Mâine, în biserici, se va citi din nou Pilda celor 10 leproși. Vă amintiți conținutul ei: zece oameni condamnați mai întâi la izolare și moarte sunt vindecați de Iisus. Aceștia sunt trimiși la preoții vremii pentru a primi dreptul de a fi reintegrați în comunitate. Pe drum, sunt vindecați. Simt din nou sănătatea și fermitatea trupurilor lor. Ce minune! Nasul, care poate stătea să cadă, îl pot atinge cu încredere; urechea, care poate căzuse, simte din nou adierea vântului; pielea feței, care semăna cu o fațadă de casă abandonată, s-a refăcut ca după o lucrare a unor meșteri iscusiți.
Și, mai presus de toate, ochii. Ochii lor urmau să-i vadă pe cei dragi! Aceasta era marea minune! Nu cred că sperau vreodată să părăsească acea anticameră a morții.
Cu toate că o minune mai mare decât aceasta părea imposibilă, nouă dintre cei vindecați de Domnul au mers înainte. Veți spune că doar învierea ar putea fi o minune mai mare. Dar oare procesul lor de vindecare nu era, în esență, tot o înviere? Erau morți de-a dreptul – doar timpul mai trebuia să curgă, nu și șansele lor de supraviețuire.
Chiar și așa, doar unul dintre cei vindecați a simțit nevoia să se întoarcă și să mulțumească Binefăcătorului.
Restul, poate din graba de a-și revedea familiile sau poate din neputința sufletului lor, au ignorat acest mare act de generozitate. Iisus nu era obligat să-i vindece, dar ei erau obligați moral să-i mulțumească.
Și totuși, cei nouă nu au simțit asta! S-au vindecat de aspectul exogen al bolii (îngăduiți-mi să folosesc acest termen medical), dar de cel endogen – de lepra interioară, de problemele lor de caracter – nu. Înțelegerea a rămas la suprafață, la nivelul pielii. Nu a pătruns la suflet, deși sufletul era cel vizat de această minune.
S-au vindecat de lepră, dar au rămas lepre de oameni.
Păcat, nu?
Dar să nu îi judecăm prea aspru. Ei, cei nouă, nu s-au întors să fie recunoscători. Noi, poate de nouă ori pe zi, repetăm fapta lor. Nu suntem recunoscători.
Și mie mi s-a întâmplat de multe ori să nu fiu recunoscător, deși tot ceea ce am, ceea ce pot și ceea ce sunt își are originea în Dumnezeu sau în oamenii care mi-au oferit sprijinul.
De aceea, mai presus de toate, această pildă mă face să caut în interiorul meu și să simt nevoia de a cere iertare celor cărora, din neștiință, din vanitate sau din neputință, nu le-am fost recunoscător pentru binele făcut.
Iertare și binecuvântare!
….. ei 9 … noi, de nouă ori pe zi….
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie