Suntem în declin de ceva vreme. Au ajuns vii să nu mai aibă loc în capele de morții care stau întinși pe catafalc. 4 erau ultima dată și ca să intrăm noi, patul cu roți al unui dintre cei morți – al cincilea- a fost tras afară, la umbră, până-și luau rămas bun rudele și prietenii celui căruia îi venise clipa despărțirii.
Am ținut în brațe 18 copii la botez în aceeași oră, doar în urmă cu 15 ani. Acum sunt 18 tot anul, iar restul au cele mai exotice nume pentru că ei vor fi strigați acolo unde părinții locuiesc și nu aici. Doar formal ei mai sunt de aici. Când va închide ochii ultimul urmaș, Buzăul va rămâne o amintire.
10% din populație a pierdut Buzăul în ultimii ani. 10%. Nu știu ponderea de vârstă, însă maternitatea făcută cândva cu mari contestații în vremea cât Victor Mocanu era președinte la CJ va deveni muzeu în ritmul acesta. E drept, un muzeu medical făcut după 90. De fapt singura unitate spitalicească făcută după 90.
Ce se întâmplă cu noi? De ce fugim? Ce nu ne mai place aici?
Vorbeam ieri cu cel mai căutat fotograf pentru pozele de absolvire. Nu am mai revăzut în Buzău chipurile din fotografiile de la absolvire. Nu am făcut poze la toate liceele, însă de la Hasdeu nu am văzut pe nimeni care s-a întors în oraș.
L-am sunat pe Matei, băiatul cel mare al nostru. Termini facultatea și te întorci la Buzău, i-am zis. Da, așa să o ajut pe mama, însă nu de tot. Am toți colegii aici … Poate veniți voi aici…Și e mult până rămâne primul … Recunosc, așa am început să gândim și noi, chiar dacă ne-am dori să fie invers.
Până și soția și-a mutat sediile sociale ale activității de aici….Doar sediile sociale, nu și activitate, însă de ce a trebuit să facă așa?! Pentru mai multă … liniște, mi-a răspuns.
Ieri, la celebrarea bucuriei unei zile de naștere, un amic care a investit mult aici îmi spunea: Vând tot cât mai pot și plec după copii.
Trec zilnic pe lângă maternitate și nu văd ieșiri. Tot zilnic trec și pe lângă spital și văd cum ies dricuri.
De aceea spun că la Buzău mai mult se plânge decât se râde.
Noi, la 40-50 suntem cea mai densă generație. Doar că viitorul natalității nu prea mai stă în noi, iar ai noștri își iau bilet doar de dus.
Trăiesc cu melancolie amintirea larmei de altă dată dintre blocuri. Câți copii eram! Ce veselie! Ce speranță! Ce competiție, în toate!
Mă revăd cu un cadru didactic și îmi spune: din 8 clase rămân doar 6 la Școala 11… Dacă și Școala 11 a obosit …
Doar Școala 7 și-a păstrat numărul de elevi. În rest cădere. Săli goale, iar o școala goală e un monstru de beton, un cimitir de amintiri.
De fapt, nici la școala noastră, la Sanitară, nu mai este afluența de altă dată, iar cei care vin, mai mult vin să plece decât să rămână.
Doar noii veniți să ne mai salveze, cumva. Ai mei, Binda și Subas, deja mă întrebau cum să-ți aducă și fata la țară unde locuiesc la fermă, căci băiatul urmează să vină. Dar și ei … tot pe alte zări se gândesc, iar noi suntem o poarta de intrare. Și cum noi iubim străinii, ei știu să valorifice ospitalitatea noastră ….
Acum înțeleg de ce între comunitățile din afară lupta se dă pentru numărul de tineri cere rămân pe loc. Nu ai tineri, nu ai nimic. Ei simt bine prezentul. Simt unde să se așeze. Noi ne-am obișnuit așa …
Bocetul dispariției sună de mai multă vreme din satele îndepărtate. Însă nu m-am gândit că face ecou și în oraș. 10% pierderi!
Din păcate se moare pe capete, se pleacă masiv și se vine pe lume sporadic.
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
