Tanti Maria Luța

Am dat o fugă până în Bucovina să mai văd o dată câtva monumente din zonă. S-a schimbat mult această parte de țară. Prosperă, iar pe lângă turismul adus de mănăstirile din zonă, tinerii, majoritatea plecați în afară,  investesc în locurile de baștină.

Urmașii răzeșilor lui Ștefan, fac bani pentru alții și, din economii, trimit în țară să le facă părinții rămași case. Ei, părinții, mai toți pensionari la limită de vârstă sau pe caz de boală, se mândresc cu copiii lor, chiar dacă-i vad cam o dată pe an, în august.

Sunt multe, foarte multe case noi și bine îngrijite, dar și destul de mulți producători și meșteșugari locali, care au făcut bani din arta lor. E drept,  unii șoptesc că la graniță comerțul clandestin merge bine, însă munca e sursa, fără îndoială.

În fine, o țară în altă țară pare a fi Bucovina de azi, din multe puncte de vedere. Oameni așezați, cu frica lui Dumnezeu, oameni  autentici.

Dintre cei mulți cu care am vorbit, Tanti Luța mi s-a părut că reprezintă cel mai bine țăranul pe care l-am prins eu în copilărie. Am găsit-o la Biserica din Horodnicul de Sus. Probabil venea la o înmormântare, însă nu părea. Era îmbrăcată în ie albă, călcată și apretată. Era pusă pe șotii și plină de viață.

Ca mai toți bătrânii și ea avea copiii în America. Nu se plângea, nu suduia, nu le cerea să se întoarcă. Nu cred că-i vizitase pentru că nu părea dornică să plece undeva din satul ei.

https://youtube.com/shorts/mlFfHX416H4?feature=share

– Mamaie, faci o poză cu noi!

– Stric poza maică! dar fac! ne-a spus râzând cu poftă.

Nu ne-a stricat poza. Are niște ochi atât de albaștri și vii așa că …. în tinerețe ……aveau la ce-și clătit privirea tinerii satului.

– Mamaie, ce știi despre biserica acesta de lemn?

– Știu multe maică, dar mai bine-l întrebați pe popa-l nostru că … știe și ce toacă-n ceruri! ne-a zis, iarăși, râzând cu poftă!

Și tot așa a continuat dialogul! Evident, se putea plânge. Are 80 de ani. Dar la ce-i folosea? Cu ce puteam să o ajutăm noi? Își ducea crucea pe care doar ea o știa și se bucura de viața care i-a mai rămas. S-a dovedit a fi foarte diferită de alți bătrâni de vârsta dânsei.

Mi se plângea o bătrână că o ocolesc nepoții, că nu o vizitează, că stau prea puțin când vin.

– Ce vorbiți cu ei când vin? am întrebat pentru a încerca să înțeleg ce o apăsa.

– Le spun și eu ce mă doare, ce lipsuri am și-i cert că nu au mai venit!

– Dar altceva le mai spuneți?

– Ce să le mai spun. Oricum nu au grijă de mine și nu fac nimic! Iar dialogul a continuat doar pe acest ton plângăcios, veșnic nemulțumit, mereu cu reproș….

Evident că nepoții prezenți, dar certați pentru când nu au fost și nevoiți să audă mereu povești triste, ascultau cât puteau povestea spusă văitat și plecau și evitau să mai vină.

Femeia aceasta, Maria Luța, nu se plângea de nimic. Efectiv, de bucura, voia să ne ajute cu informații, avea chef de viață, avea umor, era autentică, știa să-și trăiască bătrânețea.

Sale!