Surpatele

Ițirea diavolului

Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește, Sfinte Haralambie roagă-te pentru noi păcătoșii, continua să câte starița, rotind cu dibăcie strana veche, mușcat de carii.

Era fum, iar candelabrul se rotea ca într-un joc al cerului. Parcă Dumnezeu se juca cu luminătorii cum nu mai făcuse niciodată.

Arătatu-te-ai înțelepte Haralambie ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, se auzea o voce din strana opusă în timp ce lemnul părea că scâncește sub forța brațului vânjos al chelăriței mănăstirii.

…. și ai risipit întunecimea idolilor …. cânta fără zăbavă chelărița cu ochii minții la Sfântul Haralambie,  fără să bage de seamă țipetele din jur. Trosnea totul, iar duhovnicul, și-a revenit brusc din atmosfera ceasului de la mezonoptică și a început să rostească, fără să realizeze că e vocea lui, Dumnezeule miloștivește-te spre noi păcătoșii și ne ferește de săgeata care zboară noaptea, de lucru care umblă în întuneric, de foc, de sabie, de cutremur, de năvălirea altor neamuri, de războiul dinte noi…

Era bătrân, nu mai vedea și nici sigur nu era aceasta e rugăciunea potrivită care să-l cheme pe Dumnezeu în ajutor la lupta cu dărâmăturile. De o vreme se mulțumea să zică Doamne Iisus Hristoase miluește-mă pe mine păcătosul. Viața îi era lină la Adâncata. Foc nu era, alte neamuri nu mai năvăleau, război cu maicile nu avea, că-l venerau, de sabie nu se mai temeau, iar războiul cu diavolul nu-l mai dădea pentru că poftele trupului, care-l mutase dintr-un loc în altul, se stinseseră, iar ispita ochilor nu mai putea trage trupul la păcat. Așa că nici diavolul nu se mai obosea să intre în vrășmășie cu bătrânul. Doar la masă se mai pitea de îngerul păzitor și mai gusta din desfătări care nu-i mai făceau bine. Dar nu-l judeca nimeni și nici pe el însuși nu se certa, pentru că se consola în amintirea a ceea ce trăise. Așa că ridica tonul la Dumnezeu cu privirea în sus și zicea apăsat… ferește-ne de foc, de apă de cutremur, în timp ce se descotorosea rapid de felon și cu mâna pe cârjă încerca să se iasă direct prin ușile împărătești. Ar fi dat orice să-și scurteze drumul și să evite Pantocratorul. La cutremurul din 1977, era tot pe la Pavecerniță. Când a început să se miște totul cu un huruit infernal, el, mai tânăr, a apucat să iasă. Nașul lui de călugărie, părintele Pangratie, a rămas în grija Cerului și s-a trezit acoperit de Pantocrator. L-au scos greu de sub dărâmături și l-au îngropat cu cărămida pe care era mâna de binecuvântare a Mântuitorului. Să fi fost tot Sfântul Haralambie? Nu mai știa, dar parcă nu era. Nu era atât de frig. Era mai spre primăvară. Avea mai puține pe el și s-a strecurat rapid în curta mănăstirii și de acolo au auzit cum cad turlele. Acum se auzeau zgomote, dar nu pica nimic. Trecuse deja de Pantocrator și se simțea mai în siguranța. Nu s-a oprit să-i facă final de cântare maicii chelărițe. Nu era vreme de nimic. Sfinții te ajută, dar trebuie să te ajuți și singur.

De afară se auzeau țipete de spaimă în timp ce, ca un ecou, parcă cu voce imperturbabilă, maica cânta din psalmi: de nu ar fi zidit Dumnezeu casa sa, în zadar ar zidi cei ce se ostenesc…

Era salvat. Nu se vedea încă cu călugărul care-l nășise când a îmbrăcat schima mare. Erau 36 de ani de când s-au despărțit în nădejdea învierii și a vieții de veci. Nu venise vremea. Era afară. Era în curte. I-a luat ceva să ajungă, dar totul stătea neclintit. E clar, nu fusese cutremur. S-a dus repede cu gândul la Moliftele Sfântului Vasile care vorbea de ascunzișul diavolului în dărâmături. Dar unde să se fi cuibărit aici. Casele erau întreținute. Era un mic sat și fiecare maică cu ucenica ei îngrijeau casa. Ce să caute diavolul să le strice lor rostul?

