Nu am fost acolo. Mi s-a povestit. Undeva, departe de timp și loc, un episcop s-a stins. O moarte venită fără știre, dar la vremea ei, după o zi plină și bucuroasă, ruptă în două de o masă copioasă, cu acorduri de doină și de jale. Și după asemenea cântece, cine să nu creadă că era România?
Se spune că, mânat de neliniștea locurilor unde cariera i se putea frânge înainte de obștescul sfârșit, s-a lăsat pe bancheta din spate. A adormit și a fost dus fără întoarcere, direct în veșnicie.
Dar, cum se întâmplă de obicei, mortul nu mai are glas. Începe vânătoarea amintirilor și a închipuirilor celorlalți. Trupul i-a fost sigilat, de parcă nici nu ar fi trecut pe acolo. Tot ce fusese al lui s-a risipit. Era trimis degrabă spre lunea din care făcea parte.
Și totuși, chiar dacă drumurile nu se mai fac pe jos, ținuta trebuie să fie întreagă. Ce nu era cum se cuvine? Pantofii. Nu mai știu dacă erau prea uzați ori prea prăfuiți, dar piciorul mare al ultimelor decenii rămăsese gol.
Atunci a apărut un personaj de margine, poreclit în batjocură după vreun fotbalist vestit. El, și nu altul, a devenit furnizorul pantofilor de ultimă călătorie ai unui episcop.
Și aici, povestea se închide ca un cerc, căci istoria are darul să se joace cu obiectele mici și umile, ridicându-le la rang de simbol. Papucii lui Mahmud, despre care scria cândva Gala Galaction, n-au fost altceva decât aceeași ironie: pași mărunți și ridicoli care se învecinează cu măreția.
Ironie? Întâmplare? Lecție? Nimeni nu știe. Rămân doar cugetările noastre, ca umbre pe urma pașilor lui.
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
