Astăzi scriem cu tristețe despre plecarea dintre noi a lui Andrei Viorel, născut la 26 aprilie 1953, fiu al satului Lopătari, muntean din ținutul Visoca, om așezat și bun, care s-a mutat la Domnul în data de 24 februarie 2026, la Buzău.
A fost un om liniștit, primitor, cu ușa mereu deschisă. Un om care nu vorbea mult, dar care știa să te facă să te simți primit. Un om al locului, al rânduielii, al bunei-cuviințe. Un muntean de treabă, din aceia care nu ies în față, dar fără de care lumea ar fi mai săracă.
Ultimii ani i-au fost apăsați de suferință. Accidente vasculare repetate i-au slăbit trupul și i-au adus multă încercare. Viața din urmă a fost chinuită. Și totuși, în această suferință, a avut parte de mângâierea cea mai mare: s-a împărtășit. Părintele Iulian, duhovnicul său, l-a spovedit și l-a împărtășit chiar cu o săptămână înainte de plecare.
Știm ziua în care ne naștem, dar nu știm ziua în care murim. Unii caută sorocul, încearcă să afle clipa, dar nu e bine. Taina rămâne la Dumnezeu. Iar moartea nu este o stingere în neant, ci o trecere.
Astăzi nu l-am îngropat definitiv. Am așezat în pământ doar trupul. Sufletul merge la Dumnezeu, Cel care l-a dat.
De aceea, soția îndurerată, fiica, ginerele – un om deosebit –fiica, fratele, vecinii și toți cei care l-au cunoscut trebuie să plece de la căpătâiul lui cu nădejdea învierii. Cu nădejdea revederii. Cu nădejdea că Dumnezeu nu ne-a creat unici, irepetabili, cu chip și cu poveste, pentru a ne pierde în uitare, ci pentru a ne mântui.
A fost om bun. Și aceasta este poate cea mai mare definiție a unei vieți reușite.
Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i așeze sufletul în lumina Sa.
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
