Istoria celor care au ales cerul (7 noiembrie – ziua Cuviosului Lazăr și a Mucenicului Ieron)

Într-o vreme când lumea era tulburată de războaie și împărați cruzi, doi oameni, despărțiți de pământ și de chemare, au ales aceeași cale: calea care duce spre cer.

Pe un munte pietros din Asia Mică, un tânăr cu chip blând, numit Lazăr, urca încet, sprijinindu-se în toiag. Nu ducea nimic cu el, nici pâine, nici haine de schimb — doar o cruce mică de lemn și dorul de Dumnezeu. S-a oprit pe o stâncă înaltă și a spus:
„Aici va fi pustia mea, iar vântul îmi va fi frate.”

Și acolo a rămas, ani de zile, rugându-se zi și noapte. Nu pentru el cerea ceva, ci pentru oameni. Cei care urcau muntele îl găseau stând pe stâlpul său, asemenea păsărilor care nu cunosc odihnă. De aceea, oamenii i-au spus „Lazăr Stilitul” — sfântul care a ridicat rugăciunea deasupra lumii.

Se spune că atunci când el își ridica mâinile spre cer, vântul se oprea și păsările își încetineau zborul. Părea că însăși firea ascultă rugăciunea omului care și-a biruit trupul.

În alt colț al lumii, într-o cetate numită Melitina, trăia un ostaș, Ieron. Nu era monah, nici pustnic — era un om între oameni, dar cu suflet de foc. Când împăratul Dioclețian a poruncit ca toți să se închine idolilor, Ieron a spus în mijlocul pieței:
„Eu nu pot jertfi celor morți, căci am cunoscut pe Cel Viu.”

Pentru aceste cuvinte a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți treizeci și trei de creștini. În noaptea dinaintea morții, au cântat psalmi și s-au rugat ca lumina lor să nu se stingă în lume. A doua zi, s-au dus la moarte cu pace, ca și cum ar fi mers la nuntă.

Astfel, Lazăr și Ieron, deși nu s-au întâlnit niciodată, s-au recunoscut în cer: unul prin tăcerea rugăciunii, celălalt prin strigătul credinței. Amândoi au mărturisit, în feluri diferite, că viața adevărată începe dincolo de frică.

De aceea, în ziua de 7 noiembrie, Biserica îi pomenește împreună, ca pe două făclii — una arzând în taină, alta în văzul lumii.
Și celor care citesc viața lor li se spune:

„Fiecare munte are un Lazăr al lui, și fiecare cetate are un Ieron. Important e să nu taci când trebuie să te rogi și să nu fugi când trebuie să mărturisești.”

Sale!