, Aspecte ale relaţiei Bisericii Ortodoxe Române cu grupul de episcopi şi ordinari care ridică pretenţii şi revendicări patrimoniale, în. B.O.R., an. (1990), nr.1-2, p.52-63.

Idem, Dispensa în Dreptul bisericesc, în S.T., an, VII (1955), nr. 1-2, p.107-122.

Idem, Patru decenii de la elaborarea şi aplicarea actualelor legiuiri ale Bisericii ortodoxe Române, în B.O.R., an. CVI (1988), nr. 5-6, p.102-118

Idem, Proiectul legii cultelor, în R.T. (serie nouă) an. IV (1994), nr. 4, p. 73-76.

Idem, Patru decenii de la elaborarea şi aplicarea actualelor legiuiri ale Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. CVI (1988), nr. 5-6, p.96-101.

Idem, Bazele canonice ale organizării Bisericii Ortodoxe Române, în vol. Centenarul autocefaliei, p.173-186.

Idem, Conf. Dr. Gh. Iliescu, Unitatea raportului juridic de proprietate, în R.T. an. III (1993), nr.1, p.62-104.

Idem, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administraţie bisericească parohială şi legislaţie, Edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, 2001.

Fonta, Ilie, Comisia pentru drepturile omului, despre respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase, în B.O.R., an CIX (1992), nr. 4-6, p.201-208.

Idem, Unele aspecte privind relaţiile Stat-biserică în ţările occidentale, în B.O.R., an. CIX (1991), nr. 4-6, p. 166-169.

Idem, Eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare ca urmare a convingerilor sau religiei, în S.T., an. XLIII (1991), nr. 3-6, p.150-164.

Idem, Statutul juridic al dominaţiunilor religioase din unele ţări europene. Trăsături ale asociaţiilor şi organizaţiilor religioase, în B.O.R., an. CXV (1977), nr. 1-6, p.277-293.

Idem, Starea actuală şi perspectivele relaţiei Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase, în B.O.R., an. CXV (1997), nr. 7-12, p.222-257.

Focşăneanu Eleodor, Istoria constituţională a României (1859-1991), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998.

 Focşăneanu, Teodor, Dezvoltarea morală în viaţa noastră privată şi cea publică, căsătoria între rude şi divorţul actual, Bucureşti, 1897.

Furtună, Ic. D., Între Filaret Scriban şi Vladimir Suhopan, în B.O.R., an. XLVI (1928), nr. 10-12, p.1083-1087.

Idem, Preoţimea Românească în secolul al XVIII lea, starea culturală şi materială, Văleni de Munte, 1915.

Gagiu, Pr. I, O, realitate izvorâtă din actul de la 23 August 1944: libertatea religioasă, în B.O.R., an. LXXII (1954), nr. 8, p.798-807.

Gaster, M., Chrestomaţie română, vol. II, Leipzig –Bucureşti, 1891.

Gărboviceanu, Prof. Petre, Biserica Ortodoxă şi cultele, Tipo. ˝Carol Gobel˝, Bucureşti, 1904.

Idem, Legea pentru repaosul duminical, în B.O.R., an. XXVI (1903), nr. 1, p. 1071-1074.

Idem, Lumânările de ceară, în B.O.R., an. XVI (1903), nr.11, p.1247; Ibidem, nr. 12, p. 1344-1356.

Idem, Modificarea legii clerului, în B.O.R., an. XXXVIII (1905), p. 1192.

Idem, Legea clerului, în B.O.R., an. XXIX (1906-1907), nr.1, p. 57-61.

Gazeta de Transilvania, an. X (1847).

Găină, Mag. Dumitru I., Pravila bisericească de la Iaşi, în B.O.R., an. LXXXI (1963), nr. 5-6, p.558.

Idem, Sfinţii Apostoli şi episcopii, în S.T., an. XIV (1962), nr. 9-10, p.582-598.

Idem, Antim Ivireanul, apărător al independenţei Bisericii Ortodoxe Române, în G.B., an. XXIX (1970), nr.9-10, p.946-958.

Idem, Regimul cultelor religioase din Australia, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995.

Georgescu, Mag. I, Ierarhi români soli diplomatici în veacurile XI-XII, în S.T., an. IX (1957), nr. 3-4, p.262-276.