-Părinte duhovnic, diavolul a fost?

– Da. Pârdalnicul ne-a încercat să vadă dacă ne temem. S-a făcut că cutremură pământul ca să-și bată joc de noi la nevoința slujbei. Bine că nu a fost la Liturghie. Ce făceam cu Sfintele? Dacă-și bătea joc de mine, călugăr bătrân. Haideți înapoi și să continuăm slujba. De cutremur nu avem a ne teme, că toți suntem datori cu o moarte, dar să fim rușine Diavolului … nu se poate! A vorbit convingător, dar când a ajuns la cutremur a călcat un hamili în timp ce sudoare rece s-a scurs pe șira spinării. A făcut cruce și a mai inferat o dată urâciunea spurcatului și a luat-o pâș-pâș spre altar, cu pași mai puțin convinși decât ieșise. Maica încă cânta. Între timp înțelesese că a rămas singură, însă stătea pe picioare. Nu a urnit-o nimic, așa cum nu o mișcă nimic să scoată cheile pivnițelor pentru a da câte cava în plus celor care nu suportă jugul postului aspru.

Și de parcă nu s-a întâmplat nimic a legat de citirea maicii o ectenie a cererilor și a mers rapid spre otpust. Părea fără frică acum din voce, dar a aplicat regula celui mai mare și a încheiat slujba, de parcă ar fi făcut până acum tandem cu maica.

– Aveți ulei în candelă, maicilor, nu vă mai miruiesc, le-a spus părintele Macarie, stricând tradiția și rostind o vorbă fără de înțeles. Și dacă au ulei în candelă, ce? Și-au zis maicile în sinea lor, dar nu au comentat că nu se cuvenea. Ascultarea e ascultare în mănăstire. Și apoi aveau ulei în candelă, dar ce legătură avea cu uleiul din miruitor? Ne-a spus o pildă ca cea despre cele zece fecioare care trebuiau să aibă și ulei și flacără pentru a primi Mirele? Ce or fi vorbele acestea, s-au gândit, maicile.

În fine, au plecat fiecare spre chilie, cu lumânarea-într-o mână, ca la Înviere, și cu cealaltă sprijinită pe brațul ucenicei.

Ioanichie se simțea ostenit și nu înțelegea ce a fost. Citise mult despre diavol, îl combătuse cu vocea peste tot, dar în sufletul lui nu prea credea în existența lui. Răul îl vedea doar ca pe o lipsă a binelui. Chiar să fie diavol? Se mai întreba! Chiar vrea să-mi dea o lecție să mă facă să-l cred?!

A adormit așa, direct cu rasa și fără să-și mai aline pântecele cu fructele trimise de la stăreție. Era cruțat de la postul aspru. Unde mai găseau duhovnic dacă-l pierdeau. Nu le interesa pe maici nici trecutul lui despre care se mai vorbea încă pe la colțuri și nici prea puțina râvnă pentru post. Cânta frumos, le vorbea frumos. Era destul!

A adormit și nu a visat nimic. Pudelul care-l avea în chilie s-a zbătut toată noaptea. Nici pe el nu l-au auzit. Abia dimineață de tot a fost trezit de lovituri puternice în ușă. Ușa nu era zăvorâtă. Nu o încuia niciodată. De fapt nimeni nu încuia ușa acolo. Auzea zgomotele loviturilor. Cățelul lătra dement. Dar nu înțelegea ce se întâmplă. Era ca un vis. Ca atunci când era deja în rai și veneau maicile să le pună o vorbă pentru un colț în locul fericirii veșnice. În cele din urmă, stareța a intrat de-a dreptul, iar el a tresărit ca dintr-un vis al morții, deși nu visa nimic sau nu-și amintea ce visa.

– Părinte, nenorocire! Părinte, ne-a pedepsit Dumnezeu! Nu era diavolul, ci Dumnezeu ne-a încercat. Am fugit de la fața lui fără temei. Am dat vina pe diavolul dar slabi suntem noi și v-am speriat și pe sfinția voastră și ați ieșit din Sfânta Sfintelor. Suntem nenorocite. S-a abătut urgia lui Dumnezeu peste noi. De 300 de ani de cânt maica Clementina a făcut pe dealul Vulturului, sus la cruce, prima biserică, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva.

