Am trecut puțin astăzi pe la biserica din Ciocârlia, unde a fost depus părintele Vasile Rădulescu. Timpul, mereu timpul, nu m-a lăsat să fiu printre cei peste treizeci de preoți care i-au fost alături, la acest ultim drum pământesc; și am regretat îndelung.
Însă, cât am stat și am privit în jur, am ascultat ce vorbeau faptele și firea părintelui.
Impresionant! Fii dânsului, Ciprian și Marius, cântau tatălui, în biserică din Ciocârlia ( unde puteau câta doi fii atât de talentați la muzică?!). De jur împrejurul părintelui, în ordine desăvârșită, stăteau o parte dintre cei cărora le-a slujit ca preot, alături de soția dânsului.
Se spune că nu prea rămâne nimic după noi…. Chiar Psalmistul scrie că zilele omului sunt ca floarea câmpului și duh va trece peste dânsul și nu se mai cunoaște locul său.
Nu este mereu așa. Locul părintelui Vasile se va cunoaște. Poate că vor uita oamenii chipul, se va stinge amintirea, însă nu se va uita niciodată că biserica aceea în care astăzi a fost prohodit părintele Vasile este făcută de părintele.
Ca un tată mi-a fost, după ce mi-a murit tatăl, îmi spunea părintele Cristian Tănase, succesorul părintelui Vasile Rădulescu.
Revin la realizarea vieții sale: biserica de la Ciocârlia. Impresionat! Un adevărat complex, făcut din nimic. De fapt a fost făcut din dragoste față de Dumnezeu. Realizați că nu întâmplător părintele a fost hirotonit preot înainte ca să aibă studiile de teologie terminată?! Și ce treabă bună a făcut!
A fost înmormântat lângă biserică, ca să vegheze în continuare.
Știu o poveste despre un preot care construise o biserică. Vremurile l-au obligat să se despartă de ea. Nu voia, dar nu e mereu cum vrem în viață. Când a venit ceasul, un singur dor a avut: să fie dus să se odihnească acolo lângă biserica pe care o zidise. Voia să rămână pentru totdeauna lângă ea. Doar acolo simțea că se odihnește de truda faptei lui binecuvântate. Nu s-a putut lângă, pentru că … nu s-a putut. Dar cum ucenicii lui îl iubeau, iar biserica era lângă granița noii lui țări, l-au pus acolo, aproape, dar nu cu fața în sus, ci pe o parte, cu fața la biserica vieții lui. Și-o fi dormind somnul în pace?
Părintele Vasile a fost un temerar. Să ridici niște ziduri presupune mai întâi să miști niște suflete. Să le faci să vibreze cu tine, e clar, nu presupune tomuri de cărți, ci viață. E o minune de la Dumnezeu, dar și un dar personal să-i faci pe semeni să le fie drag de Biserică, astfel încât să lase alte obiective personale deoparte și să vină lângă tine și să se facă ctitori. A reușit, misiune îndeplinită! Misiune veșnică îndeplinită!
A luat un sat mic, un loc cam al nimănui, un cătun, și i-a așezat o inimă cu turlă în mijloc. Istoria a făcut ca de atunci satul să crească, iar cei care s-au mutat aici, lângă Buzău, la Vadu Pașii, să vadă biserica așa cum este, fără să-i mai știe copilăria. Însă biserica aceasta a crescut de puțin timp, iar părinte i-a fost fratele nostru Vasile Rădulescu.
Am simțit nevoia să mai adaug câteva cuvinte la cele spuse anterior, când am aflat de moartea subită a părintelui, pentru că am rămas impresionat de ceea ce am văzut la Ciocârlia, de râvna acestui om, de dăruirea lui, de hărnicia lui, de priceperea lui, de căldura sufletească, cu care a atras atâtea suflete.
https://paulnegoita.ro/2023/04/29/a-trecut-la-domnul-parintele-vasile-radulescu/
Fie ca Domnul să-l răsplătească pentru jertfa de aici, pentru a anii dăruiți pastorației, pentru tot ce a lăsat în urmă.
Făcătorii de biserici sunt poate singurii ale căror nume nu pier.
Doamne ține minte și pe acest smerit părinte, care pe o bucată de pământ, a coborât Cerul!
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
