Există uneori în mine o lipsă care apasă, ca o respirație tăiată: absența cărților. Le port cu mine zilnic, ca pe niște hărți ale lumii interioare. Dacă vezi vreodată un rucsac rătăcit pe undeva, lasă-l în pace — nu găsești în el nimic ce se vinde repede, doar cărți, adică tot ce contează pentru mine. Laptopul poate rămâne acasă; o carte, niciodată.
Llosa mărturisea, spre final, că moartea îl întristează pentru că nu va mai putea citi. Înțeleg acest tip de tristețe: poveștile se repetă, dar felul în care sunt spuse le dă din nou dreptul la viață. Și totuși, aud tot mai des că scriitorii ar putea dispărea, înlocuiți de o inteligență artificială. Mi se pare aproape sfâșietor să-ți scrie o mașină ceea ce ar trebui să ți se nască dintr-o minte vie și dintr-un suflet care a suferit, a iubit, a pierdut.
Îmi duc cărțile cu mine oriunde, chiar dacă nu citesc pe cât car, nici pe cât cumpăr. Am zile în care atenția îmi curge lin în pagină, și altele în care deschid cartea și rămân suspendat, cu gândurile pierdute în măruntele treburi ale zilei.
Timpul, prea puțin, mi-a construit filtre de lectură. Cărțile s-au mutat prin toată casa, până în dormitor. Stau ordonate sau dezordonate în fața celor două fotolii de la fereastra mea preferată, ca niște martori tăcuți ai ritmului meu interior. Le simt uneori privirea, ca și cum ele m-ar citi pe mine.
Nu mă definesc cărțile pe care le-am terminat, ci cele pe care încă le car după mine. În ele e aerul meu, spațiul în care încă pot respira.
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
