Ce am învățat eu de la scriitorul Alex Oproescu

Nu mai este necesar să insist asupra identității lui Alexandru Oproescu, fost director al Bibliotecii Județene Buzău. Pentru cultura locală, numele său este asociat nu doar cu o instituție, ci cu o anumită concepție despre carte, rigoare editorială și responsabilitate culturală. A fost unul dintre acei intelectuali pentru care biblioteca nu reprezenta un loc de muncă, ci un mod de a fi.
Întâlnirea mea cu Alexandru Mihai Oproescu este legată de începuturile bisericii din cartierul Micro 14, într-o perioadă în care comunitatea se coagula, iar viața culturală și cea religioasă se aflau într-un firesc dialog. Eram elev al Seminarului Teologic din Buzău și mergeam, în calitate de dascăl, la locuințele credincioșilor. Așa i-am trecut pentru prima dată pragul. Contextul nu era întâmplător: tatăl meu, preotul Iulian Negoiță, era profund implicat în activitatea culturală a eparhiei, iar casa noastră fusese, încă din copilăria mea, un spațiu în care cartea, manuscrisul, tiparul și corectura erau realități frecvente. Imi amintesc cu cata mandrie mi-a aratat bunicul meu numele tatalui in casata editoriala a revistei Indrumator bisericesc si patriotic, in care se îngrijea să publice mari nume ale tologiei si culturii romanesti, precum Bartomeu Anania sau Dumitru Staniloae.
Această preocupare a tatălui meu pentru domeniul editorial – manifestată concret prin implicarea sa în editarea volumelor apărute la Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei în anii ’80 și începutul anilor ’90 – a constituit cadrul formativ în care s-a născut interesul meu pentru carte ca obiect cultural. În acea perioadă dificilă, marcată de restricții, avize și cenzură, tiparul presupunea nu doar competență tehnică, ci și perseverență și discernământ.
Un detaliu aparent minor, dar semnificativ, completează acest tablou: primul epitrop al bisericii din Micro 14 fusese un tipograf pensionar, format în epoca tiparului cu litere înalte. Era un om de o rigoare exemplară, pentru care ordinea caracterelor, alinierea rândurilor și disciplina muncii tipografice erau valori aproape morale. Prezența sa, alături de atmosfera culturală din familie și de întâlnirile cu Alex Oproescu, a contribuit decisiv la sedimentarea unei sensibilități față de exactitate, simetrie și respectul pentru detaliu tipografic.
În anii de seminar, Alex Oproescu îmi repeta constant îndemnul de a scrie. Îi vizitam casa ca dascăl, în preajma sărbătorilor.  La acel moment, scrisul nu reprezenta o prioritate pentru mine, iar insistența lui era percepută mai degrabă ca o presiune sâcâitoare. Abia mai târziu am înțeles că acel îndemn nu viza afirmarea personală, ci responsabilitatea față de memorie și față de comunitate.
Drumul meu ulterior – preoția, sudii doctorale, cercetarea istorică, redactarea monografiei Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Gherăseni – a confirmat, retrospectiv, justețea acestei orientări. Faptul că Alexandru Oproescu mi-a apreciat și promovat cartea, susținând lansarea publică a volumului a fost o formă de validare intelectuală și morală.

Mai târziu, colaborarea editorială directă cu el a reprezentat o veritabilă școală de rigoare. Exigența sa – uneori dificil de susținut – nu era una formală, ci una care exprima respectul profund pentru carte și pentru cititor. Alexandru Opreescu aparținea acelei categorii tot mai rare de editori pentru care tiparul nu este o simplă reproducere mecanică a textului, ci un act de responsabilitate culturală.
După pensionare, desprinderea sa de bibliotecă a fost dificilă. Izolat de spațiul care îi definise existența, a traversat o perioadă de dezorientare și retragere. I-am rămas aproape în acei ani, atât ca om, cât și ca preot. Deși concepția sa despre veșnicie era profund legată de carte și de posteritatea intelectuală, a acceptat, în cele din urmă, dimensiunea spirituală a întâlnirii cu sfârșitul. Împărtășirea de dinaintea morții, slujba de înmormântare și pomenirile ulterioare au închis un parcurs de viață marcat de consecvență și demnitate.
Privind retrospectiv, pot afirma că ceea ce am învățat de la Alex Oproescu nu se reduce la tehnica editorială sau la disciplina tiparului. Lecția sa esențială a fost aceea că respectul pentru detaliu este o formă de respect pentru cultură, iar cultura, la rândul ei, este o formă de responsabilitate față de comunitate și față de timp.

Sale!