Părintele asculta dar nu înțelegea nimic. Pentru el totul era pus la loc. Nimeni nu mutase munți din loc. Despre ce vorbea stareța? Tot diavolul și-o fi băgat coada și vorbește fără noimă?

– Haideți părinte să vezi și sfinția ta nenorocirea.

A ieșit cu greu, cu greu de tot. Dimineața era un coșmar până își dădea drumul la mers. A ieșit mai mult târât de stareță decât din proprie voință. A ieșit dar nu vedea nimic și nu înțelegea văicăreala stareței.

– Aici părinte, uitați cum s-a dus peretele. Cade. Fuge ternul. E blestem, părinte! E blestem!

Aproape imperceptibilă, absida de la intrarea în biserica fugea de restul clădirii. S-a uitat părintele cu atenție, a studiat ca un meșter cum stătea treaba. A aruncat, cam cu teamă, priviri spre acoperișul clădirii, spre turle. A înghețat, dar a tăcut. Pantocratorul! Da, turla mare a Pantocratorului, părea aplecată. Și-a făcut o cruce mai mult în gând decât pe piept și a zâmbit încurajator.

– Le reparăm, maică. Le reparăm. Așa e istoria. Mai provoacă uneori. Mai așază și Dumnezeu pământurile, mai încearcă oamenii să-i vadă câtă credință au în el, câtă râvnă au pentru casa lui. Hai să vedem dacă a mai fost așa ceva pe aici. Hai să-i mai citim istoria. Am văzut grozăvii mai mari decât aceasta.

– Un ceai, Sachelaria, un ceai de frunze de busuioc proaspăt, așa cum îi place părintelui duhovnic, a strigat stareța spre ucenica ei. Apoi, cu ochelarii pe nas, a dat scroll pe ecranul de la iphone până a găsit numărul secretarei.

– Maică secretară, să vii pe prispă la mine cu tot ce ai din istoria mănăstirii, monografia, documente. La nevoie o chemi și pe maica muzeografă.

Locul era vechi. Nu se știe exact când s-au așezat aici primele maici. Unele păreri duceau mănăstirea prin secolul al XVI – lea, altele chiar mai devreme, în XV. Părea totuși că secolul XVII este începutul. Atunci, două prietene au vrut să fugă de lume. Au Găsit pe dealul din vecinătate un luminiș al nimănui și s-au așezat. Firele sălbatice erau mai puțin fiare decât oamenii. Nu aveau de ce să se teamă. Treptat lor le s-a mai adăugat o copilă. Au găsit-o jos, la târg, când au fost să meargă după provizii pentru iarnă. Copila avea un frate. Erau sărmani și părinții au zis bogdaproste că au scăpat de ei așa. A plecat și el, iar Iachinta, cea mai îndrăzneață dintre prietene, l-a luat pe băiat și s-a dus cu el în târg, unde era sediul Episcopiei. A pândit mult până la zărit pe episcop. Era Nicanor Trufășel atunci. Îi plăcea să fie numit arhiepiscop, dar ea nu știa. I s-a adresat simplu.

– Părinte, rogu-te dă-ne preot. Suntem trei suflete și avem nevoie de rugăciune. Ne-am retras la Adâncata, pe Sărățel. Suntem acolo de trei ani. I-am făcut casă Domnului. Dar nu avem nici unele în ea că nu avem preot.

Deranjat că nu i s-a adresat cum se cuvenea, cu părinte arhiepiscop, a izgonit-o arhiereul.

– Fugi de aici! Preot la trei nebune? Ce credință aveți voi? Cum știți voi să vă rugați? Sunteți eretice. Lăsați totul baltă și mergeți la casele voastre și vă măritați și faceți copii. Voi nu sunteți călugărițe, sunteți rătăcite. O să pun potera să vă caute.

– Părinte, nu face asta. Vrem să ne dedicăm viața Domnului. Te rugăm nu ne face un ca asta!

