Epuizat de-atâta moarte

Epuizat de-atâta moarte

Golesc capela în neștire
Pe pardoseala rece ca zăpada
Cad lacrimi de nepoți, soți, fii și fiice, din iubire

Ei, de pe patul morții, și-au băut paharul
Curajul de-a pleca îi face demni
Cei ce rămân le poartă tot amarul
Și chinul timpurilor care vine

Eu i-am slujit și doar atât
Să fie oare doar atât?
Nu. Fiecare mi-a rămas în gând
Cu mica lui felie de trăire efemeră

Și-n două zile am golit capela
Contabil de eram și nu-i mai numărăm
În seara asta dovedit-am
Și viforul din bezna morții zace-n geam

Privește de pe unde să culeagă
Să-mi umple iar capela de trupuri reci
Să-mi ducă iar la gură cupa plină
De trupuri care zac fără speranță

Ce lume și ce vremuri de deplâns
Se moare ca-n război, în plină pace
Iar citesc litanii fără preget
Să-l rog pe Domnul să-i primească

O… moarte, ce turbată ești.
Mai lasă oamenii în pace
Au dreptul lor la viață, de ce-i legi
De mâini și de picioare ca pe niște ațe

Dar asta-i soarta noastră de oameni muritori
Ne lamentăm degeaba în lacrimi
Ne bem pe rând paharul neputinței
În timp ce moartea intră și ne roade.

Sale!