Cine a este mai tare cu adevărat?

Iar evanghelia de astăzi, cea după Marcu, este una dintre cele mai profunde și mai actuale, oricât ar fi trecut anii peste noi.

„În vremea aceea, ieșind Iisus la drum, a alergat cineva la El, a îngenuncheat înaintea Lui și L-a întrebat: «Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?»”.
Domnul îi răspunde: „Pentru ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât singur Dumnezeu. Știi poruncile: să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu înșeli, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.”

Tânărul răspunde cu sinceritate: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele”.
Atunci Iisus, privindu-l cu dragoste, i-a spus: „Încă una îți lipsește: du-te, vinde tot ce ai și dă săracilor, și vei avea comoară în cer; apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mi.”

Dar el, întristându-se pentru că avea multe avuții, a plecat mâhnit.

Iar Domnul, privind la ucenicii Săi, a zis: „Cât de greu vor intra cei bogați în Împărăția lui Dumnezeu!”.
Ucenicii s-au mirat, iar Iisus le-a spus din nou: „Fiilor, cât de anevoie este celor ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă prin urechea acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu.”

Ei s-au înspăimântat: „Cine poate atunci să se mântuiască?”
Iisus le-a răspuns: „La oameni este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință.”

Pericopa aceasta nu are scopul de a împărți lumea în bogați și săraci, și nici de a aprinde vreo luptă de clasă. Această interpretare este străină de Evanghelie. Pentru că fiecare dintre noi, dacă ne uităm atent, suntem mai bogați decât unii și mai săraci decât alții.

Bogăția și sărăcia sunt relative.
Am auzit pe unul dintre cei mai bogați români spunând, în fața unor miliardari europeni: „Pe lângă ei, eu sunt un amărât.” Așa este: și bogăția, și sărăcia, sunt adesea o comparație și nimic mai mult.

Mai mult: nu știm ce e în spatele bogăției cuiva – nopți nedormite, riscuri imense, poate fraude, poate suferință, poate nefericire.
Și nu știm nici ce este în spatele sărăciei – boală, lipsă de șansă, umilință, neputință sau pur și simplu un context istoric nefericit.
De aceea ne grăbim prea ușor să judecăm, să spunem: „Nu vrea să muncească.”

Da, avem libertatea de a judeca, dar Evanghelia ne cere înțelepciune.
Era o vorbă:
„Dacă ai credință, îi spui muntelui să se mute și se mută;
dar dacă ai înțelepciune, îl lași acolo și îți vezi de drum.”

Și de ce ne cere Evanghelia să nu ne lipim de bunurile materiale?
Pentru că existența lor – ca și existența noastră – este efemeră.
Când ne lipim de lucruri, pierderea lor ne poate prăbuși.
De la 50 de lei pierduți până la o factură mai mare, până la – Doamne ferește – un incendiu, un cutremur, un necaz major.

Ați văzut oameni rămași pe drumuri.
Dacă pe lângă necazul material se adaugă și deznădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, omul cade în abis din lumea aceasta.
Textul acesta nu ne îndeamnă la neglijență materială. Nu. Ne aduce aminte că cea mai mare valoare nu e casa, nu sunt bunurile, ci persoana noastră: sufletul, viața.
Ce am construit o dată, putem ridica iar, poate nu la fel, poate mai mult sau mai puțin, dar putem!

Tânărul din Evangelie era un om drept, dar nu era liber.
Averile îl aveau pe el, nu el le avea pe ele.

Romanii spuneau omnia mea mecum porto – „tot ce am, port cu mine”.
Și experiența istoriei recente o confirmă: când au venit comuniștii, cei pregătiți, cei cu carte, cei liberi lăuntric au fugit și s-au reinventat în alte țări.
Cei legați cu totul de averi au pierit în pușcării, rămânând fără nimic.

Mai este și povara moștenirii: vrem să lăsăm copiilor ceva – e bine.
Dar ei, de multe ori, nu mai cred că pot să facă ceea ce au făcut înaintașii lor. Nu mai au determinarea lor.
Comoditățile moderne ne transformă în lei de cușcă, nu în lei liberi.

Evanghelia despre tânărul bogat am citit-o în ziua de prăznuire a Sfintei Mare Mucenițe Varvara, model de tărie sufletească.

Sfânta Varvara a trăit la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, era frumoasă și provenea dintr-o familie bogată. Tatăl ei a închis-o într-un turn ca s-o ferească de o lume barbară.
Dar acolo, paradoxal, ea l-a descoperit pe Hristos. Nu s-a uitat în jos, spre lume, ci în sus, spre Dumnezeu.

Tatăl, om de neam mare, nu a suportat „rușinea” ca fiica lui să devină creștină.
A persecutat-o, a chinuit-o, iar în cele din urmă chiar el a dus-o spre martiriu.
Câtă cruzime!

Și totuși, această copilă fragilă a rămas tare până la capăt.
A renunțat la bogății, la siguranță, la viață, pentru credință.

Uitați contrastul:
– tânărul din Evanghelie, bogat, drept, dar slab – pleacă trist, fără nume, pierdut în anonimat;
– Varvara, tânără, bogată, dar tare – rămâne în istorie ca muceniță, ocrotitoare a celor aflați în primejdie, a celor bolnavi, a constructorilor, a celor ce muncesc greu.

Adevărata putere nu e a celui care conduce lumea, ci a celui care se stăpânește pe sine.
Sfânta Scriptură spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare.”
Pentru că puterea adevărată este harul lui Dumnezeu în sufletul omului.

Și o vedem în viață: când moare cineva drag, cei din familie duc povara cu o putere de neexplicat.
Când mergem la spital cu cei dragi, când trecem prin încercări, rezistăm pentru că Dumnezeu ne întărește.

Nu aceia sunt „puternicii lumii”, păziți de garzi și sisteme.
Ci aceia care duc boala, durerea, sărăcia, pierderea – și merg înainte, ca sfânta Varvara.

Sale!