Episcopul s-a depărat, iar maica cu lacrimi în ochi și-a luat băiatul și a plecat. Credea că episcopul îi va spune că nu are preot să le dea, iar ea va aduce imediat vorba de Ioan și-l va ruga să-l țină pe la catedrală cât va fi nevoie și apoi să-l trimită lor duhovnic.

Până la urmă așa a fost. Ploconul cârjei a funcționat mai bine decât rugămințile. Dumnezeu le așază toate. Le-a împlinit și lor rugămintea. De atunci obștea a tot crescut, ele au fost tunse în monahism. A devenit cea mai mare mănăstirea de maici de prin zonă. Au ridicat biserică, după biserică. Primele două au fost de lemn, iar acum aveau una de zid, iar de jur împrejur, case cu prispe albastre, priveau la biserică. Un altfel de sat. Cam treizeci la număr erau casele. În față maicile beau serveau pelerinii cu dulceață de mure sau afine, în spate aveau o mică gospodărie. Nu aveau trapeză. Fiecare se gospodărea cum putea. Când ceasul suna, în partea de răsărit, deasupra altarului, era cimitirul. Fiecare casă avea deja mormântul ei. De obicei se respecta firea. Murea maica bătrână, ucenica își găsea la rândul ei ucenică. Murea și fosta ucenică, era îngropată, însă doar după ce scotea cu evlavie osemintele maicii ei spirituale și le așeza într-un osuar, în care cei ce ajungeau în cimitir puteau privi pe fereastră. Ca tine am fost eu, ca mine vei fi tu, scria, în arcadă, deasupra ferestrei prin care se vedeau craniile așezate pe niște poliție, ca într-un magazin. Erau și câteva așezate într-un colț. Cine știe de ce erau surghiunite acolo? Oricum nu se mai știa ale cui erau și nu mai interesa pe nimeni. În biserică nu aveau raclă cu moaște, dovadă că nici una dintre călugărițe, nici măcar întemeietoarele nu s-au învrednicit în fața lui Dumnezeu de darul sfințeniei, ci au putrezit în pământ ca orice creștin de rând.

Părintele duhovnic, cu stareța, secretara, muzeografa și încă trei maici din Consiliul spiritual se uitau pe poze vechi, pe mici istorii, depănau amintiri. Ceștile de ceai s-au înmulțit și parcă s-au liniștit. Acolo niciodată nu fusese o alunecare de teren. Niciodată. Bisericile – cele două dinaintea actualei – au fost de lemn, dar nu au fost dărâmate. Au fost metamorfozate în biserica actuală. Bârnele au fost atent numerotate și folosite. Parte dintr-o cosoroabă și doi dintre stâlpii de la cafas mai aveau încă semnele reamplasării.

Au vrut maicile, pe la început de secol XIX, ambiția să facă o biserică mare, de zid, cu trei turle, așa cum văzuseră în alte părți. Au pictat-o frumos. Au adus  una nume Tattarescu. Pictor mare la vremea lui. Profesor. A pictat icoana Maicii Domnului Hodighitria. Azi e făcătoare de minuni. Apoi au făcut acolo școală, au făcut atelier pentru fete, atunci când au vrut comuniștii să desființeze mănăstirea. Nici Cuza nu s-a descurcat cu ele. De peste 100 de ani fac slujbă neîntreruptă în biserica aceasta și astăzi a trecut ceasul Liturghiei, maicile așteaptă clopotul să le cheme, dar nici duhovnicul, nici stareța, nu se ridică de pe prispă. Își tot fac de lucru cu trecutul, de parcă le este frică să vadă ce se întâmplă.

– Maică paracliser, mergi și toacă, strigă stareța.

Maica își făcea de treabă prin prejma stăreției. Nu putea răbda să știe că râde diavolul de ele când le vede că pierd vremea în lumea aceasta, în rog să re roage. A zburdat când a auzit. Nu a tras clopotul, deși era în clopotnița de piatră se la intrare, ci a pus mâna pe toacă și nu a mai dat roată bisericii, ca de obicei, ci a mers aproape sub strașinele maicilor. Mai repede ca niciodată au iești toate, chiar și cele bătrâne, cu metaniile în mână, cu scufiile pe cap, aranjate de parcă era noaptea de Înviere.

