Pilda fiului risipitor

Pilda fiului risipitor

(Luca XV, 11-32)

de Pr. G. I. Beşchea

1932 Febr. 28 Mărăcineni

E bucurie multă’n ceruri, când se căeşte – un păcătos

Şi vine – mântuire vrând – smerit în faţa lui Hristos ..

Un om – Sriptura’n pildă spune – avea doi fii. Şi într’o zi

Feciorul cel mai mic venit-a la tatăl său şi îi grăi:

„Dă-mi, tată, partea de avere, ce mi se cade a mi-o da”.

Şi-averea tatăl le-a ’mpărţit-o, dând fiecărui partea sa.

Şi nu după mult timp feciorul cel mic, în lume a plecat ..

Şi într’o ţară depărtată s’a dus – trăind destrăbătat.

Dar cheltuindu-şi avuţia şi începând a se lipsi,

La un stăpân din acea ţară a mers şi slugă se tocmi.

Şi-acela –om fără de milă –s’asculte plâns de slugi nu vrea,

Ci l-a trimis să pască porcii, la o moşie ce avea.

Şi roşcove, ce mâncau porcii, el-ajunsese a-le râvni,

Dar nici dea-celea nu-i da nimeni şi-atunci

În fire îşi veni,

Şi suspinând şi-aduse aminte, el ce de foame acum murea,

De tatăl său, la care pâinea, la toţi argaţii prisosea.

De bunătatea fără margini a tatălui şi-a amintit

Şi’ndurerat, strein pe lume, în gând îşi zice pocăit:

Scula-mă-voiu şi mă voiu duce la tatăl meu şi-l voiu ruga:

Greşit-am, tată, păcătos sunt, la cer şi înaintea ta,

Eu nu mai pot de-acum fi vrednic feciorul tău a mă chiema,

Dar rogu-te de mă primeşte şi fă-mă ca pe-o slug’a ta!

.. Şi .. gol .. flămând .. plecat-a singur .. şi către tatăl său venind

Acesta-l vede de departe. Şi înaintea lui ieşind,

L-a’ntâmpinat cu bucurie şi’nduioşat îl săruta

Pe fiul pocăit, ce’n lacrimi – iertare vrând – astfel grăia:

„Greşit-am, tată, eu greşit-am la cer şi înaintea ta

Şi nu mai pot ca să fiu vrednic feciorul tău a mă chiema;

Ci rogu-te, de mă primeşte printre argaţii tăi să fiu,

Pe mine care acum iarăşi la tine îndrăsnesc să viu”.

Dar tatăl său, care-l iertase, trecutul lui greşit uitând,

Ospăţ a poruncit să facă, la cei din jurul său zicând:

„Noi să ne înveselim se cade, că cel pierdut e-acum aflat …!

O, fiul meu, întors acasă, ca mort a fost şi-a înviat!

Veşminte-aduceţi şi’mbrăcaţi-l, inel în dreapta lui îi daţi,

Viţelul cel mai gras tăiaţi-l cu mine toţi vă bucuraţi! ”

*          *

*

Dar, iată, fiul cel mai mare, venind acasă, a auzit

Că erau cântece şi jocuri şi-a întrebat nedumerit

Să afle ce-s toate astea toate … ? şi când – ce este – a auzit,

Cu sufletu’necat de ciudă, să intre’n casă n’a voit.

El socotind că muncii sale nedreaptă plată i se da,

A îndrăsnit să spună-acestea, părintelui care-l ruga:

„Atâţia ani am slujit ţie şi-a ta poruncă n’am călcat

Şi mie-a ospăta cu-amicii, un ied măcar tu nu mi-ai dat.

Iar când veni acum acasă feciorul tău cel desfrânat,

Viţelul cel mai gras, în grabă, tu pentru el l-ai’njunghiat!”

Ci tatăl întristat grăit-a; „O, fiul meu, nedrept sunt,

Tu’n toată vremea eşti cu mine şi toate-a mele-a tale sunt!

Ci fratele-ţi, întors acasă, ca mort a fost şi-a înviat,

Deci să ne bucurăm, că iată-l pierdut a fost şi s’a aflat … !”

……………………………………………………………………………..

Părintele a toată lumea dă tuturora har ceresc

Şi mult se bucură când drepţii poruncile i le păzesc!

Dar negrăită-i bucuria – în cer – când fii risipitori

Căindu-se, se fac, în fapte, lui Dumnezeu iar slujitori;

Îngerul  An IV (1932)

M.Pleșea, P. Negoiță, Antologie de poezie religioasă, Editura Omega

Sale!