Noaptea se așternuse peste Ferney. Luminile erau puține, iar în odaia în care trupul slăbit al lui Voltaire își număra ultimele clipe, aerul era apăsat de o liniște care nu mai avea nevoie de cuvinte. Un cleric se apropie de patul lui. Nu căuta judecată, ci cu o ultimă încercare de împăcare a lui Voltaire cu divinitatea. Nu știu cât de cerați erau, dar nu a vorbit prea de bine biserica. Așă că … preotul îi rosti chemarea să se lepede de satana și să se întoarcă spre Dumnezeu.
Se spune că Voltaire, cu acea insolență tăioasă care nu l-a părăsit nici în ceasul morții, ar fi răspuns: „Nu este momentul să-mi fac un nou dușman.”
Replica — poate reală, poate născută din memoria colectivă — spune mai mult despre epocă decât despre om. Pentru că Voltaire nu a fost niciodată doar un contestatar. A fost, mai ales, un spirit neliniștit.
Voltaire a trăit într-o vreme în care credința și abuzul de putere se confundau adesea. Nu credința în sine era ținta lui, ci deformarea ei. El nu a atacat Evanghelia, ci ipocrizia celor care o rosteau.
Aciditatea lui — celebră și adesea incomodă — nu era gratuită. În spatele sarcasmului său se ascundea, paradoxal, o sete de dreptate și de ordine morală.
Și totuși, dincolo de polemică, Voltaire nu a fost un om lipsit de sens religios. Problema lui nu a fost cerul, ci modul în care oamenii pretindeau că îl administrează pe pământ.
Privit dintr-o perspectivă echilibrată, Voltaire nu este adversarul Bisericii, ci un critic al slăbiciunilor ei omenești. Iar istoria ne arată că asemenea voci, oricât de incomode, au avut rolul lor: au obligat instituțiile să se privească în oglindă.
Creștinismul autentic nu se teme de întrebare. Nu se clatină în fața unei ironii, dacă este trăit cu adevăr. În acest sens, Voltaire poate fi văzut nu ca un dușman.
Există o poveste care circulă adesea: că în casa lui Voltaire ar fi funcționat o societate biblică. Realitatea este mai nuanțată. În apropiere de Ferney-Voltaire, o tipografie a fost folosită ulterior de British and Foreign Bible Society pentru tipărirea Bibliei.
Nu casa lui, ci locul în care el a trăit și a gândit a devenit, peste ani, spațiu de răspândire a Scripturii.
Și totuși — chiar și așa — simbolul rămâne puternic.
Un om care a criticat instituțiile religioase devine, fără voie, parte dintr-o poveste în care Biblia este tipărită în locurile pe care le-a locuit. Sper că nu ca o răzbunare a istoriei, ci ca o tainică împăcare cu ea.
Între cuvânt și Cuvânt
Voltaire a fost un maestru al cuvântului. Biblia este, pentru credincios, Cuvântul. Între ele nu trebuie să existe neapărat conflict, ci poate o tensiune fertilă.
Pentru că, în cele din urmă, niciun om nu e definit doar de polemicile sale, ci și de întrebările pe care le lasă în urmă.
Iar Voltaire a lăsat multe.
Istoria nu este un tribunal simplu. Nu împarte oamenii doar în sfinți și adversari. Uneori, cei care contestă sunt cei care provoacă adâncirea credinței.
Poate că adevărata ironie nu este că Biblia a fost tipărită lângă casa lui Voltaire.
Ci că, fără să vrea, el a obligat lumea să o citească mai serios.
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