Georgescu, Val. Al., Noţiunea de proprietate, în Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, an. IV (1942), nr. 3-4, p.209-228.

Idem, Organizarea judecătorească în Ţara Românească şi Moldova, în S.M.I.M, an. 1995, nr. 13, p.157-171.

Idem, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), Edit. Academiei, Bucureşti, 1981.

Georgescu, Arhim. Prof. Chesarie, Despre iconomia divină şi cea bisericească în teologia ortodoxă, în G.B., an. XXXV (1976), nr.9-12, p.891-901.

Gilet, Olivier, Religie şi naţionalism, – ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist (trad. Mariana Petrişor), Edit. Compania, Bucureşti, 2001.

Giurăscu, Prof. Const. C., Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., an. LXXVII (1959), nr.7-8, p.673-697.

Gheaurov, Prof. Hristo N., Sinodul apostolic de la Ierusalim, în S.T., an. X (1958), nr. 3-4, p.162-173.

Ghenadie, Episcopul Buzăului, Cuvântări ţinute la deschiderea Adunării Eparhiale din anii 1923-1931, Edit. Imprimeria şi Legătoria de cărţi Dimitrie Bălănescu, Buzău, 1932.

Ghenadie Petrescu, cum a fost judecat, Bucureşti, 1896.

Gherman, Mihai Alin, Pravila aleasă a lui Eustratie Logofătul, în Anuar, an. 1990 nr.1, p.151-172.

Gheorghe, Louise, Toleranţa religioasă la români, în rev. ˝În justiţie˝, an. III (2002), nr. 18, p.19.

Gheorghian, Vasile, Primatul României şi drepturile sale, Iaşi, 1873.

Gheorghiţă, Viorel, Biserica şi Statul, în A.C., an. 1999, nr. decembrie, p.27-32.

Ghibu, Onisifor, Nulitatea Concordatului, Cluj 1933.

Grama, Dr. Al., Instituţiune calvineşti în biserica românească din Ardeal, fazele lor în trecut şi valoarea în prezent. Studiul istorico-canonic, Blaj, 1895.

Greceanu-Cocoş, Virginia, Contabilitatea şi legislaţia unităţilor de cult, Edit. Societăţii ˝Adevărul˝ S.A., Bucureşti, 2001.

G.R.I.G., Foi et justice, Edit. Centurion, Paris, 1993.

Grecu, Al., P.P.Panaitescu, Începuturile dreptului scris în limba română, în Studii an. VII (1954), nr. 14, p.224

Grigorie, Kir, Învăţătură pe scurt pentru nunţi, tălmăcită şi întru acest chip aşezată de Prea Sfinţitul Părinte Mitropolitul Ungrovlahiei, Iaşi, 1832.

Grumăzescu, Pr. Corneliu, La protoierie prin alegeri, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 9, p. 545.

Idem, Datoria statului de a sprijini viaţa religioasă, în B.O.R., an. XL (1921), nr. 10, p.746-750.

Hamangiu, C., Codul civil adnotat cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa compelctă de la 1898-1925, vol. II, Edit. ˝Universala˝ Alcalay, Bucureşti 1925.

Idem, Codul General al României, vol. II – XX Edit. Librăriei ˝Universala˝ Alcalay & Co., Bucureşti, 1898-1940.

Haret, Spiru C., Criza bisericească, Bucureşti, 1912.

Harnagea, V.I., Const. Gr. C. Zota, Codul legislaţiei silvice adnotat şi comentat, Tipo. Naţională, Râmnicu Sărat, 1931.

Herlea Alexandru, Studii de istorie a dreptului, II vol., Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Idem, Dr. Valeriu Sotropa, Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Approbatae Constituţiones 1653, în M.A. an XXI (1976), nr. 7-8, p.463.

Hitchins, Keith, Ortodoxie şi naţionalitate (trad. Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi), Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

Hanga Vladimir, Drept privat roman, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964.

Idem, Codul civil austriac şi Codul Calimach, în S.D.R. an. X (1998), nr. 1-2, p.181-184.

Holbanu, A.D., Scandalul în Biserică, încălcarea drepturilor antice, ale mitropoliei Moldovei şi Sucevei în folosul celei de Ungro – Vlahia, uneltite de către Sinodul din Bucureşti la 26 mai 1873, Iaşi, 1873.

