„Zic vouă, că așa va fi bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, cărora nu le trebuie pocăință.”
(Luca 15, 7)
Dragii mei!
În predica trecută v-am spus vorbele: „Nu cei ce cad în păcate sunt urgiți de Dumnezeu. Pilda vameșului dă dovadă. Urgisește Dumnezeu pe cei ce dorm, adică continuă a trăi în păcate.” Adevărații păcătoși, înțeleși din aceasta, sunt cei ce stăruie în păcate și nu se îndreaptă. Și e oarecum și firesc ca așa să fie. Se cuvine ca cei ce se întorc să fie primiți și făcuți părtași bucuriei drepților, iar îndărătnicii să rămână pe dinafară ca și fecioarele ce nu luaseră untdelemn în candelele și vasele sale.
Că pocăiții se primesc din nou în legăturile cu Dumnezeu, despre aceasta dă dovadă cuvântul evanghelic, citit în cursul acestei sfinte Liturghii (Luca 15, 11–22).
Un fecior — ni se spune în Evanghelie — vine înaintea părintelui său cu o cerere păcătoasă: „Tată! Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!” Tatăl, bun ca toți părinții, îi împarte averea. Feciorul, fără a se mulțumi, își ia partea și pleacă într-o țară străină. Acolo apoi, după obiceiul rău ce-l avea, se pune pe cheltuială. Azi prieteni și prietene, de o seamă cu dânsul — fără nici o rușine de Dumnezeu sau de oameni — trăiește în desfrânări urâte, ce nici nu se pot spune.
Cum toate lucrurile au hotar, se știe că în scurt timp s-au sfârșit banii și cheltuit, ajutoare din alte părți nu mai primește. A fost îmbiat, deci, feciorul a se ocupa cu orgiile, căci desfrânările numai cu speze se pot susține. Și prietenii l-au părăsit. Erau doar prietenii buzunarului plin, nu prieteni care trăiesc unul pentru altul.
L-a ajuns și foamea sărăciei, care e cu mult mai brutală. N-avea pâine, răbda foame! Foamea e mare tiran, nu dă pace, chinuie mereu pe cel flămând. Ce să facă? Cum să-și împace stomacul? În casa părintelui trăise fără griji, nu era deprins cu munca, nici vreo meserie i-ar aduce vreun venit, nu învățase. Cine nu lucrează, nici nu mănâncă.
În urmă află o cale: „Păstoritul porcilor!” Aparent era meserie ușoară, nu cere prea mare rupere de brațe. În fine, își află stăpân. Se tocmește cu el să-i fie porcar. ..intrase slugă și nu se potrivea această stare cu cel crescut în casa boierească. Vorba din popor zice: lipsa strică legea. Nenorocirile se țin lanț. Banii erau puțini, foamea mare cu bani puțini nu se sătura. În țara străină chiar ajunge să poftească de la roșcovele purceilor.
Bun lucru era mâncarea cu roșcove, dar să acelea lipseau. S-a hotărât atunci pentru întoarcerea la părintele său. S-a și reîntors. Alți părinți cu greu s-ar hotărî să-l primească, pentru că prea multă vătămare și rușine a adus casei feciorul acesta. Părinții însă au uitat vătămările: l-au primit.
Și cum l-au primit? Tatăl l-a văzut de departe și a ieșit în calea lui. Îndată după întâlnire, deși fiul era în stare proastă, fără îmbrăcăminte, l-a îmbrățișat, sărutat, i-a îmbrăcat trupul cu haină nouă și scumpă, i-a pus inel de aur în degetul lui, l-a poftit în casă, l-a pus la masă. Și drept semn al iertării desăvârșite, părintele a tăiat și un vițel gras, ospătându-și fiul ca pe un rege.
Ne dăm ușor seama că părintele acesta ce iartă, se bucură și primește cu atâta pompă la casa sa pe fiul care-l supărase atât de mult, nu poate fi altul decât însuși Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu face ce face Dumnezeu. Iartă, adevărat, și părinții și primesc din nou la casele lor pe fiii rătăciți. Însă cu mare greu iartă, și cer multe îngrădiri de la fii, ca să nu se mai poată recidiva în actele lor de răzvrătire.
Dumnezeu însă iartă mai îndată. Și de ce iartă mai mult Dumnezeu ca oamenii? Taină mare este aceasta! Nu suntem chemați a o dezlega noi. Și totuși o pricepem: „Nu voiesc moartea păcătosului — zice — ci să se întoarcă și să fie viu!” Deci, din iubire desăvârșită ne iartă!
Gherăseni, 1998.
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
