Cum ne mai amintim de cei dragi? Din suflet, nu la kilogram!

Sunt întrebat mereu când cineva trebuie să-i pomenească o rudă apropiată: câte farfurii trebuie să ofere, ce să aibă pe ele sau alte întrebări tehnice de acest fel.

Micro 14 din Buzău este un mic Babilon, cu oameni veniți cu tradiții din tot felul de locuri. La rândul lor, își găsesc tot felul de sfătuitori, care au păreri diverse. În cele din urmă, omul vine și pune aceste întrebări, iar eu, nefiind tehnician al meselor și darurilor, le cer doar să nu-și uite apropiații și să vină să-i comemorăm împreună. La întrebările despre cantități și numere nu pronunț nimic, pentru că orice familie știe bugetul pe care-l are și cât se poate întinde, mai ales astăzi, când nu se mai face aproape nimic în gospodăria proprie, pe costuri proprii, ci la local.

Îi înțeleg foarte bine pe cei care au un necaz în familie și vin după o perioadă de suferință și mari sacrificii financiare, în încercarea de vindecare, așa încât cred că tot ceea ce trebuie făcut trebuie să se încadreze în limita în care jertfa să nu devină povară și părere de rău. Dacă-ți pare rău pentru ceea ce dăruiești în amintirea cuiva drag, mai bine nu o faci. Nu facem nimic să fim văzuți, ci pentru a avea o mulțumire sufletească, iar cantitatea nu-ți aduce acea mulțumire, ci disponibilitatea sufletească de a oferi.

Apoi, nu trebuie aleasă în mod obsedant o cale scumpă, mai ales când costul acesta devine o povară. Poți face oriunde, inclusiv acasă.

Astăzi am fost la o pomenire acasă. Blocurile din Micro 14 au apartamente mici, dar te simți bine, solidar cu cei ai casei, stând alături de ei, umăr la umăr și gustând ceea ce au preparat în bucătăria proprie.

În trecut, toată lumea ne primea așa, pe noi, pe rude, pe apropiați. Stăteam pe un colț de masă, vorbeam, ne aminteam de cel plecat, acolo, în locul lui, printre lucrurile lui, printre pozele lui. Abia după cel puțin un an, urmașii vindeau apartamentul, pentru a avea unde să facă pomenirea de un an.

Practic, amintirea celui plecat era mult mai vie. Părea doar plecat să mai aducă ceva musafirilor lui, iar din bucătărie veneau bucate care poate fuseseră gătite în vasele lui. Evident, costurile nu erau atât de mari ca astăzi. Nu se plătea la meniu. De aceea a scăzut numărul celor care mai întind o masă în amintirea celor plecați, iar totul se desfășoară expeditiv, la pachet.

Așadar, nici înainte nu conta numărul de porții sau farfurii, dar acum, când există o presiune financiară imensă? Important este ca tot ceea ce faceți să fie din suflet, fără părere de rău, fără ochi pe factură, ci cu bucurie. Dacă ați făcut cu mulțumire, va fi primit!