Moliftele Sfântului Trifon și ordinea nevăzută a lumii

Am citit Moliftele Sfântului Trifon de mai multe ori în viața mea de preot, dar niciodată nu mi s-au părut mai actuale decât acum, când le-am rostit în cartierul Micro 14, în Biserica Sfântul Andrei, într-un spațiu urban dominat de blocuri, asfalt și o viață aparent ruptă de pământ. Între betoane și parcări, citirea unei rugăciuni pentru insecte poate părea un gest straniu, aproape anacronic. Și totuși, tocmai aici se vede cât de necesară este această rânduială.
Micro 14 nu este o zonă de legumicultori profesioniști, dar sunt convins că există aici mici agricultori autonomi, pasionați, oameni care își duc relația cu pământul discret, aproape invizibil. Îi recunoști mai ales prin absența lor temporară din biserică, în anumite perioade ale anului, când munca din grădină îi cheamă. Acolo, în tăcerea pământului lucrat, se consumă nu doar o parte din viața lor, ci și o formă de rugăciune nerostită.
Această rânduială am înțeles-o deplin în parohia Gherăseni, unde oamenii sunt harnici, așezați și profund legați de legumicultură. Acolo, Moliftele Sfântului Trifon nu sunt o formulă exotică, ci o necesitate firească. Ele nu vin să sperie, ci să așeze hotar între munca omului și lucrarea viețuitoarelor mici, fără a le distruge, fără a rupe echilibrul.
Mult mai devreme însă, încă din copilărie, am întâlnit această tradiție la Biserica Gârlaș, în zona prundului Buzăului. Mergeam acolo pentru că tatăl meu era preot și vedeam cum pământul, biserica și viața oamenilor formau un întreg. Comunități numite adesea „sârbi”, dar care erau, în realitate, bulgari veniți odată cu persecuțiile din Cadrilater, amenajaseră prundul, făcuseră din legumicultură o formă de știință și răbdare și hrăniseră, timp de generații, piața buzoiană.
Îmi amintesc cum, de Paști, aduceau la biserică roadele muncii lor și cum, după slujba Învierii, făceau agape mari, cu verdețuri și cu tot ceea ce pământul le dăduse. Pentru ei, Moliftele Sfântului Trifon nu erau un text citit din carte, ci o formă de protejare a vieții.
Moliftele Sfântului Trifon nu sunt, de fapt, o rugăciune împotriva insectelor, ci o rugăciune pentru ordine. Ele numesc lumea concret, fără metafore: lăcustele, omizile, viermii, gândacii, muștele, ploșnițele, furnicile, viespile, toate „târâtoarele pământului” și „zburătoarele care vatămă roadele”. Rugăciunea spune limpede: „Vă cert pe voi, lăcuste și omizi, viermi și gândaci, muște și ploșnițe, furnici și viespi și pe toate târâtoarele pământului și zburătoarele care vatămă roadele…”
Dar porunca care urmează schimbă radical sensul: „Să vă duceți din țarinile, viile și grădinile robilor lui Dumnezeu și să mergeți în locurile voastre, în pustietăți și în locuri neumblate de om, unde nu este semănătură și nici rod spre hrană.” Nu li se cere să piară, ci să se întoarcă. Nu sunt condamnate la moarte, ci la hotar. Moliftele nu sunt o rugăciune a distrugerii, ci una a rânduielii.
Această înțelegere vine din însăși viața Sfântul Trifon. Crescut într-un sat din Asia Mică, într-o lume a câmpului și a viilor, el a cunoscut fragilitatea muncii pământului. Tradiția spune că oamenii îl chemau atunci când invaziile de insecte amenințau să distrugă recoltele. Sfântul nu a ridicat mâna asupra făpturilor și nu a cerut nimicirea lor. A rostit rugăciune și poruncă, iar vietățile s-au retras, nu pentru că au fost nimicite, ci pentru că li s-a reamintit locul lor în rânduiala creației.
De aceea, Trifon a rămas în conștiința Bisericii ocrotitorul viilor, al grădinilor și al muncii pământului. Nu ca un sfânt „împotriva insectelor”, ci ca un păzitor al echilibrului. El nu rupe creația, ci o disciplinează. Nu anulează viața, ci o reașază.
Această teologie a limitei contrastează dureros cu agricultura modernă, care, lipsită de o etică a responsabilității, a ales soluția otrăvii. Fitofarmacia a devenit răspunsul automat la orice agresiune a dăunătorilor. Insectele sunt ucise fără discernământ, solul absoarbe toxinele, plantele le transportă din sol în frunze și flori, iar hrana ajunge pe masa omului încărcată de ceea ce trebuia să distrugă. Astfel, războiul dus împotriva insectelor se întoarce, inevitabil, împotriva noastră.
Aceeași concluzie o formulează, din perspectivă științifică, și cartea Planeta mută, semnată de Dave Goulson, care avertizează că dispariția insectelor nu este un detaliu ecologic, ci un pericol pentru însăși supraviețuirea lumii. Fără ele, polenizarea dispare, solurile se sărăcesc, lanțurile trofice se prăbușesc, iar planeta devine, la propriu, mută.
În mod tulburător, Moliftele Sfântului Trifon spun același lucru cu secole înainte, în limbaj liturgic. Ele ne avertizează că distrugerea ordinii mici duce la colapsul ordinii mari. Că viața nu se apără prin otravă, ci prin discernământ. Că viețuitoarele mici, fără glas și fără apărare, lucrează tainic pentru echilibrul care ne susține și pe noi.
Citirea Moliftelor Sfântului Trifon în Micro 14, într-o biserică urbană din Buzău, nu este un gest nostalgic. Este o mărturie, o aducere-aminte și un semnal de alarmă. Ne amintește că nu suntem stăpânii pământului, ci administratorii lui vremelnici și că acest dar fragil se păstrează nu prin forță, ci prin respectarea limitelor rânduite de Dumnezeu în însăși țesătura creației.