Nu fugi din rugăciune ….

Mai ales când ești tulburat, nu e bine să fugi din rugăciune. Tocmai atunci, când mintea e agitată și inima grea, rugăciunea nu trebuie scurtată, amânată sau abandonată. Nu e ușor să rămâi, dar e necesar. Rugăciunea dusă până la capăt este un exercițiu de liniște și un act de credință. Este felul în care spui: „Doamne, sunt aici, chiar dacă, poate, nu mai știu cum să-Ți spun.”
Viața este mult prea scurtă ca să o risipești pe sentimente împovărătoare. Vinovăția altora, purtată ca o povară personală, sau vinovăția ta față de alții, care te roade pe dinăuntru, nu construiesc nimic. Ele obosesc sufletul, tulbură mintea și rup pacea interioară. A trăi permanent sub greutatea vinei înseamnă a trăi pe jumătate.
Cel mai bun drum nu este să eviți povara vinovăției permante și să te împaci cu cel ce ești. Nu uita, curățirea nu vine din justificări, nici din uitare forțată, ci dintr-un efort sincer: căutarea iertării, căutarea împăcării, căutarea păcii și, în cele din urmă, căutarea liniștii. A cere iertare nu te micșorează, ci te eliberează. A ierta nu te face slab, ci te scoate din captivitate.
Rugăciunea este locul unde toate acestea pot începe. Acolo unde nu mai fugi, unde rămâi până la capăt, chiar și cu lacrimi, chiar și cu tăceri. Uneori nu primești imediat răspunsuri. Alteori nu simți nimic. Dar rămânerea în rugăciune te așază în adevăr și te scoate din singurătate.
Nu fugi din rugăciune, pentru că din ea se naște puterea de a merge mai departe. Nu fugi din rugăciune, pentru că viața e prea scurtă ca să o trăiești înlănțuit de vină. Și, mai ales, nu fugi din rugăciune, pentru că Dumnezeu rămâne acolo chiar și atunci când tu ești tulburat. Și, de multe ori, de rămâi până la capăt bați hotărât la poarta vindecării sufletești.

Sale!