Iacob, Prof. Lazăr, Împăratul Iustinian I ca legislator bisericesc, în B.O.R., an LXV (1947), nr.4-9, p.213-238.

Idem, Personalitatea juridică a Bisericii, Tipo Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940.

Idem, Natura juridică a patronului suprem şi drepturile suverane ale Statului Român, Institutul de arte grafice ˝Ardealul˝, Cluj, 1938

Ialomiţeanu, Gh., M. Holon, Ghidul pentru impozitul pe venitul global, Edit. Transilvania Epres, Braşov, 2000.

Ignat, Pr. Petre, Administraţia parohială şi legile, hotărârile şi ordonanţele guvernametale care se referă la Biserică, în Vestitorul Ortodoxiei, an XIII (1991) nr. din 1 iulie, p. 8-9.

Iliescu, V., Statul- utopie şi realitate, III vol. Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1998.

Iliescu, Ion, Revoluţie şi reformă, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

Ioanichie, episcop de Evantia, Răspuns dat Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei, Bucureşti, 1867.

Ion, C., Instituţia horepiscopilor în Biserica Veche, în S.T., an. XIV (1962), nr.5-6, p.363-382.

Ionescu, Prof. Şerban, Codul Civil şi problema divorţului, în B.O.R., an. XLVI (1928), nr. 1, p.73-78.

Ionescu, Pr. Ioan I., Verificare gestiunii parohiale, în B.O.R., an. XLII (1925), nr. 5, p. 279-280.

Ionescu, Marin C., Preotul şi politica, în B.O.R., an. XLI (1922), nr.15, p.1041.

Ionescu, Pr. Ion, Contextul istoric al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în G.B., an. XLIV (1985), nr. 5-6, p.314-335.

Idem, Pravila de la Govora-1640-1641. La 350 de ani de la tipărire, în B.O.R., an. CVIII (1990), nr. 1-2, p.52-63.

Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Ionescu, G.M., Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II, Stabilimentul grafic Albert Baier, Bucureşti, 1915.

Ionescu, Nicolae, Dorin Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

Ioniţă, Alexandru M., Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în B.O.R., an. CIII (1985), nr. 5-6, p.440-476.

Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a viaţii religioase a românilor, ed. II, II vol. Edit. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1932.

Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, II vol., Edit. Nemira, Bucureşti 1996.

Istrati, N., Papa şi congresul, Iaşi, 1860.

Iubirea de patrie, poruncă dumnezeiască, în S.T., an. XXXIV (1982), nr.3-4, p.155-159.

Ivan, Prof. Iorgu, Pravila Mare de-a lungul vremii, în S.T., an. IV (1952), nr. 9-10, p.560-609.

Idem, Bunurile bisericeşti în primele 6 secole (teză de doctorat), Bucureşti, 1937.

Idem, Demisia din preoţie, Tipo. Activitatea Grafică, Bucureşti, 1937.

Idem, Oprirea de a se face logodnă înainte de nuntă, în B.O.R., an. LV(1937), nr.7-10, p.593.

Idem, Dispoziţiile noului Cod Civil privitor la căsătorie provoacă tot mai multe proteste, în B.O.R., an. LV (1937), nr.7-10, p.593.

Idem, Embaticul–Εμβατικον – în dreptul bisericesc, în M.M.S., an. XLVI (1970), nr. 3-6, p.196-217.

Idem, Grija şi mijloacele Bisericii Ortodoxe Române pentru conservarea şi punerea în evidenţă a bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, în G.B., an. XLIII (1984), nr. 3-4, p.231-246.

Idem, Mitropolitul Andrei Şaguna- patriot şi personalitate culturală, în G.B., an XLIV (1985), nr. 3-4.p.224-245.

Idem, Etnosul-neamul – temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în vol. ˝Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995)˝, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985, p.186-201.

Idem, Statutele de organizare şi funcţionare ale cultelor religioase din Republica Populară Română, în S.T., an. VI (1952), nr. 2, p.216-240.

Idem, Ορος şi Κανων în dreptul bisericesc ortodox, în O, an. XXII (1970), nr. 3, p. 365-373.

Idem, Aspecte canonice în discuţia a doi mari ierarhi ortodocşi români, în G.B., an. XXXIV (1975), nr.3-4, p. 278.

Idem, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Iustinian, 1948-1953, în B.O.R., an. LXXII (1954), nr. 1, p.90.

