„Vino din Liban, mireasă” – cântarea care deschide cerul iubirii

Când miri intră pentru a primi Sfânta Taină a Cununiei  se ridică primele acorduri ale corului condus de domnul profesor Ciprian Rădulescu – „Vino din Liban, mireasă…” – pare că în biserică nu mai cântă doar oameni. Se cântă o chemare venită din alt timp, din veșnicia iubirii lui Dumnezeu. Eu, recunosc, sunt fascinat de calitatea interpretării, dar și te textul acesta profund.

Această zicere își are izvorul în Cântarea Cântărilor, acel poem sfânt al Scripturii care a uimit, dar a pus și la încercare,  generații întregi de teologi și poeți. În el, Mirele – chipul lui Hristos – o cheamă pe Mireasă – imaginea Bisericii și a sufletului omenesc – să iasă din umbra lumii și să pășească în lumină. Iar lumânările merg înaintea lor și se aude …

„Vino din Liban, mireasă, vino din Liban, vino, buna mea, vino, porumbița mea.”

Nu este o chemare grăbită. E o chemare a răbdării divine. Dumnezeu nu poruncește, ci cheamă. Nu impune, ci așteaptă. Mirele o așteaptă pe Mireasă așa cum Hristos așteaptă sufletul omului — până când acesta îndrăznește să se desprindă de lume și să intre în liniștea iubirii curate.

Libanul – muntele alb al chemării

Cuvântul Liban vine din rădăcina ebraică lbn, care înseamnă „alb”. Acolo, pe munții Libanului, creșteau cedrii uriași folosiți la Templul din Ierusalim. Era un loc al frumuseții, al înălțimii și al purității.

Când Mirele spune „Vino din Liban”, El nu-i cere Miresei să părăsească un loc rău, ci s-o aducă din înălțimile visării, din izolarea ei, spre comuniune. „Coboară din vârfurile Amanei, din Senir și Hermon” — înseamnă: lasă înălțimile mândriei, vino în valea smereniei, acolo unde iubirea nu se rupe, ci se dăruiește.

Așa este și iubirea mirilor: la început e înaltă, aproape amețitoare, dar Taina Cununiei o așază cu blândețe pe pământ, în realitatea vieții de zi cu zi. „Vino din Liban” devine astfel o invitație la o iubire smerită, statornică și rodnică, în pace, îngăduință, răbdare și speranță, dar și o iubire care-și poartă până la sfârșit misterul. Poate de aceea versurile mai spun …

„Grădină încuiată ești, sora mea, mireasă”

Așadar …

 „Grădină încuiată ești, sora mea, mireasă, izvor pecetluit, fântână de ape vii.”

Ce ziceți? E una dintre cele mai profunde metafore din toată Scriptura?  Grădina încuiată este simbolul curăției, dar și al intimității. În ea nu se intră oricum. Este locul tainic unde iubirea nu se arată lumii, ci se păstrează pentru cel iubit. Viața nu e film american, e taină.

Izvorul pecetluit care că înseamnă existență care nu se risipeste, ci se împarte fără rest între cei ce din iubire vin la Altar. În limbajul spiritual, fiecare suflet credincios e o grădină pecetluită în care Dumnezeu sădește harul Său. În iubirea conjugală, aceste imagini devin icoane: soțul și soția se dăruiesc unul altuia ca două izvoare curate, pecetluite prin binecuvântare.

„Arată-mi fața ta și fă-mă să aud glasul tău”

Taină din nou! Taină, dar și acțiune, legătură vie cu chip și voce, o voce și un chip doar pentru cel iubit.

În cântarea lui Musicescu, această frază surprinde prin tandrețe fără egal:

„Arată-mi fața ta și mă fă să aud glasul tău, că glasul tău este dulce și fața ta-i frumoasă.”

E vocea iubirii care nu caută frumusețea trecătoare, ci lumina chipului din cel de lângă tine. În teologie, aceste cuvinte devin rugăciunea Bisericii către Hristos: „Arată-ne fața Ta!” Dar și rugăciunea lui Dumnezeu către om: „Lasă-Mă să-ți aud glasul inimii!”

De fiecare dată când o mireasă pășește pe sub bolta bisericii și se cântă acest vers, se făptuiește o mare taină: frumusețea ei devine icoană a frumuseții lăuntrice a Bisericii. Mirele, înveșmântat în solemnitatea albului, o așteaptă nu doar pe femeia iubită, ci pe ea – cea de care viața lui va fi legată prin inele și har.

„Mirosul hainelor tale e ca mirosul Libanului”

Mireasa nu mai este doar o persoană. Devine simbol al întregii omeniri împodobite de dar divin. „Mirosul Libanului” înseamnă mireasma jertfei curate, parfumul sufletului care s-a înnoit, ca într-o naștere din nou pentru jumătatea care îi plinește ființa. Trecutul moare, prezentul se ivește, viitorul are temei.  În cântarea corală, aceste versuri au o sonoritate liniștită, ca un abur de tămâie ce se ridică spre cer.

Pentru mine, smerit oficiant al Tainei,  e momentul când simt că notele se rup din bolta înaltă a Bisericii Sfântul Andrei. Predica de final? Palidă ecou al versurilor de început. Da, cântarea aceasta o simt ca pe un glas  al înălțimii, dar  și al coborârii

……. „vino din Liban” – chemarea de sus în jos – și se termină cu același vers, repetat ca o binecuvântare. Este mișcarea iubirii însăși: Dumnezeu coboară spre om, omul se ridică spre Dumnezeu, iar în mijloc se întâlnesc — acolo, în legământul sfințit al căsătoriei. Acolo în Cana Galilei cea cerească …..

De aceea, „Vino din Liban, mireasă” nu e doar o cântare pe care se intră și se organizează alaiul în fața Altarului, ci o icoană sonoră a mântuirii. În ea, Hristos cheamă Biserica, iar Biserica răspunde. Mirele cheamă Mireasa, iar Mireasa vine.

Această minune muzicală este compoziția lui Musicescu

Maestrul Gavriil Musicescu a înțeles ce compune. În armonia lui, Libanul se aude ca o respirație adâncă a lumii. Sunetele nu au patimă, ci pace. Este o muzică a luminii, a echilibrului, a chemării fără zgomot.

Pentru un preot, oficierea unei cununii în care răsună această cântare e o clipă de bucurie tainică. Simți că în fața ta nu se află doar doi tineri, ci o mică Biserică vie. Iar cântecul îi leagă nu doar între ei, ci și cu Cerul.

„Vino din Liban, mireasă” rămâne una dintre cele mai frumoase chemări rostite vreodată de Dumnezeu către om și de om către Dumnezeu.
Când o auzi în biserică, nu poți să nu simți că te privește și pe tine. Fiecare dintre noi este, într-un fel, acea Mireasă chemată din Liban – chemată să lase în urmă zăpezile singurătății, să se desprindă de vârfurile trăirii doar pentru sine și să intre, cu pași curați, în Taina Iubirii care, îngrijită, nu apune.

Mie îmi place să întâmpin miresele pe acordurile acestei cântări!

Când o aud cântată bine simt cum Dumnezeu nu face doar un legământ între doi oameni, ci își repetă chemarea, pentru miri de atunci, de aievea. Așadar … „Vino din Liban, mireasă, vino din Liban!”

Sale!