Doamne, deschide ușile. Despre mersul prin cartier, din bloc în bloc

Smerenia se oprește în fața unei uși închise și bate. Atât.
Trăim într-o vreme în care creștinul nu mai așteaptă la poartă, pe laviță, ca odinioară. Nu mai privește spre drum să vadă dacă vine preotul cu icoana, cu botezul, cu mersul cu Întâi ale lunii, cu molifta Postului Paștelui sau a Adormirii Maicii Domnului. Astăzi locuim la bloc, avem interfon, avem vizor. Evaluăm. Analizăm. Alegem dacă deschidem sau nu.
Cel de dincolo de ușă — în cazul de față noi, cu icoana sau cu crucea și busuiocul — nu știe că e văzut și refuzat. Poate că e mai bine că nu știe, pentru că poate s-ar întrista și mai mult.
Sigur, s-a discutat să programăm aceste vizite și să mergem doar la cei care ne cheamă, dar nici această variantă nu e agreată de mulți dintre enoriașii pe care i-am întrebat și au avut puterea să ne răspundă sincer, nu formal.
Îmi amintesc cum, preot la țară fiind, m-am dus cu molifta postului într-o zonă cu case foarte modeste. Nu se oboseau preoții să meargă, deși acolo nu se opinteau în porți pentru că nici garduri nu aveau, iar ușile de la intrare erau… formale. Și am vizitat unul, doi… iar al treilea m-a strigat în timp ce dădeam să intru la vecinul: nu merge la el și nici la altul. Te plătesc eu cât vrei ca să vadă toți că ai fost doar la mine…
Orgoliul vizitatului.
În fine, chiar dacă nu e o bucurie, mai ales dacă auzi mișcare dincolo de ușă, îi respectăm pe toți, chiar și pe cei care nu deschid atunci, mai ales că unii au deschis după zeci de ani și mi-au mărturisit. Oricum, decât pititul în baie, refuzul mi se pare mai onorabil. Așadar, refuzul nu ne știrbește respectul pentru decizia omului de dincolo de ușă.
Avem respect pentru cei care deschid ușa cu bucurie, dar și pentru cei care, din motivele lor, aleg să nu o facă.
De fiecare dată când pornesc la drum, îmi vine în minte icoana aceea atât de grăitoare: Mântuitorul stă la ușă și bate. Iar mânerul se află doar pe partea cealaltă. Dumnezeu nu intră decât dacă este primit. Nu forțează, nu sparge, nu constrânge. Așteaptă.
Urmează Postul Paștelui, iar mersul din ușă în ușă devine, pentru mine, una dintre marile încercări. Dacă moartea este marea spaimă a oricui, iar vorbirea în public e considerată a doua frică, traversarea cartierului, scară după scară, poate fi considerată — cu o ușoară exagerare, evident — a treia dificultate. Pentru că ți-ai dori ca fiecare ușă să fie deschisă. Nu pentru bani. Nu pentru o formalitate. Ci pentru întâlnire.
Dorința de a-i vedea pe oameni, de a le rosti numele, de a le binecuvânta casa, de a le vesti sărbătoarea — aceasta este scopul. Molifta postului nu este doar un ritual, ci o disciplinare a întregului program personal din vremea postului. Ne dă prilejul să ne vedem unii pe alții la ochi. Să trecem în agendă pe cei care doresc să se împărtășească acasă, sau să-și fixeze data sfeștaniei, sau să se spovedească la biserică, sau să-și lămurească alte probleme. Apoi, într-un cartier ca al nostru, cu o mobilitate extrem de mare, întâlnim pe cei care s-au mutat de curând. Este clar că spiritul comunitar nu poate rodi telegrafic, prin mesaje, așa cum o face când ne întâlnim.
Au existat, desigur, și incidente. Au fost vremuri când, imediat după Revoluție, am fost întâmpinați cu obiecte contondente. Alteori, oameni de altă credință ne-au întrebat dacă vindem icoana pe care o purtam. Recent, cineva s-a supărat că am bătut prea tare la ușă. Poate că a avut dreptate. Există o energie a insistenței care vine din oboseală și din… experiență.
Ajungi la etajul patru. Bați prea încet. Cobori la parter. Și ești chemat înapoi. La început urci ușor. La a treia ai putere. La a zecea simți efortul. La a cincisprezecea îl simți binișor în picioare, iar hainele au câteva kilograme de sudoare, apărută de la efort, dar și de la trecerea rapidă din căldura apartamentelor la frigul din fața interfonului. Așadar, este și o trudă fizică mersul prin cartier, din bloc în bloc și din ușă în ușă. Așadar, dacă nu bați la ușă suficient, nu riști doar să fii chemat de la parter iar la patru, ci să fii și certat sau bănuit de rea intenție. Ni s-a întâmplat și așa.
Și fiindcă vorbeam de trudă, să știți că se topește cu fiecare ușă deschisă. După primii oameni care te primesc cu drag, care te încarcă prin ospitalitatea lor, printr-un zâmbet, printr-o vorbă bună, urcatul scărilor devine un fleac. Iar dacă starea de spirit continuă să fie favorabilă, ajungi acasă ca după cea mai frumoasă zi. Inapetența de început dispare repede. Rămâne bucuria întâlnirii.
Dar, chiar și așa, să știți că simt ca un act de smerenie mersul cu molifta prin cartier. Smerenia înseamnă să bați și la cele închise întotdeauna, fără resentiment. Să pleci în liniște când nu ți se deschide. Și să te rogi simplu:
„Doamne, deschide ușile.”
Pentru că adevărata ușă nu este cea de lemn sau de metal. Este cea din inimă. Iar mânerul este, întotdeauna, pe dinăuntru.