„Vicleșugul ce a fermecat iadul”

Se spune din bătrâni că, într-o zi, Tartorul și-a trimis diavolii în lume ca să aducă lingușitori. Înainte să-i lase să plece din iad, le-a zis:

— Lingușirea are darul să-i amăgească pe oameni și să-i îndemne la fapte rele. Mergeți și aduceți-mi lingușitorii fără întârziere!

Nu trecu mult, și unul dintre draci se întoarse cu un lingușitor. Mirat, Tartorul îl întrebă:

— Cum așa de repede? Nu cumva ai pus mâna pe cineva cinstit?

Diavolul răspunse:

— Nu, Întunecimea Ta. Din ăștia găsești peste tot, ca frunza și iarba. Abia ieșisem din poartă când l-am întâlnit pe acesta.

— Bine, încuviință Tartorul. Adu-l în fața mea să-l judec.

Când lingușitorul fu adus, Tartorul se uită la el și spuse:

— Dacă se dovedește că mă lingușești, vei fi aruncat în cazanul cel mare cu smoală încinsă.

Dar nici nu apucă să termine bine vorba, că lingușitorul căzu în genunchi și grăi:

— Vântul care trece prin măria ta este o adevărată minune! Sunetul lui pare un cântec dumnezeiesc, iar mirosul… nici cele mai nobile flori nu-l pot întrece!

Vorbele îi merseră Tartorului drept la inimă. Înduioșat, acesta ordonă să fie dezlegat și tratat regește. Întorcându-se spre ceilalți diavoli, le spuse:

— Luați-l și duceți-l în sala de ospețe! Acest om merită răsplătit pentru frumusețea vorbelor sale!