Cu „pantahuza” — acel obicei vechi, acea listă de subscriții pentru ridicarea unei biserici — a început și povestea construirii Bisericii „Sfântul Apostol Andrei”. Erau vremuri greu de imaginat astăzi. Părea aproape banal să privești un loc viran și să crezi că acolo, într-un cartier fără identitate, cu oameni aduși din toate colțurile județului și chiar al țării în blocurile ridicate sub mirajul industrializării forțate, va prinde viață cândva o comunitate creștină adevărată.
Începuturile acelea nu pot fi repetate astăzi, în acest context economic și social diferit. Parohia era, în teorie, delimitată de la spital până la școala ce poartă astăzi numele Sfântului Apostol Andrei. Dincolo începea deja parohia Simileasca. Dar biserica nu avea nici spațiu liturgic propriu, nici cimitir — ca sursă stabilă de venit pentru întreținere — nici alte resurse materiale. Pleca, cum spuneau înainte tinerii proapăt căsătoriți, de la lingură și furculiță. Avea însă ceea ce, în fond, pune temelia oricărei lucrări: un entuziasm imens.
Toate sursele ulterioare de susținere au fost rodul acelor lipsuri. „Nevoia te învață”, spuneau cei bătrâni — și așa a fost. Nu era nimic și totuși era totul: o coeziune greu de imaginat în acele vremuri și dorința unui grup adunat în jurul părintelui Iulian, hotărât să vadă ridicată biserica Sfântul Andrei. Nu aveau viziunea formei finale, aceasta rămânea pe seama inițiatorului. Ei aveau însă zelul, puterea de a se zbate.
Deși biserica acumula mereu datorii către constructori, oamenii mergeau mai departe. Căutau bani, materiale, sprijin — și nu se îndoiau niciodată. Eram atunci elev la Seminarul Teologic Buzău și îmi amintesc limpede cum epitropul, împreună cu acest grup de oameni, mergea „cu pantacruza”. După slujbă, Ion Arsene, fost tipograf, om de o meticulozitate rară, se ridica și explica oamenilor rostul strângerii de fonduri și, apoi, trasparent, erau afișate public toate veniturile și cheltuielile. Fiecare dădea după putere, însă dădea atâta vreme cât vedea ce se face cu banii lui. Nu dădeau pur și simplu pentru că era vorba de o lucrare făcută în numele lui Dumnezeu.
Pentru mine a fost o școală a smereniei și a înțelegerii așteptărilor pe care oamenii le aveau de la acel grup entuziast. Acolo am învățat ce înseamnă puterea cuvântului spus cu bună-credință, dar și a dovezilor de responsabilitate pentru fiecare bănuț primit. Și pentru că spuneam mai sus de ceea ce am învățat, îmi amintesc și acum un sfat primit în acei ani de la părintele Constantin Ene, pe atunci preot la Aldeni, pe care îl întâlneam deseori în casa părintelui Aurel Toader. Era un om luminos, cu păr blond și ochi albaștri. „E bine că te implici — mi-a spus — pentru că e important ceea ce faci tu, nu ceea ce este tatăl tău.”
Un sfat pe care l-am purtat mereu cu mine, primit la o strîngere de fonduri în biserica pe care o păstorea.
Toate aceste amintiri mi-au revenit în minte sâmbăta trecută, la o masă de pomenire. L-am întâlnit acolo pe domnul Nicu Ciupercă, fost macaragiu, de-o vârstă cu tatăl meu. Mi-a reamintit de colaborarea sa la construirea bisericii și de o întâmplare pe care nu aveam cum s-o uit, dar pe care o acoperise timpul.
Biserica avea un dascăl tânăr și foarte zelos, Zaharioiu Mitică. Pentru biserică nu se adunau doar bani, ci și materiale de construție. De la Soveja se strânsese lemn. Nea Ciupercă era șoferul camionului care îl aducea. La Tisita, poliția a oprit mașina și a cerut actele de proveniență ale lemnului.
Mitică a deschis atunci catastiful cu pomelnice:
— Aici sunt actele, a spus. Oamenii de pe pomelnice sunt donatorii.
Polițistul, poate din respect, poate din teamă ca rugăciunea și așteptarea acelor donatori să nu se transforme în blestem, a dat drumul transportului.
Astăzi, lemnele acelea sunt parte din trupul bisericii. Iar oamenii de pe pomelnic sunt, fiecare în parte, ctitori și ajutători — nenumărați, dar niciodată uitați.
A se vedea și:
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