Binecuvântat este Dumnezeu nostru totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor… s-a auzit vocea destul de nesigură a preotului din altar. La strană, cu măiestrie au început să mânuiască Mineiul și Triodul și să câte Dumnezeiește. Stareța, a mers la icoana făcătoare de minuni și cu lacrimi în ochi a început să se roage.

Și a făcut Noe corabie și i-a uns fundul cu smoală , rostea strana dreapta, când pereții au început iar să pară că se mișcă și să scârțiie.

– Maicilor, a zis preotul de pe solee. Demult v-ați plâns că vă țin mereu predici prea lungi. Astăzi vă zic doar atât. S-a stârnit diavolul adâncurilor. Nu știu cine l-a stârnit, dar dacă nu vă pociți iadul ne mănâncă pe toți. De astăzi nu mai facem slujbă aici până ce nu chemăm specialiști să vadă ce se întâmplă cu biserica noastră. Poate că vibrațiile pe care le producem, o pun și mai tare în mișcare. E clar, fuge pământul de sub ea. Veniți la miruit, că nu știm ce va mai fi.

Un gând sumbru l-a avut maica Natalia de când a plecat de acasă. Simțea că ceva nu va mai fi cum a fost și avea orice bănuieli, dar nu putea să le spună nimănui. S-a miruit, a luat blagoslovenie și a plecat. Când a dat să deschidă ușa chiliei din fața bisericii, pe care o moștenise de la nașa ei de călugărie, maica Clementina, nu a reușit. Diavolul? Deasupra ușii un șanț mare apăruse. Se lăsase ușa. Fugea și case ei. S-a uitat cu spaimă peste perete. Ce făcea ea. Aici era tot ce avea. Erau amintirile ei. De la șapte ani au lăsat-o părinții în grija mătușii ei, maica Clementina. Nu cunoștea alt loc. Părinții au avut unsprezece copiii. Nu avea cu ce să-i hrănească. Ei i-au făcut un bine. Dintre toți frații care mia trăiau era cea mai bine. Avea casa și rostul ei. Avea acum patruzeci și unu de ani. Unde se meargă?! În timp ce se derulau ca în fața unui muribund imagini din trecut, constata că sunt puține și ele sunt legate doar de casă și de biserică. Raiul nu-l știa. Îl dorea, dar nu și-l putea închipui. Îl vedea ca pe o exagerare chiar și atunci când preotul îl descria ca pe un loc al pășunilor mereu verzi, al cântecelor îngerești, al păcii. Ea știa doar că-l iubește pe Dumnezeu, că nu iubise niciodată pe altcineva și că are încredere totală în el și doar în el.

Între vis și realitate, mai aude încă o dată o pocnitură, care a trezit-o definitiv. A lăsat ușa așa cum era și a fugit ca o nălucă la chilia preotului.

– Părinte, părinte, trebuie să mă mărturisesc, deschide!

Rar se întâmpla să intre o maică în chilia preotului! Mai ales o maică tânără. Rar, dar maica a dat buzna.

– Părinte, trebuie să mă mărturisesc. Se surpă mănăstirea pentru că este un blestem.

– Maică Olimpiada, nu e vreme de spovadă acum. Și nici nu avem unde. În chilia mea rânduiala spune că nu pot intra decât maica Agripina, care-mi face menajul. Nu se cuvine să intri. Te rog să nu calci canonul.

– Părinte, dar trebuie. Casa mea se lasă, mâine vine vremea casei sfinției tale. Biserica o pierdem. E un blestem și pierdem locul nostru, dacă nu-l dezlegăm.

– Maică Olimpiada, e un blestem, dar stihiile pământului sunt în mâna lui Dumnezeu. Nu putem decât să ne rugăm să ne izbăvească. Ce putem cere noi? Să avem răbdare. Se așeză pământul și ne lasă în pace. Nu dispare mănăstirea. O ține Dumnezeu de trei secole. Mergi în pace acasă. Să lăsăm voia lui Dumnezeu să hotărască.

-Nu, părinte! a început Olimpiada să strige. Nu plec până nu mă mărturisesc. Trebuia să o fac de când am auzit, dar mi-a fost frică. E un blestem părinte și dacă nu-l spovedim și nu-l îndreptăm, Dumnezeu nu va mișca un deget, că el prin oameni lucrează.