Idem, Importanţa principiilor fundamentale de organizare şi administraţie pentru unitatea Biserici, în M.M.S., an. XLV (1969), nr. 3-4, p.154.

Idem, Căsătoria Sfântă Taină a Bisericii şi instituţie juridică a Statului, în B.O.R., an. CI (1983), nr.9-10, p.731.

Idem, Biserica Ortodoxă Română – 60 de ani de patriarhat, în G.B., an. XLIV (1985), nr. 10-12, p.637-651.

Idem, Noi propuneri pentru uşurarea încheierii căsătoriilor mixte între anglicani şi romano-catolici, în G.B., an. XXXV (1977), nr. 7-8, p.690-694.

Idem, Organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925-1975), în B.O.R., an. XCIII (1975), nr.11-12, p.1406-1420.

Idem, Vârsta hirotoniei clericilor, în B.O.R., an. LV (1937), nr. 1, p.36-58.

Idem, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte biserici Ortodoxe, în G.B., an. XL (1980), nr.10-12, p. 772-792.

Idem, Câţiva termeni canonici, înţelesul şi explicarea lor, în S.T., an. XLI (1989), nr. 4, p.84-92.

Idem, O sută de ani de la recunoaşterea autocefaliei B.O.R., (1885-1995), în Almanahul parohiei ortodoxe din Viena, an. XXIV (1985), p. 65.

Idem, Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale, în B.O.R., an. LXXI (1953), nr. 8-12, p.1159-1185

Idem, Norme canonice şi legale pentru întocmirea şi păstrarea actelor şi registrelor mitricale, în G.B., an. XLVIII (1989), nr.6, p.33-47.

Idem, Biserica binecuvântează orice acţiune menită să întărească familia, în S.T., an. V (1953), nr. 7-8, p.514-525.

Idem, Codul familiei, în B.O.R., an. LXXII (1954), nr. 4, p.469-483.

Idem, Apostolatul social în Biserica Ortodoxă la 75-a aniversare a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, în G.B., an. XXXV (1976), nr. 1-2, p.22-38.

Idem, Îndeletnicire mai nouă impusă de progresul tehnic şi consecinţele canonice la care se pot expune preoţii care o practică, în G.B., an. XLVI (1987), nr. 1, p.80-95.

Idem, Grija şi mijloacele Bisericii Ortodoxe Române pentru conservarea şi punerea în evidenţă a bunurilor ce fac parte din patrimonial cultural-naţional, în G.B., an. XLIII (1984), nr. 3-4, p.231-246.

Izvoranu, Mag. Stelian, Elemente de drept bisericesc în legiuirile veacului XVIII-XIX, până la Regulamentul Organic, în S.T., an XI (1959), nr.1, p.61-71.

Idem, Literatura Dreptului Bisericesc în veacul XIX, în B.O.R., an. LXXVI (1960), nr.5-6, p.668.

Idem, Sfaturi şi orânduiri pentru duhovnici în manuscrisele slavo române şi româneşti, în G.B., an. I (1959), nr. 1-2, p.48.

Idem, Sinoadele de sub regimul lui Cuza. Importanţa lor pentru viaţa Bisericii, în B.O.R., an. LXXVIII (1960), nr. 7-8, p.658-682.

Idem, Literatura Dreptului Bisericesc în veacul XIX, în B.O.R., an. LXXVIII (1960), nr. 5-6, p. 468-495.

Îndreptarea Legii 1642, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1962.

Instrucţiuni privind monumentele istorice şi de artă religioasă, Edit. Trinitas, Iaşi, 1996.

Instrucţiuni administrative cu privire îndeosebi la corpul P.C. Protoierei, în B.O.R., an. LXII (1944), nr. 1-3, p.19-41.

Îndrumător juridic pentru tineret, Edit. Politică, Bucureşti, 1982.

Jofa, C., Protecţia drepturilor omului, Edit. Fundaţiei ˝Chemarea˝, Iaşi, 1995.

Kalinic, Primatul României, Iosif al Moldovei şi Episcopul de Roman Melchisedec, Studii despre ierarhia şi instituţiunea sinodală în biserica ortodoxă a răsăritului în genere şi despre ierarhia şi instituţiunea sinodală în biserica ortodoxă română în special, Bucureşti, 1883.

Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului (traducere de Ioana Constantin),Edit. Humanitas, Bucureşti, 2003.

Kogălniceanu, Vasile M., Români, Bucureşti, 1896.

Istoria parlamentului, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983.

Lazăr, Mariana, Acte domneşti reglementând statutul mănăstirilor închinate (sfârşitul secolului al XVII lea), în R.I. an VII (1996), nr. 5-6, p.427-436.

Lămuriri asupra aplicării articolului 24 din Legea cultelor, în G.B., an. X (1951), nr. 2-5, p.61.

Leb, I.Vasile., Biserica între dictatură şi secularizare, în Studia t. ort., an XXXIX (1994), nr.1, p.107-114.

Legea clerului la Cameră, discurs rostit de Em. M. Porumbaru, în şedinţa de la 12 februarie1893, Bucureşti, 1893.

Legea Boilă, scânteia care poate aprinde şi amplifica conflictul, în ˝Glasul Adevărului˝, an. VIII (1997), nr. 80-82, p.34-40.

Legislaţia civilă uzuală, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956.

L´Huilier,Arhiep. Peter, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV ( trad. Pr. Prof. univ. Alexandru I.Stan), Edit. Gnosis, Bucureşti, 2000.

Lossky, Vladimir, Ecclesiology: Some Dangers and Temptation, în Sobornost, an. I (1982), nr. 4, p. 22.

Lucrările Sfântului sinod privitoare la conflictul sinodal, Tipo. Institutul de arte grafice Carol Gobel, Bucureşti, 1910.

Lucrările Adunării Eparhiale, Tipo. Dumitru Bălănescu, Buzău, 1927.

Lupaş, Ioan, Atitudinea oficialităţilor bisericeşti şi politice faţă de problema unificării constituţionale-administrative a bisericii ortodoxe-române, în B.O.R., an. XLIII (1925), nr.3, p. 263-267.

Idem, Atitudinea preoţimii faţă de problema unificării bisericeşti, în B.O.R., an. XL (1921), nr. 3, p.204-229.

Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României (1866 –1980), Bucureşti, 1925.

Malaure Phihilipe, Antologia gândirii juridice (traducere Dana Jela-Despois), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1996.

Man, Protopop Iuliu, Zece ani de la reintegrarea Bisericii Româneşti din Ardeal, în B.O.R., an. LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 902-903.

Manea, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Edit. Patmos, Bucureşti, 2001.

Manualul administrative al Principatului Moldovei cuprinzătoriu legilor şi dispoziţiilor introduce în ţară de la anul 1832 până la 1855, înorânduite de o comisie de înaltul ordin al înălţimei sale principele domnitoriu al Moldovei Grigorie A Ghica vv., vol. II, Iaşi, 1856.

Manualul de pravilă bisericească sau culegere din canoanele Sfinţilor Apostoli şi dintr-ale Sfintelor Soboare, precum şi cele cuprinse în pravila bisericească veche. De la Prea Sfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungrovlahiei D. D. Nifon, acum întâia oară tipărită în zilele binecredinciosului nostru domn, stăpânitor a toată Ţara Românească Barbu Dimitrie Ştirbei, Bucureşti, 1852.

Mare, Pr. Răzvan, Relaţiile dintre Biserică şi stat la părinţii secolelor I-III, în Almanahul Bisericesc, Edit. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p.89-105.

Marina, Mag. Eugen, Contribuţii la cunoaşterea operei canonice a Sfântului Calinic de la Cernica, în B.O.R., an. LXXXIII (1965), nr. 5-6, p.533-559.

Idem, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în S.T., an. XVII (1965), nr.7-8, p.418-441.

Idem, Mag. Eugen C. Marina, Temeiuri istorice şi canonice ale Sinodului permanent, în S.T., an. XVIII (1966), nr. 3-4, p.190-214.

Marinescu, Dr. Stelian, Dispoziţiuni canonico-juridice în Prăvilioara de la Iaşi din 1784, în G.B an XLI (1982), nr.4-6, p.425-438.

Idem, Consideraţii asupra aplicării pravilelor, în B.O.R., an. LXXXII (1964), nr. 1-2, p. 175-175.

Idem, Matei Basarab-legislator, în G.B., an. XLI (1982), nr. 916-936.

