Astăzi, am mers la cei care-și pomenesc rudele plecate din lumea aceasta, cu gesturi aproape rutinate. Chiar și faptul că cineva a făcut pomenire celor mai în nevoie oameni ai societății nu a fost un act de exclusivitate. Însăși doamna care ne-a chemat repeta gestul a treia oară.
Și cum Dumnezeu ne face să descoperim mereu ceva nou, ceea ce părea doar o repetiție s-a transformat într-o noutate și o mare bucurie.
Andrei și-a dorit să vină în bucătăria unde erau binecuvântate darurile, să-mi fie dascăl. Și mi-a fost. M-a impresionat până la lacrimi tenacitatea lui și dorința de a sluji. Am slujit împreună. Și-a făcut treaba impecabil, fără să știu cum și de unde a învățat.
Un suflet pentru care trupul reprezintă doar un pretext. Un act de credință, de dăruire. Ar fi găsit motive să se plângă, poate chiar să se revolte. Nimic din comportamentul nostru cotidian, manifestat prin reproșuri aduse lui Dumnezeu, atunci când ne credem mai nedreptățiți decât alții.
Andrei, cu emoție, și-a făcut treaba pentru care a venit, iar eu am trăit momentele cu rară solemnitate.
L-am binecuvântat și am dat să plec, dar am auzit o voce: „De câteva zile vă așteaptă și se pregătește. Vrea să faceți o poză.” Și am acum o amintire minunată cu tânărul pentru care doar trupul este infirm, sufletul îi e deplin sănătos.
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
