Spovedania nu este un inventar, ci un drum cu multe provocări

Mărturisirea este un act care cere ieșirea din rutină. De-a lungul anilor am citit, cum e firesc, multă literatură despre spovedanie și mărturisire, despre consiliere spirituală — de la clasicul Petre Vintilescu până la îndrumări contemporane, cărți de psihologie și coduri de drept penitential. Am dobândit experiență, ceea ce mă face să realizez cât de greu este să-ți dorești să ai pe cineva în față la spovedanie.

Toate m-au ajutat dar încă mă simt departe de ceea ce știu că ar trebui să fiu. Am dorit mereu să ajung la esență: să pot fi de folos nu doar prin harul și iertarea Tainei, ci și prin sfat bun, înțelept, eficent. Da, tare greu este să ai sufletul cuiva în mână, să poți să-l ajuți să rezidească pe sine, să revină la normal, să scape de zgura păcatului, sî-și recapete speranța, să urce din infernul neputinței, să simtă că întâlnirea a fost una providențială.

Rutina — „Tot păcatele acelea? Tot acelea…” — poate transforma întâlnirea duhovnicului cu omul într-un gest mecanic. Dar, repet, eu știu cât de dificil este, de fapt, să cauți, să asculți, să afli, să vindeci, să îndrumi. Spovedania nu este un act episodic legat doar de apropierea sărbătorilor mari. Este un parteneriat real cu cel care stă în fața ta. Este un act de curaj — curajul omului de a se întâlni cu sine, de a se vedea așa cum este, de a înfrunta realitatea fără să se prăbușească în tristețe, de a găsi puterea mărturisirii.

În această privință m-a marcat profund mărturia scriitorului canadian Rémi Tremblay din cartea La Chaise rouge devant le fleuve (Scaunul roșu în fața fluviului). Tremblay povestește cum a încercat ani la rând să ascundă suferința fiului său dependent de un viciu foarte complicat, cum s-a agățat de speranțe iluzorii, doar pentru a cădea iar și iar în decepție.

A înțeles însă, în timp, că nu poate nici să ignore suferința, nici să o alimenteze cu panică și disperare. A învățat să rămână prezent, să asculte, să fie acolo cu o „atitudine de dragoste”: fără dramatism, fără grabă, fără iluzii, cu speranță, fie ea și moderată. Această prezență calmă l-a făcut mai iubitor, mai liniștit și mai capabil de discernământ și de acțiuni corecte.

Aceasta este, cred, și atitudinea pe care sunt chemat să o am în scaunul spovedaniei:
să fiu prezent, nu grăbit;
să ascult înainte de a judeca;
să nu hrănesc disperarea, dar nici să nu o acopăr cu vorbe goale;
să însoțesc omul în lupta lui fără a mă lăsa absorbit în cercul vicios al iluziilor și al dezamăgirilor.

Recunosc că sunt departe de ceea ce înțeleg că ar trebui să fiu. Dar cu harul lui Dumnezeu sper să pot crește, să pot fi de folos. Și pentru a arăta cât mă frământă această misiune, am ales să evoc această experiență — pentru că în atitudinea acelui tată am găsit poate cea mai limpede definiție a slujirii: prezența care nu abandonează, iubirea care nu se sperie, inima care ascultă liniștit.

Sale!