Idem, Dispoziţii de drept laic în Pravila de la Govora din 1640, în B.O.R., an. LXXXI (1963), nr. 3-4, p.320.

Idem, Competenţa şi atribuţiile juridice ale clericilor în secolele al XIV-lea al XVII –lea, în B.O.R., an. LXXXVIII (1970), nr. 7-8, p. 796-812.

Idem, O, novelă de la  Alexis Comnen privitoare la organizarea Bisericii, în G.B., an. XXXVII (1978), nr. 5-6, p.632-640.

Idem, ˝Învăţătura bisericească˝ a lui Antim, în G.B., an. XXXVI (1976), nr. 5-6, p. 555.

Idem, ˝Prăvilioara˝ de la Iaşi 1784, în B.O.R., an. XCII (1974), nr. 3-4, p.369.

Idem, Dispoziţii canonico-juridice în ˝Capete de poruncă˝ din anul 1714, în G.B., an. XXXIV (1975), nr. 1-2, p.131.

Marcu, T. Grigore, Regimul sectelor în România (Decizia ministerială din 11 iun. 1938), în R.T. an. XXVIII (1938), nr. 12, p.450-452.

Maritan, Jacques, Creştinism şi democraţie (trad. Liviu Petrina), Edit. Crater, Bucureşti, 2000.

Matei, Ani, Introducere în analiza sistemelor administraţiei publice, Edit. Economică, Bucureşti, 2000.

Matei, Claudia, Dezvoltarea constituţională între Regulamentul Organic şi Constituţia de la 1866 din Ţara Românească, A.I.C.S.U.C., an. 1999, nr. 1, p.55-62.

Mateiu, Prof.I, Contribuţii la istoria dreptului bisericesc, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1922.

Idem, Dreptul bisericesc de Stat în România întregită, Bucureşti, 1926.

Idem, Politica bisericească a Statului Românesc, Sibiu, 1931.

Idem, Noul regim al actelor de stare civilă şi binecuvântarea religioasă, Braşov, 1941.

Mateiaşi, Jean; Paul Cosmovici, Prescripţia instinctivă, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

Mateş, Pr. Ştefan, Relaţii bisericii româneşti ortodoxe din Ardeal cu principatele române în veacu al XVII lea. Viaţa bisericească în Mitropolia Ardealului, în R.T. an. XVII (1927), nr. 12, p.377-395.

Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Edit. All Beak, Bucureşti, 1999.

Melinte, V. I., Preocupări despre fundamentul legei, criza de individualitate şi statul naţional, Tipografia ˝Luca Oprescu˝, Buzău, 1932.

Memoriu: Biserica şi Statul, Blaj, 1919.

Memoriul clerului ieşean adresat Corpurilor legiuitoare faţă cu porectul de lege asupra clerului mirean şi a seminariilor, depus în Camera deputaţilor de dl. Ministu al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Iaşi, 1893.

Milaş, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe (Canoanele Sinoadelor Ecumenice), II vol., partea II-a, trad. de Uroş Covincici şi N. Popovici, Arad, 1930-1931.

Idem, Dreptul bisericesc oriental (trad. D. Cornilescu şi V. Radu), Bucureşti, 1915.

Mihai, L., În legătură cu partajul succesoral, în R.R.D. an. 1987, nr. 2, p.22-27.

Mihai, Gheorghe C, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului- Optima Justiţia, Edit. All Beak, Bucureşti, 1999.

Idem, Fundamentele dreptului – Teoria şi filozofia dreptului, Edit. All beak, Bucureşti, 1997.

Mihăileanu, Prof. M., Dreptul de vot al femeilor în Biserică, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 5, p. 261.

Idem, Democratizarea ortodoxismului, în B.O.R., an. XLI (1922), nr. 2, p.95-96.

Mihălcescu, Pr. Ioan, Legea şi statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. XLII (1925), nr. 8, p.499-501.

Idem, Dispoziţii privitoare la zidiri, reparări şi picturi de biserici, în B.O.R., an. XLII (1925), nr. 8, p. 501.

Idem, Biserica Ortodoxă şi reforma Constituţiei, în B.O.R., an. XL (1922), nr. 6, p.452-457.

Idem, Biserica şi Constituţia, în B.O.R., an. XLI (1923), nr. 6, p.452-456.

Idem, Modificarea Legii Sinodale, B