Există locuri din oraș pe lângă care trecem fără să ne simțim cu adevărat legați de ele. Pentru mine, zona în care astăzi se vorbește despre construcția unui aquapark nu a fost niciodată un spațiu cu o încărcătură personală foarte mare. Totuși, o amintire veche se leagă de acel teren.
Pe vremea când eram director la Palatul Copiilor din Buzău, o parte din acel teren a fost preluată de instituție pentru a dezvolta baza sportivă. Era o perioadă în care ne doream ca elevii să aibă locuri în care să facă mișcare, să crească sănătos, să descopere bucuria sportului. Din păcate, după plecarea mea, terenul a fost restituit Primăriei.
Mai păstrez însă o imagine din acea zonă: terenul de baschet din Parcul Tineretului. Era frumos, viu, plin de energie. Pe vremea când eram profesor la Seminar, mergeam acolo cu elevii. Era un loc în care se auzeau mingi lovind asfaltul, râsete, competiții spontane. În rest, nu a fost niciodată o zonă care să mă atragă în mod special.
Și totuși, iată că viața găsește uneori moduri neașteptate de a crea legături.
Într-o duminică, la Biserica Sfântul Andrei, a venit la mine un om cu un pomelnic. Era un chip pe care nu îl mai văzusem. Îmi cunosc destul de bine enoriașii și mi-am dat seama imediat că nu este din cartier.
— Părinte, rugați-vă pentru mine, mi-a spus.
L-am întrebat cu blândețe dacă este din zonă.
— Nu, mi-a răspuns. Sunt de la Roșiori de Vede. Am venit la Buzău să lucrez la aquapark-ul care se construiește aici.
Apoi a adăugat ceva care m-a impresionat.
— Matei mă cheamă. Sunt un om credincios. Și pentru că am ajuns în orașul acesta, mi-am dorit să găsesc o biserică unde să vin duminica.
Mi-a spus că are un duhovnic și că acesta se bucură ori de câte ori află că, indiferent unde îl poartă munca, nu uită să intre într-o biserică.
La final m-a rugat, cu o sinceritate dezarmantă:
— Dacă îmi permiteți, părinte, aș vrea să facem o poză împreună. Vreau să i-o trimit duhovnicului meu, să vadă că am ajuns la biserică.
Am făcut fotografia și am mai stat puțin de vorbă.
Există o vorbă veche: „baba călătoare nu are sărbătoare”. Se spune despre oamenii mereu pe drumuri, care nu mai reușesc să țină rânduiala zilelor sfinte. Și totuși, uneori realitatea contrazice proverbele.
Plecat departe de casa lui, într-un oraș în care nu cunoștea pe nimeni, nu a ezitat să caute biserica și să intre în ea cu aceeași smerenie cu care ar fi făcut-o acasă.
Deci, ceva mă leagă acum de acel proiect de care nu voi avea curiozitatea de a-l încerca vreodată, dacă va deveni funcțional. Întâlnirea cu un om care, în mijlocul muncii sale, într-un oraș străin, nu a uitat că înainte de toate este creștin.
Și, uneori, astfel de întâlniri sunt mai importante decât orice proiect urbanistic.
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
