Societatea de ronțăitori și pierderea pauzelor sacre

În trecut, postul nu era doar o schimbare de meniu. Era o schimbare de atmosferă. Se urcau în pod vasele de dulce, se închideau teatrele, nunțile erau amânate. Comunitatea întreagă intra într-un alt ritm. Era ca și cum viața însăși cobora într-o altă tonalitate.
Postul marca o ruptură. O oprire. O trecere într-un alt timp.
Astăzi ne este greu să mai înțelegem această alternanță. Am ajuns să trăim pe o linie continuă, fără stații, fără praguri, fără schimbări vizibile de cadru. Viața noastră seamănă adesea cu o șină de cale ferată perfect dreaptă – eficientă, dar monotonă. Și totuși, omul nu este făcut pentru uniformitate. Are nevoie de variație. De pauze. De momente de intensitate și de momente de retragere.
Sărbătorile erau aceste stații ale existenței. Posturile – perioadele de pregătire. Bucuria nu venea la întâmplare, ci după o așteptare. Era gustată altfel tocmai pentru că fusese precedată de abstinență.
În multe spații culturale, această disciplină comunitară încă există. Îmi amintesc o zi de Ramadan în Dubai. Un prieten și-a scos o ciocolată și a început să mănânce în public. I s-a atras imediat atenția că până la ora rânduită musulmanii nu mănâncă. Nu era doar o regulă religioasă, era o regulă socială. Postul devenea vizibil, devenea normă colectivă.
La noi, însă, a devenit perfect acceptabil să mâncăm oriunde: în mașină, pe stradă, la birou, într-un autobuz aglomerat. Am devenit o societate de ronțăitori. Mâncăm din mers, fără așteptare, fără masă, fără ritual. Consumul a înlocuit rânduiala.
Nu era așa în copilărie.
Îmi amintesc cum bunica mea, la Blăjani, mă trimitea la brutăria din centru, aflată la doi kilometri depărtare. Se făcea pâine pe vatră, zilnic. Mirosul ei îl simt și astăzi. Era o ispită fierbinte, aburindă, aproape imposibil de ignorat.
Dar bunica îmi dădea indicații clare, cu fruntea încruntată: să nu gust din pâine pe drum. Nu sunt nemâncat, nu?!
Aveam o sacoșă de pânză în care o așezam cu grijă. Pe o scurtătură, poate că îndrăzneam să rup un colțișor minuscul, dar numai dacă eram sigur că nu încalc regula. De cele mai multe ori mă abțineam. Așteptam. Și abia acasă puteam să gust pâinea aceea.
Așteptarea îi dădea gustul, iar regula făcea din mine un copil educat.
Astăzi am pierdut această pedagogie a așteptării. Mâncăm înainte să ne fie foame. Vorbim înainte să gândim. Consumăm înainte să dorim cu adevărat. Postul nu mai este considerat prilej de schimbare a cadrului zilnic în care trăim.
Și poate tocmai de aceea bucuria noastră este mai… plată.
Omul are nevoie de contrast. De lumină și de umbră. De post și de sărbătoare. De tăcere și de cântec. Fără aceste alternanțe, existența devine o succesiune de gesturi repetitive, fără relief interior.
Poate că nu ne este atât de greu să postim de la carne. Ne este mai greu să postim de la grabă, de la consum compulsiv, de la ronțăiala continuă a timpului.
Postul ar trebui să însemne din nou schimbare de atmosferă. Să urcăm simbolic „vasele de dulce” în pod. Să închidem pentru o vreme zgomotul. Să ne reînvățăm așteptarea.
Și poate că, într-o zi, vom redescoperi gustul pâinii calde – nu pentru că este mai bună decât înainte, ci pentru că am știut să o așteptăm.