Undeva în Dolomiți

Undeva în Dolomiți.
A fost o iarnă capricioasă — sau nu, capricioasă nu e cuvântul potrivit. A fost o iarnă săracă. Săracă rău de tot în zăpezi, ca o poveste uitată de propriul ei anotimp.

Am plecat spre Italia. Un zbor scurt, aproape de Veneția, doar cât să simt că lumea se schimbă sub mine. A urmat contactul cu providerul de mașini — eternul joc italian, ritualul lor de a mai adăuga câte ceva, o taxă, o clauză, un detaliu despre care „nu știai”. Un fel de tradiție modernă.

Am primit două mașini mici. Nu mai știu marca. Bagajele au încăput cu greu, dar ne-am strecurat ușor pe drumurile înguste ale Dolomiților. Vii, vin, restaurante, cafenele — totul se amesteca într-o geografie de mirosuri și promisiuni alpine.

Și, în cele din urmă, pârtiile.
Ah, pârtiile!

Și culmea: pârtii ninse cu zăpadă adevărată, nu cu zăpada aceea făcută, tehnică, rece și sterilă. Acolo, în vale, ca un centru al universului montan, pârtiile se aruncau la vale una în alta, alunecau, se odihneau, apoi urcau iar pe telescaune. Un ciclu neobosit: alunecare, ridicare, iar alunecare.

Afară — aer tare, rece, cu miros de pin și esență de iarnă autentică.
Înăuntru — cafenele mici, calde, în care plutea aroma aburului dulce, greu, aproape îmbătător.

Dintre toate, îmi amintesc una.
O ciocolată caldă… cu rom, cred. Sau poate nu. Nu sunt sigur. Era spumă, era maron, era rotundă și densă ca o amintire. Un pahar de șampanie alături, aburind ușor, căzut pe gânduri de melancolie amestecată cu fericire și relaxare.

Priveam pe fereastră cum se scurg siluete viu colorate, într-un zigzag lent, ca o caligrafie ludică. Coborau de pe crestele pe care ceața le ascundea de la glezna urcușului în sus. Totul părea suspendat: culmile, oamenii, timpul.

Cu o cupă aburindă în față, simțind cum iarna săracă de jos devenea, acolo sus, un anotimp adevărat.

Sale!