După rod, nu după dar…

Sunt lucruri pe care le „datorăm” lui Dumnezeu nu pentru că ne obligă o lege scrisă, ci pentru că așa e firesc: viața, puterea, mintea, vremea noastră. Și totuși, de multe ori, tocmai aceste datorii ale inimii le tratăm ca pe ceva secundar. Ne purtăm ca și cum ar fi „opțional” să-I dăm lui Dumnezeu ceva din noi: recunoștință, ascultare, curățirea vieții, milă față de alții.
Dacă ne uităm în urmă, creștinii de altădată trăiau altfel rânduiala credinței. Nu erau mai „perfecți” decât noi, dar aveau mai multă teamă de Dumnezeu și mai multă seriozitate în suflet. Astăzi, lumea aleargă după câștig, după plăceri, după mândrie și după distracții. Mulți nici nu mai știu de ce trăiesc, nici pentru ce se zbat. Trăiesc ca și cum viața s-ar termina aici și ca și cum n-ar urma nicio socoteală.
Dar tocmai aici este problema: dacă nu mai avem în minte judecata lui Dumnezeu și veșnicia, atunci ne „răcim” pe dinăuntru. Și când inima se răcește, omul începe să se împace cu păcatul, îl scuză, îl îmbracă în vorbe, îl face „normal”. Apoi, încet-încet, începe să nu mai simtă nici rușine, nici dor de Dumnezeu. Și fără dor, credința se stinge.
Uită-te la felul în care mergem noi, astăzi, la biserică. Mergem uneori cu mintea plină de critici: „uite cum cântă”, „uite cum slujește”, „uite cine a venit”, „uite cine nu a venit”. Alții vin doar din obișnuință, fără să se roage cu adevărat. Uneori venim cu inima tulburată, cu nervi, cu judecăți, cu răutate adunată înăuntru, și pleacă la fel. Asta înseamnă că n-am venit să ne vindecăm, ci doar să „bifăm” o datorie.
Și mai este ceva: uneori, gândul nostru nu stă la Dumnezeu, ci la oameni. Ne temem să nu ne vadă cineva, să nu zică cineva ceva, să nu ne fie atinsă imaginea. Ne pasă de părerea lumii mai mult decât de adevărul inimii. Iar când omul trăiește pentru imagine, nu mai trăiește pentru Dumnezeu.
De aceea, uneori pare că stau în biserică, dar nu sunt cu adevărat în biserică. Trupul e acolo, dar mintea zboară aiurea: la casă, la bani, la planuri, la supărări, la cine ne-a greșit. Și dacă trupul e în biserică, dar inima nu e acolo, atunci omul rămâne cu aceeași povară. Biserica nu este decor; este locul întâlnirii cu Dumnezeu. Iar întâlnirea se face cu inimă trează.
Aș putea vorbi mult despre felul în care trăim, dar mai important e să înțelegem de unde pornește schimbarea: din inimă. Inima este ca un izvor. Dacă izvorul e curat, curată e și apa. Dacă izvorul e murdar, murdară va fi și apa. La fel, dacă inima e curată și încălzită de credință, omul va avea și gânduri bune, și cuvinte bune, și fapte bune. Dacă inima e rece, omul va fi rece: față de Dumnezeu, față de oameni, față de propria lui mântuire.
Și tocmai aici se vede nenorocirea vremii noastre: suntem mulți oameni cu inimi reci. Nu mai avem bucurie duhovnicească, nu mai avem liniște, nu mai avem umilință. În schimb, avem oboseală, nemulțumire, iritare, dispreț, ironie. Și când li se aprinde în suflet vreo poftă sau vreo patimă, firea noastră se aruncă în ea; dar când e vorba de Dumnezeu, devine „fără chef”, „fără timp”, „fără putere”.
Omul fără credință e ca un rătăcit într-un codru: nu vede drumul, nu știe unde e casa, se mișcă mult, dar de fapt se afundă mai tare. Și, fără credință, nu avem nici loc stabil, nici siguranță, nici adevăr. Rămânem ca niște oameni care se țin de umbre.
Dar Dumnezeu, tocmai pentru asta, ne cheamă la trezvie și la schimbare. Ne arată, prin Evanghelie, că suntem datori să aducem rod. Nu suntem puși pe pământ doar să consumăm, să strângem, să ne apărăm orgoliul și să ne hrănim patimile. Suntem puși să lucrăm, să creștem, să facem bine, să slujim, să ne îmbogățim sufletul.
De aceea se potrivește aici pilda talanților. Stăpânul pleacă și lasă fiecăruia ceva în grijă. Unuia mai mult, altuia mai puțin, după puterea fiecăruia. Apoi se întoarce și cere socoteală. Nu-i întreabă pe oameni cât au avut, ci ce au făcut cu ce au avut. Nu-i judecă după dar, ci după rod.
Asta este lecția: fiecare are ceva primit – timp, sănătate, minte, familie, meserie, putere, posibilități, bani, relații, loc în societate. Întrebarea nu este „de ce eu am mai puțin ca altul?”, ci „ce fac eu cu ce mi s-a dat?”. Pentru că la sfârșit, vom da socoteală.
Unii își înmulțesc darul: se smeresc, muncesc, se roagă, ajută, rabdă, iartă, fac bine. Alții își îngroapă darul: trăiesc fără rost, doar pentru sine, fără grijă de suflet, fără atenție la aproapele. Și când vine vremea socotelii, aceștia rămân goi. Au avut în mâini o viață întreagă, dar n-au făcut nimic cu ea pentru Dumnezeu.
Și mai este un lucru: Dumnezeu nu ne cere imposibilul. Ne cere seriozitate și credincioșie. Ne cere să fim oameni de încredere, nu oameni care amână mereu. Pentru că amânarea e o formă de pierdere. Azi amâni rugăciunea, mâine amâni spovedania, apoi amâni schimbarea vieții și, la urmă, te trezești că ai îmbătrânit fără să fi început.
Dar există și veste bună: Dumnezeu ne dă mereu șansa să ne întoarcem. Există „primăvară” și pentru suflet. Așa cum natura se trezește la viață, așa se poate trezi și omul. Să ne renaștem sufletește. Să ne întoarcem din rătăcire la turma cea mare a credinței. Să ne încălzim inima prin rugăciune și prin fapte bune. Să ne desprindem de mândrie și de răutate. Să nu mai trăim ca niște rătăciți, ci ca oameni care știu de unde vin și încotro merg.
Doamne, ajută-ne să ne ridicăm din răceală și din nepăsare! Binecuvântează turma Ta și păstreaz-o în dragostea Ta. Împlinește-ne de iubire curată – cu tot sufletul, cu tot trupul și din toată inima.

Sale!