Cine nu e deloc gârbovit?!

Colindele pe care le cântăm în aceste zile sunt printre cele mai frumoase expresii ale credinței noastre. Ele ne aduc într-o atmosferă care ne leagă de copilărie, dar și de prezent; ne leagă, mai ales, de credința în Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, temelia întregii construcții duhovnicești a creștinismului.
Pentru că, fără Naștere, nu ar fi fost Înviere, iar fără pogorârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, nu am fi avut acest Dumnezeu personal, Care S-a făcut om „întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, pentru a înțelege mai bine firea noastră și pentru a ne vindeca.

Ați văzut cât bine a făcut Mântuitorul, inclusiv în pericopa evanghelică de astăzi. Și totuși, în ciuda binelui, oamenii L-au răstignit. Așa suntem noi: în loc să fim mulțumitori, devenim adesea judecători și răstignitori.

Anul trecut am vorbit, tot în această duminică, despre reacția birocratică a fariseilor, care se împiedicau de regulă și nu vedeau omul. „Sunt șase zile în care trebuie să lucrezi; vino atunci să te vindeci, dar nu în zi de sâmbătă”, spuneau ei. Nu conta că femeia suferea de optsprezece ani, că era gârbovă, că trăia în chin. Conta doar litera legii, interpretată strâmb.

Și noi, astăzi, de câte ori nu punem reguli, limite, justificări și blocăm binele?
Dacă, atunci când altcineva are nevoie, găsim toate mijloacele să-l oprim și nu să-l ajutăm, nu suntem ceea ce ar trebui să fim — nici măcar buni creștini. Mai grav este că, mai devreme sau mai târziu, ajungem chiar noi în situația celui pe care nu l-am ajutat și simțim dureros lipsa de empatie.

Anul acesta vreau să mă opresc la alt fragment: la vindecarea femeii gârbove.
Evanghelia spune simplu: „Iisus a chemat-o la Sine.”
Vă dați seama ce credință avea această femeie? Nu putea să se îndrepte, nu putea vedea chipurile oamenilor, și totuși, la chemarea Mântuitorului, s-a apropiat. Hristos Și-a pus mâinile peste ea și a vindecat-o.

Și noi am pus în aceste zile mâinile peste mulți dintre dumneavoastră, la spovedanie, pentru a vă împărtăși iertarea lui Dumnezeu. Iertarea nu vine de la preot; vine de la Dumnezeu, dar nu ar veni nici chiar de la Dumnezeu dacă omul nu ar dori să fie iertat și nu ar cere iertare.

Avem taina spovedaniei, atât de puțin birocratizată, la îndemâna noastră. Este păcat să nu o folosim, pentru că nicăieri altundeva — nici măcar la psiholog — nu primim ceea ce primim în scaunul de spovedanie. Psihologul își face meseria, ascultă, înțelege, îndrumă, dar nu poate ierta. Numai Dumnezeu poate.

Spovedania este vindecare sufletească.
Fiecare suflet are rănile lui, apăsările lui, încercările lui. Dar este adevărat că, în preajma sărbătorilor, apare o aglomerație și o rutină. Cine are o povară mai veche sau mai grea ar trebui să caute un timp potrivit, în care preotul să-i poată acorda liniștea și atenția cuvenită.

La spovedanie nu îi povestim pe ceilalți; nu venim să dăm vina pe alții. Spunem ce este al nostru. Altfel, timpul se risipește și vindecarea nu se așază unde trebuie.

Un preot are harul lui Dumnezeu, dar are și experiența dobândită din întâlnirea cu sufletele oamenilor, uneori gârbovite de păcate,  așa cum medicul are experiența bolnavilor pe care îi tratează. El nu trebuie să fi trecut prin boala respectivă ca să o înțeleagă; prin studiu și prin contact cu oamenii învață cum să ajute. La fel și noi: o problemă sinceră devine și problema noastră și încercăm cu tot sufletul să ajutăm.

Revenind la femeia gârbovă:
Ea adunase suferință de optsprezece ani. Așa și sufletele noastre adună ani de nemulțumiri, încercări, dureri. Când venim la spovedanie, ne descărcăm tăcut, simplu, exact cum și femeia aceea a venit la Hristos fără zgomot, fără pretenții.

Spovedania este un act de predare în mâinile lui Dumnezeu, un act de deschidere a rănilor și o cerere pentru vindecare.
Iar la finalul mărturisirii, avem un privilegiu pe care nicio altă profesie nu îl are: să auzim aceste cuvinte, rostite de Dumnezeu prin preot:
„Te iert și te dezleg de toate păcatele tale.”

Nu noi iertăm. Dumnezeu iartă.

Să ne dea bunul Dumnezeu tuturor această iertare, așa cum a dăruit-o și femeii gârbove, redându-i nu doar sănătatea trupului, ci și demnitatea sufletului.

Sale!