Yasmin Levy, un personaj aparte în muzica contemporană

Yasmin Levy, deși este de origine evreiască, și-a așezat cariera muzicală pe spiritul și cultura spaniolă, o cultură pe care o dată cu însușirea mai mult decât aproximativă a limbii am ajuns să o apreciez tot mai mult.

De fiecare dată când mă apropii de București, de pe la Sinești, pe ecranul radioului de la mașină apare frecvența 101, 9 și postul Radio Romantic. Renunța la Româna Muzical și trec pe .., Romantic, un post care în trecut nu avea publicitate și dar avea o emisiune ce se numea Muzica popoarelor .

Muzica este precum alimentația. Cu cât este mai diversificată, cu atât este mai hrănitoare. Romanticul poate constitui o formă de diversificare, pentru cei care nu vor să simtă permanent efectul adrenalinei.

Revenit la acest personaj, care pe scenă joacă parte din istoria propriei vieți – așa cum reiese din poveștile livrate în intervalele dintre piese -, am constatat că are un public destul de bine … înregimentat.

Într-o civilizație a spectacolului, în care frivolitatea joacă primul loc, pentru că este cel mai ușor de consumat, Yasmin Levy pare o ciudățenie. Nimic din ceea ce ar prezenta o artistă din zilele noastre nu- i este comun. Shakira, spre exemplu? Nici modul lasciv de prezentare a spectacolelor lui Iglesias, căruia îi interpretează câteva piese, nu-l transpune Yasmin în arta ei coregrafică.

Evreica este total diferită. Abordează un stil greu, atinge note pe care e aproape impozabil să le auzi în altă parte. Are forță, încredere în propriul stil, decență desăvârșită, nu vrea să ofere decât muzica și stilul ei pe care nu-l combină cu nimic altceva. Nu se vinde, fizic vorbind.

E construcție, interculturalitate, vuiet de deșert, artă maură, dramă, fermitate, chiar spirit aparent neîmblânzit. Strigă de undeva, din adâncuri, și te ține captivat de un stil de interpretare care deși pare monoton, este mereu imprevizibil. Nu e cântăreață, ci interpretă și joacă fiecare moment ca la ultima reprezentație, stare de final pe care o are în compozițiile pe care le scrie. precum Una noche mas sau El ultimo domingo.

Este partea grea a muzicii spaniole. Nimic de luat la pachet. Nimic de fredonat în baie, așa cum poți face după o melodie din genul latino.

Virilitatea interpretării, evident, prea puțin specifică genului feminin, sălbăticia aparentă a unui suflet care pare a fi mereu lovit de pesimism, stilul cu totul particular al orchestrației, tributare armoniei greu de înțeles uneori, pusă în operă cu instrumente reci, fac din prestați evreicei o experiență culturală interesantă, pe care nu o savurezi cu glandele plăcerii, stând relaxat în fotoliul, ci cu luciditatea unei lupte pe care cântăreața îți dă impresia că o duce cu sunetele, cu propriile trăiri, cu adâncul în care pare că se cufundă adesea.

Show-ul pare improvizat și totuși este atât de bine lucrat. E simplu, aproape sărac sub aspectul decorului și totuși vezi imagini aproape vii. Interpreta pare că acum descoperă unele note, că e la prima încercare, că atunci inițiază prima dată totul, dar, în realitate este bine studiat fiecare amănunt.

Dacă vreți un ceas și jumătate interesant, Yasmin Levy.

Sale!