Nu m-am luat niciodată în serios în sensul acela de ombilico del mondo, buricul universului. Nu m-a tentat nici măcar iluzia că totul se învârte în jurul meu. Am privit mereu spectacolul vieții cu o detașare calmă, ca un spectator așezat undeva în lojă, unde lumina nu te arde și aplauzele nu te tulbură.
În fața mea, pe scenă, arlechinii își joacă rolurile cu un zel vrednic de cauze mai mari. Îi vezi cum se înfierbântă, cum își recită replicile cu patos, cum își etalează costumele colorate și își strigă importanța. Pentru ei, simpla prezență într-un anturaj anume, într-o poziție convenabilă pe piramida puterii, devine un titlu de glorie. Sunt convinși că, privindu-i, noi ne lăsăm vrăjiți, impresionați, chiar cuceriți de spectacol.
Dar noi, cei din sală, știm povestea lor. Le cunoaștem trecutul, cu toate slăbiciunile și neputințele lui. Le intuim lipsa de libertate ascunsă sub strălucirea costumelor. Le vedem vicleniile repetate, la fel de previzibile ca o glumă spusă a suta oară. Și, deasupra tuturor, recunoaștem comicul situației: acești arlechini nu sunt decât niște visători care își iau prea în serios propria reprezentație.
Să nu-i trezim însă din visarea lor comică. Să-i lăsăm să-și ducă piesa până la capăt, cu toate grimasele și reverențele ei. Pentru că, oricât de mult ne-am preface plictisiți, ne-ar lipsi spectacolul lor dacă s-ar sfârși. Ei ne dau un fel de amuzament fără de care viața ar fi mai ternă. Și poate, fără să-și dea seama, ne reamintesc chiar ceea ce refuză ei să învețe: că adevărata libertate nu stă în masca pe care o porți, ci în luciditatea celui care, din umbră, știe să zâmbească.
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
