Biserica din Ivănețu, un simbol al spiritului românesc

Buzăul este România în miniatură. Munți, dealuri, dar și părți de Bărăgan stau adunate pe aceeași hartă. Pe lângă variația formelor de relief, există în acest spațiu și o varietate de caractere.

– Unde este biserica veche de lemn, am întrebat când al ajuns la Goidești

– Pe aici, pe jos, urcați puțin și o găsiți. Cu mașina  ieșiți greu. Parcați aici, ne-a zis munteanul, cu o o vorbă oarecum tărăgănată, molcomă, specifică zonei, total diferită de cea a cojanului.

Dialogul de mai sus este banal, dar l-am redat pentru că îmi stă încă pe timpane acel mod particular de a grăi, fără să-l pot transpune în scris, din păcate.

Am urmat întrutotul indicațiile. Am trecut de biserica nouă și de câteva case și am coborât spre o vale de care se ține bine să nu se scurgă acest miracol de lemn, biserica din Ivănețu.

Strânsă de pe toate laturile de o pădurice de cruci, unele care aduc aminte doar de prezent, prin strălucirea marmurei sau pozele funerare în care cravata nu lipsește, biserica te aduce la realitatea noastă românească de acum două secole.

Dreaptă ca o navă, a fost făcută din lemnul cărat de săteni. Parcă îi văd cum au pus mână de la mână, au făcut o clacă, au cărat pietre mari de râu, ca să-i dea nivel Altarului tentat să fugă în vale în loc să înalțe, iar apoi au pus lanț pe lanț și bârnă pe bârnă și le-au închis în coadă de rândunică.

În spate, de veghe, stă Tarcocică și Tarcoci. Tarcocică e soțul, alintat de pietrar și cred că și de oamenii din sat, iar Tarcoci e soția, care nu s-a bucurat de același alint, însă, țin să menționez că nu este vorba de acel Moș Tarcoci, celebru în zonă pentru învățătura sa.

Să revenim la facerea bisericii. După bârne au șindrilit-o și apoi  i-au adus odoare și … gata. Asta a fost pentru decenii. Nu au făcut-o mare, că nu era nevoie. Dar au așezat-o bine, Vezi muntele Ivănețului de de pe prispa ei țărănească, pe care sculptorul a legat-o din daltă cu sfoară, după tradiția ornamentală a vremurilor.

Nu au făcut-o mare pentru că nu-l puteau opri pe Dumnezeu în ea. Aveau nevoie de el să meargă cu turmele și bărbații satului. Din pridvor nevestele îi vedeau cum coborau, iar ei, de sus, dintre stânci, le priveau fără să le vadă, dar știau că-s acolo, în genunchi, și se roagă pentru ei.

Dacă ai privi biserica aceasta din depărtări ar părea că duce muntele în spinare. Nu-l duce, dar face că smerenia construcției să mute muntele atunci când ruga sătenilor era trimisă la Dumnezeu.

Nu-i dau data ridicării, pentru a nu greși. E veche și stă pe locul uneia mai vechi, de la care a luat, poate, o parte din materiale, așa cum se întâmpla de obicei. A fost un proces de . ..re-înlemnare, în care a intrat lemnul străbunilor și butucul stors recent de sevă al momentului.

Nava aceasta dreaptă, doar cu Altarul decroșat, este o extensie a casei țărănești, iar farmecul este dat de prispa care parcă-i mutată de la casa munteanului. În orice caz, ceea ce se vede acum are două secole și se ține bine, ceea ce, reprezintă o șansă dată istoriei credinței poporului român. Aceștia suntem noi, cei din biserica de la Ivăneț.

În fine, merită să treceți să o vedeți și să scufundați puțin timpul în eternitatea locului, Drumul e bun, nu mai faci o … eternitate până acolo, însă locul are o pace pe care rar o găsești.

Sale!