Dialogul era din ce în ce mai apăsat, vocile umblau cu ecou prin fața chiliilor. Era ceva la fel de neobișnuit, ca tot ceea ce s-a întâmplat de la miezul nopții până atunci. Maicile, care aveau un canon al discreției, au ieșit pe prispă și nu înțelegeau prea bine ce se întâmplă, însă nu au putut răbda să vadă necuviința Olimpiadei care ridica tonul la duhovnicul mănăstirii.

-Maică Olimpiada, chiar și-a băgat ucidă-l toaca coada aici. Cum e posibil să-l necăjești pe părintele duhovnic, a spus Serafima, nonagenara așezământului. Eu, la vârsta mea nu am mai auzit așa ceva. Cereți iertare, sărută-i mâna și mergi la chilie.

– Maicilor, e un blestem. Casa mea începe să se surpe. Mâine for fugi toate, ca a mea. E un blestem și cred că știu de unde vine. Trebuie să-l dezlegăm pentru că altfel va trebuie să ne întoarcem în lume și lumea nu e a noastră, nu e pentru noi. Dacă nu dezlegăm mănăstirea de blestem va face Dumnezeu una cu pământul locul acesta.

– Ești obosită și speriată, Olimpiada! Mergi și te odihnește, i-a spus starița.

-Eu nu mai am unde să merg. Mâine, poimâine, casa mea se va face praf. Dar vreau să știți că până nu vine arhiereul să-și ceară iertare la mormântul vechiului episcop, nu va rămâne nimic aici.

– Ce-ți veni, ce legătură are arhiereul cu necazul nostru? Ce vină are? Ai luat-o razna!

– Sunt vecina Casei arhierești, da?! A fost slujbă acum două săptămâni și după slujbă părinții s-au retras la masă, da?! Am servit la masă, ca am avut ascultare, dar nu am stat să ascult ce se vorbea, însă tot se auzea. Arhiereul nou spunea că nu-i place ce a făcut fostul episcop aici și va strica tot și va schimba numele locului, iar lui îi va lua mormântul de aici și-l va duce într-un cimitir oarecare. Și au tot râs de el …. și poate că el i-a auzit și i-a blestemat pentru blasfemie. Atunci am simțit pentru prima dată că se mișcă pământul, dar am crezut că mi se pare, că-s obosită. Dar acasă ușile au început să se lovească ciudat de praguri, însă iarăși mi-am zis că așa erau dar nu am văzut eu. Și de atunci tot se întâmplă necazuri în mănăstire. Cred că e un blestem, iar arhiereul trebuie rugat să vină și să se roage pentru dezlegarea lui.

Deja se făcuse vâlvă. Mai toată obștea a ascultat spusele maicii Olimpiada. Stareța credea sau nu credea știa sau nu știa povestea acum arhiereul, avea și o funcție administrativă și nu putea să se pronunțe. Erau însă tensiuni și votul ascultării de bună voie intra în coliziune cu spaima că mănăstirea se va ruina și vor ajunge pe drumuri. De aceea, stareța a întrunit rapid Consiliul spiritual și a lămurit pe ce cele 60-70 de viețuitoare că va merge negreșit la arhiereu și-l vor ruga să vină și să se roage și să ceară iertare pentru ca blestemul înaintașului, Nicanor, să nu le surpe casele și biserica.

A doua zi, maicile delegate de Consiliul spiritual au mers la centrul eparhial. S-au urcat două mașini și au ajuns acolo, în timp ce obștea rămasă, împreună cu duhovnicul se rugau în curtea mănăstirii pentru izbăvire.

Au fost primite, au fost tratate bine, au discutat mult, dar de teamă sau jenă nu au spus pentru ce veniseră de fapt. S-au întors, iar comunitatea a înțeles că problema este rezolvată. Nici măcar Dumnezeu nu putea ignora atâta unire de forțe. Dar alunecările au continuat. Una câte una maicile au fost nevoite să plece. Biserica stă proptită în câțiva buiandrugi, iar casele mai au puțin și cad. Astăzi locul de numește Surpatele și amintește de mănăstirea care a fost o dată.

Sale!